Noapte de iarnă (Vlahuţă)

Vîntul şuieră în noapte, vaiete bocesc prin ramuri,
Înteţit omătu-n spulber bate zuruind în geamuri;
Vălmăşag de glasuri strigă prin văzduh. Eu, la căldură,
Povestesc singurătăţii — luînd vorbelor măsură —
Cît de mici şi cît de albe-s mîinile iubitei mele,
Şi ce dulce mi-e robia cînd mă-nlănţuie cu ele.

Şi cum stau aşa-n migala rimelor viclene, iată
Că în liniştea odăii simt, ca o suflare-nceată,
Lunecarea unei umbre... Un moşneag îmi stă-nainte;
Zgriburit de frig spre mine tinde mîinile lui sfinte,
Ca desprinse de pe cruce — mîini de trudă şi-ndurare,
Mîini ce poartă semnul jertfei şi-al durerii seculare —
Şi-nţeleg, fără să-mi spuie, cine-i, şi de ce-a venit...
Ca un vinovat, privirea în pămînt mi-o plec smerit,

Şi-n tăcere-ascult cum ninsul picură topit în păru-i...
Veche temniţ-a minciunii, sub ce adevăr te nărui !
Tot e nou. Pe-o lume nouă mîndru soarele răsare.
Preot săvîrşind o taină în altar moşneagul pare;
Iară mîinile lui goale eu de daruri le văd pline.
Şi pe cînd altă fiinţă simt că se deşteaptă-n mine,
Pe cînd gura mea-ncleştată un cuvînt nu poate spune,
Toate gîndurile mele se prefac în rugăciune...