Neoiobăgia:Remediile sociale paliative
De la Wikisource
După ce am văzut concepţia greşită sau insuficientă care domneşte cu privire la chestia agrară, după ce am văzut şi principalele remedii aduse de clasele dominante pentru îndreptarea răului produs de regim, remedii oare în fond aveau menirea să consolideze şi să perpetueze răul, să vedem acum remediile plănuite sau administrate sub influenţa curentului poporanist. Fireşte, nu le vom putea cerceta pe toate. Vom trece în revistă numai pe cele mai caracteristice, a căror cercetare critică e importantă şi pentru luminarea opiniei publice asupra unor probleme sociale ale ţării, şi pentru priceperea problemei noastre agrare şi a soluţiei ce i se cuvine.
Începem cu soia, de veselă memorie. Se înţelege, lecuirea profundelor rele sociale produse de regimul agrar printr-o misterioasă plantă japoneză e atât de copilărească încât n-ar merita să ne ocupăm de ea. Dar aduceţi-vă aminte ce ambalare a fost acum câţiva ani pentru această soluţie împotriva mizeriei ţărăneşti. Câţi tineri n-am cunoscut eu însumi care visau mântuirea ţăranilor prin iarba miraculoasă! Dar nu e de mirare naivitatea utopică a tinerilor; mai de mirare ar fi ambalarea claselor noastre dominante, care numai naive şi utopice nu sunt; dar aceasta din urmă are alt substrat şi altă explicaţie. Mai întâi e, bineînţeles, şi diversiunea, îndreptarea atenţiei şi activităţii publice pe căi... soioase. dacă ne putem exprima astfel. Dar mai e şi altă explicaţie a interesului claselor dominante pentru soia.
Întreg productul naţional al unei ţări se împarte, grosso modo, în două părţi: valoarea necesară, care trece în mâinile producătorilor sub toate formele şi categoriile lor, şi alta, plusvaloarea, care trece în mâinile statului şi claselor exploatatoare, iarăşi sub toate formele şi categoriile lor. E de la sine înţeles că, productul naţional fiind împărţit în două parţi, cu cât una va fi mai mare, cu atât cealaltă va fi mai mică. Cu cât va fi mai mică partea ce va lua muncitorimea, cu atât va fi mai mare aceea pe care o vor lua clasele dominante şi statul. Hrana muncitorimii însă e un element important în suma producţiei naţionale şi face parte — o parte covârşitoare — din valoarea necesară. Cu cât deci costul ei ar scădea, cu atâta ar scădea valoarea necesară şi cu atâta s-ar mări plusvaloarea. Or, se pare că soia e o hrană extraordinar de ieftină; introducerea ei ar scădea, prin urmare, valoarea totală pe care o consumă ^muncitorimea şi ar mări cu atâta plusvaloarea naţională, renta pământului, veniturile statului etc.
Şi astfel, pe când poporanistul naiv visa că odată cu soia va intra belşugul în casa ţăranului, arendaşul, om practic, sconta în minte momentul acela când ţăranul se va hrăni cu brânză de soia, pe când cea bună, de oaie, va fi dusă la conacul boieresc.
Dacă chestia alimentării ţăranului cu soia e şi veselă, şi comică totodată, schimbarea alimentării exclusive cu porumb prin alimentarea cu grâu e o chestie foarte serioasă, de o însemnătate nespusă, de o însemnătate tragică. Avem 100 000 de pelagroşi, şi încă asta după datele oficiale. Suntem un popor de pelagroşi, şi asta e o grozăvie care ameninţă serios însăşi existenţa ţării. Aşa fiind, preocuparea poporaniştilor de a înlocui porumbul prin grâu e nu numai legitimă, dar importantă şi simpatică în cel mai înalt grad. Din nenorocire, ei tratează şi această chestie cu aceeaşi lipsă de pătrundere cu care le tratează pe toate. Ei cred că totul se reduce la luminarea şi convingerea ţăranului; ţăranul trebuie luminat asupra consecinţelor nefaste ale hranei cu porumb, mai ales necopt, iară pe de altă parte statul să facă cuptoare comunale pentru pâine de grâu şi atunci ţăranul va semăna grâu în loc de porumb, va coace pâinea în cuptoarele comunale şi iată chestiunea rezolvată. Se poate ceva mai simplu? Foarte simplu, în adevăr.
