Nevoile obștii și așa numitele „Casa Noastră”...

Sari la navigare Sari la căutare
Nevoile obștii și așa numitele „Casa Noastră”...
de Ion Luca Caragiale


Scriitorul acestor rânduri își dă bine seama, că n'are dreptul a se amesteca în afacerile interne ale Statului ungar. Fiind supus străin și lăcuind afară din teritoriul acestui stat, scapă, față cu legile respective de orice răspundere; dar cine scapă de răspundere în materie de presă, nu poate avea multă trecere în fața cititorului - afară, se 'nțelege, de cazul unui talent excepțional, ceeace trebue să mărturisim că nu e cazul nostru.

Considerând Românulť, ca organ al obștii cetățenilor ungari de limbă românească, ne vom mărgini a-i da, după modestele noastre, tot concursul; întru cât va fi vorba de cultura aceștei obști, de al cărei progres nu ne 'ndoim, că sunt doritori nu numai toți românii, ci și toți maghiarii chibzuiți; căci regatul Ungariei, ca Stat de primă ordine astăzi în Europa, trebue să fie el mai întâi gelos de prosperitatea generală a popoarelor sale.

Noi, supușii regatului român știm bine, că Statul nostru are tot interesul să se razeme pe o putere centrală considerabilă, și mai știm cât de mult îi datorim Ungariei; totuși nu tocmai atâta-i datorim, cât un eminent bărbat politic maghiar a afirmat zilele trecute în Parlamentul din Budapesta. Firește, noi recunoaștem bucuros că marele cancelar, contele Andrássy, ne-a acordat odinioară un prețios sprijin, pentru care nu vom uita niciodată a-i venera memoria: îi datorim mult, ce-i drept; dar iarăși, nu atâta până când să trecem în istorie regatul nostru pur și simplu ca o creațiune, ori ca o expresie geografică a marelui bărbat de Stat. Oricum ar fi fost însă, nu s'ar putea dovedi mai la urmă decât că ilustrul cancelar era un înalt spirit politic, un subtil diplomat, care pătrundea până'n fundul intereselor monarhiei centrale. El a înțeles câtă nevoie are aceasta, în valea Dunării inferioare, de un aliat serios de altă rasă decât rasa slavă, și că aliatul acela, cu cât va fi mai sprijinit la întemeierea și desvoltarea lui, cu atât va fi mai în stare să sprijine la rându-i interesele comune ale celor două monarchii... și pare că nu s'a 'nșelat deloc bunul nostru amic.

Și noi, cei din valea de jos a Dunării, credem că alianța celor două State ar trebui din ce în ce mai întărită. Aparenta liniște a Europei poate fi amăgitoare. Rana veche a continentului poate că nu-i deplin tămăduită prin descântecul constituțional: dedesubtul unei pojghițe subțiri, zace poate încă racila pernicioasă care sapă spre adânc. Un răcnet năpraznic poate deodată sfâșia solemn sgomotul surd care fierbe sub pământurile balcanice - și înțelegem cât de prețioasă, ba chiar, cât de imperioasă ar fi atunci, pe lângă alianța oficială a celor două State vecine, și înțelegerea cordială a popoarelor lor.

Ce poate face regatul român pentru asta ?... Aproape nimic... Și cât ar fi de ușor pentru regatul ungar să realizeze o așa de cordială înțelegere ! Să dăm noi povețe bărbaților de Stat, îndrumări diplomaților ? - Doamne ferește ! nici gând. Asta nu e treaba unui mediocru publicist. Dar, simțind ca toată lumea, ne permitem să arătăm astăzi în treacăt sentimentul nostru. Cum cunoaștem bine entuziastmul de care sunt capabile aceste amândouă brave popoare, și cel maghiar și cel român, nu stăm un moment la îndoială a spune că prudența diplomaților s'ar rezema pe o colosală putere sufletească, la vreme de nevoi serioase ale celor două State, când în bătaia furtunii ar fâlfâi împerechiate cu adevărată frățească dragoste, cele două frumoase tricolore.

Probabil, tot așa înțeleg și bărbații de Stat luminați ai Ungariei; și pe asta, firește, întemeiăm multe speranțe noi, cetățenii României: noi cu toate dificultățile în care, așteptând rezolvirea chestiilor interne ale Ungariei, e pus tânărul nostru Regat, nu încetăm a crede, că mai curând ori mai târziu, înainte de a suna ceasul vreunor grele nevoi, o dreaptă și sinceră înfrățire cordială a Maghiarilor de pretutindeni cu Românii de pretutindeni va fi temelia de nesguduit a unei prodigioase puteri.

Această credință a noastră, - oricât și-ar pierde speranțele de reușită acei cari cer; oricât s'ar codi la tocmeală acei cari ar trebui să acorde; orice, dintr'o parte sau dintr'alta, s'ar spune în stare de nervrozitate; orice s'ar face în momentele de iritațiune, - această credință a noastră capătă din ce în ce mai mult temeiu de când simțim bine că ne aflăm în fața dorinței, cât de vag exprimate, a bărbaților sus puși ai Ungariei,de a ajunge la o împăcare a elemntelor maghiar și român. Maghiarii ca element covârșitor trăgănesc; dar și trăgănirile lor au o rațiune, ce-i drept. Ei ar dori o soluțiune definitivă a stării extrem de încordate; dar pentru asta ei trebue să știe cu cine au a sta de vorbă. Niciun om cuminte nu tratează învoieli cât de puțin însemnate, ne-mi-te afaceri de așa înaltă importanță, cu cine nu este fără contestare autorizat să le încheie. O afacere cât de infamă poate tratată prin samsari; dara contract valabil poate fi încheiat și iscălit numai de partea interesată sau de mandatarul ei, anume prepus la aceasta; și dacă mandatarul se dovedește a fi de rea credință ori manifest incapabil, contractul este lovit de nulitate. Și cine, după multe sudori, încheie o învoială, se 'nțelege, dacă e om cuminte, că o încheie nu pentru ca să aibă a doua zi pe spinare contestațiuni întemeiate.

Încă odată, noi credem, că orice bărbat politic al Ungariei trebue să dorească îndreptățirea intereselor legitime ale masei Românilor, spre liniștirea lor deplină; trebue prin urmare să dorească împăcarea definitivă cu toată lumea românească, iar nicidecum învoirea temporală cu unele porțiuni din clasele românești; cum am zice, bună înțelegere cu o mare comunitate compactă, iar nu capitularea uneia ssau a mai multor clopotnițe răzlețe.

Cu cine să trateze acei bărbați de Stat ? Firește numai și numai cu aceia cari le-ar părea lor că sigur reprezentă integral desideratele generale: numai și numai cu aceia, și numai pe față, la lumina zilei și'n auzul lumii întregi - spre mulțumirea întregii lumi. Cum adică ? După atâta ar umbla bărbații de Stat serioși ai Ungariei, să găsească la un moment dat cât mai mulți nechemați a trata împăcarea generală, spre învoirea lor în deosebi ?... Adică acei bărbați de Stat nu știu că, din trei milioane de suflete, școala, pe lângă bunătățile ei, acei oameni valoroși de știință, de artă și de afaceri, bravi militari, preoți și dascăli așezați; pe lângă comercianți, meseriași și muncitori luminați și vrednici, toți oameni de omenie, utili lor, familiei și societății lor - școala mai produce și roade costelive și găunoase ?...

Și câte feluri încă ?... Mediocrități învrăjbite contra mulțimii neroade a burgheziei, care nu le recunoaște geniul; personaje cari nu pot mânca de focul că nu sunt poftiți în fruntea mesei înaintea Mitropolitului; juni asaltatori pripiți al templului Gloriei, cu atât mai dârji cu cât mai infirmi; popi liber-cugetători jurați; atei fanatici după cinci clase de fizică elementară; nietzscheani extremi după o piesă en vogue de pe cine știe ce teatru de bulevard din Paris (Bucureștii occidentului !) - toți maniaci de notorietate; toți naufragiați ai celebrității, cărora nu le-a rămas de pescuit succesul în alt mod decît prin scandal; politiciani și diplomați de Stammtsch - atâți și atâți intelectuali de industrie, reformatori și supraoameni de duzină; toți impacienți, febrili, dușmani ai oricărei discipline, chinuiți toți în fundul rărunchilor de grozavul vierme al invidiei...

Ei da ! Școala, binefăcătoare pentru cei mulți, produce, din nenorocire, și domni d'alde aceștia - din norocire, mai puțini... Și pe domni de-alde aceștia aceștia o să-i însărcineze o lume cuminte a trata despre interesele ei vitale ?... Și cu domni d'alde aceștia or să steie de vorbă despre împăcare bărbații de Stat ? Dar ducă-se toți dinaintea forurilor competente ! decline-și acolo toate titlurile la aplauzele contemporanilor și la adorația posterității ! Dar, nu numai atâta ! Meargă cu dânși chiar un bărbat sau mai mulți de reală valoare, oameni a căror moralitate și seriozitate n'ar putea fi puse nici când la îndoială; oameni reputați a nu fi avut în afaceri publice vreo preocupațiune de interese sau de ambiție personale - ducă-se cu toții să trateze... Ei, și ?

Din partea forurilor competente li se va răspunde:

– Domnilor, înțelegem perfect bunele d-voastră intențiuni; însă noi voim să ne împăcăm cu obștea românească, și nimic, din câte ne spuneți, nu ne dă a 'nțelege că, învoindu-ne cu d-voastră, ne-am împăcat și cu acea mare masă etnică, din care avem tot interesul să facem niște supuși leali și mulțumiți, niște cetățeni fără mâhnire și deci devotați fără rezervă Statului ungar... Munificența guvernului nostru este de ajuns pentru o învoire în deosebi cu un individ sau cu mai mulți, cu o ceată, cu două sau mai multe; puteți dar conta pe aceea... Dar... despre o împăcare, cum îi trebue astăzi Statului, să ne iertați: nu vă credem autorizați a trata. Tentative ca a d-voastră de astăzi nu ne aduc în cauză decît un mic folos trecător, dacă și aceasta se poate numi folos - temporizarea prin obosirea opiniei publice și prin amânarea speranțelor... Chestiunea însă, de a cărei rezolvire ne pasă tutulor, rămâne întreagă în picioare, și din ce în ce mai apăsătoare. Căci nu e vorba de predarea unei mase de luptători legați cot la cot în mâna altei mase vrăjmașe; e vorba de două neamuri de oameni, cărora nu le trebuește - fiindcă n'au de ce - să-și poarte vrăjmășie; cari înțeleg că disensiunile lor folosesc numai câtorva interesați în vrajba și turburarea lumii. În păturile lor cuminți și producătoare, aceste neamuri își dau seama că le trebuește, din contră, să trăiască și să progreseze în deplină armonie socială și politică, respectându-și reciproc limba, datinile și credințele religioase, și sprijinindu-și reciproc cultura și prosperitatea economică - fiindcă binele și prosperitatea unuia sunt spre binele și prosperitatea celuilalt, și ale amândurora împreună sunt spre întărirea marelui lor Stat politic.

Tutulora deci, nu numai unora, le trebuesc pace și bună înțelegere; și așa, pace serioasă și bună înțelegere nu pot fi decât acelea care s'ar face în interesul și spre priceperea tutulora, nu în interesul și după priceperea cutăruia sau cutărora. Aceia, prin urmare, sunt și pot fi autorizați a trata în fața forurilor competente maghiare, aceia cari, în chiar conștiința acestora, ar găsi confirmarea deplină, validarea mandatului lor de negociatori... Căci, numai de dragul formulei platonice dacă era, apoi pacea ar fi fost încheiată de mult și de multe ori: nu de lipsa negociatorilor a avut să se plângă cineva ! - din nenorocire, toți fără titluri vrednice de acreditare. Știu ei bine, maghiarii cuminți, bărbați luminați de Stat ai regatului de ce tânjește obștea românească și ce-i trebuește spre a fi împăcată de-a-binele; și, deci, numai aceia vor fi vreodată în fața forurilor competente acreditați ca negociatori ai păcii, cari vor așterne limpede doleanțele legitime ale obștii lor. Nu e vorba aici de vreo deputațiune la cine știe ce paradă de mare stil: nu-i vorba de a alege între talentat și netalentat în felurite exerciții de lux, în aptitudini la artele frumoase sau la sporturi de gentry; nu e vorba de a alege între un om înzestrat numai cu bun sens și un băiat plin de spirit; între un prea demodat și un ipermodernist; între un bătrân ruginit, care-și face cruce trecând prin dreptul bisericii, și un tânăr oțelit care e 'n stare să intre călare, cu căciula 'ntr'o parte și cu luleaua 'n dinți, până 'n altar - că, vorba veche, a umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut... E vorba de cineva care, în afară de atributele și apucăturile sale personale, cinstit, să reprezinte numai și numai nevoile obștii românești... Și acel cineva, astăzi, este și rămâne: Comitetul partidului național.

Așa dar, ca să sfârșim...

Cine se tot vâră în această supremă afacere, și, mai ales, cine încearcă să tot pună piedică pașilor măsurați ai celor autorizați, zăticnind, în orice chip, soluțiunea unei chestiuni, care apasă arzătoare asupra lumii întregi - săvârșește o faptă... cum s'o numim ? Iată... De atâta vreme, niște sărmani corăbieri, biciuiți de vânturi potrivnice, stau de amar de vreme la mal pustiu, privind cu jale departe la zarea luminoasă ce li se pare pe veci închisă... Dar, parcă 'ndură Dumnezeu, le trimite o suflare de speranță: începe să adie vîntul mult așteptat, și, încet-încet, se pomenește a bate mai hotărât. Ei, bieții, își întind pânzele... Mâine ! mâine 'n zori, vom putea urni din loc ! Și, privind cum se tot umflă pânzele, văd parcă aievea limanul atât de mult dorit.

Ei ! Cum s'ar numi acela sau aceia cari, de gustul jucăriei sau din pornirea răutății, ar veni, peste noapte, să sfâșie cu cuțitul în cruciș și'n curmeziș pânzele umflate ? ... și fapta lor - cum s'ar numi ?... Răspundă orice om de omenie !

De aceea, nu pot fi astăzi îndestul de osândite așa numitele Casa noastră... Auziți numai Casa noastră 'n sus, Casa noastră... 'n jos ...

Casa d-voastră ? da. Să trăiți, s'o stăpâniți ! Să fie casa asta spre folosul și cinstea d-voastră, dacă ați ridicat-o și spre cinstea și folosul obștii ! și toată lumea, trecându-i pe dinainte, să zică!: Ție Dumnezeu această casă binecuvântată, că e o podoabă a târgului, și pe stăpânii ei, că sunt oameni de ispravă ! Dar dacă ați clădit-o ca să oploșiți sub acoperământul ei un cuibar pentru clocitul zizaniei și vrajbei spre smintirea lumii cuminți; și dacă, faceți dintr'însa un castel, din turnul căruia să aruncați cu bolovani spre distrugerea solidarității obștii și să împroșcați cu foc și lături clocotite asupra cui nu vrea să vi se 'nchine d-voastră, atunci... de sus d-voastră provocați pornirea publică; chemați cu dinadinsul pe toți oamenii de bine să vă înconjure zidurile; să vi le stângă în cea mai de desnădejde împresurare; să vă someze scurt a vă veni numaidecât în minți... iar, dacă nu vă veniți, să pună pe acele ziduri un semn bătător la ochi de departe și strige oricui s'ar apropia de ele: Fugiți, oameni buni ! ocoliți această casă, care este o pacoste pentru târgul nostru, un blestem pe capul obștii, o casă... nu binecuvântată !

Deocamdată atâta ! Dar, asupra acestora, mai avem încă de furcă.