A spune că din cauza prostiei şi neştiinţei mănâncă ţăranul porumb necopt, stricat e neadevărat, nedrept şi revoltător. Dar cum se face că până la 1864 pelagra mai n-a existat în ţara noastră? Se vede că în timpul iobăgiei ţăranul era luminat, iară în epoca neoiobăgiei şi-a pierdut lumina.
Ţăranul, după cum am văzut, îşi lucrează câmpul pe apucate, în vremea ce-i rămâne după ce face toate muncile la boier. De aceea, el seamănă, prăşeşte şi culege porumbul nu când trebuie şi când vrea, ci când poate; de aceea îl lucrează rău şi îl culege necopt. Aceasta e adevărat pentru porumbul pe care-l seamănă pe pământul său sau pe pământul luat în dijmă la tarla. în ce priveşte pământul ce-l ia în dijmă de-a valma, acolo intervine o altă pacoste: nedijmuitul la vreme. Ţăranul e dijmuit toamna târziu şi chiar iarna. după ce porumbul s-a acoperit de zăpadă, şi astfel e silit să mănânce porumb stricat. Această dijmuire târzie, contrară legii, nu e o simplă neglijenţă, ci este o armă teribilă în mâinile proprietarilor şi arendaşilor împotriva nesupunerii ţăranului, împotriva veleităţilor lui de a scăpa de neoiobăgie cu ajutorul acelor instituţii legale oare i-o permit, o armă eficace pentru menţinerea regimului neoiobag.
Astfel deci cauza pentru care ţăranul mănâncă porumb stricat. care-i dă pelagra, rezidă în raporturile intime de producţie ale regimului nostru neoiobag. Se va zice, desigur: un motiv cu atât mai puternic ca ţăranul să-şi schimbe alimentaţia.
Problema este, prin urmare, aceasta: de ce ţăranul român se alimentează exclusiv cu porumb? Iată de ce. Mai întâi pentru acelaşi motiv pentru oare clasele noastre dominante s-au entuziasmat pentru soia: mămăliga e mai ieftină decât pâinea de grâu. Alimentarea ţărănimii cu porumb e mai preferabilă pentru statul nostru şi clasele dominante, pentru că în felul acesta ţărănimea consumă o valoare totală mai mică decât ar consuma alimentându-se cu grâu, aşa că statul şi clasele dominante pot lua o mai mare valoare din productul naţional. Şi, fiindcă nu ţărănimea, ci statul şi clasele dominante dispun de viaţa politico-socială, ca şi economico-socială a ţării, de aceea porumbul a fost impus şi se impune şi acuma ca hrană exclusivă a ţărănimii[1].
Altă cauză importantă rezidă în felul de agricultură ce facem. Suntem o ţară producătoare mai ales de grâu şi porumb. Agricultura noastră fiind extensivă, pentru a întreţine rodnicia pământului trebuie făcută rotaţia. Nu se poate pune grâu după grâu, căci pământul s-ar istovi în câţiva ani şi recoltele ar merge scăzând. Porumbul nu numai că nu micşorează rodnicia grâului, dar o sporeşte încă: cultura porumbului îmbunătăţeşte pământul, îl pregăteşte pentru cultura grâului. Aşadar, e absolut imposibil ca marele proprietar sau arendaş să dea ţăranilor întreaga moşie pentru grâu; el e obligat s-o împartă mai ales în două părţi: una pentru porumb şi alta pentru grâu. Producerea porumbului e deci o necesitate absolută şi. odată produs, el serveşte de hrană ţărănimii, iară grâul, ca produs mai preţios, se exportează în străinătate.
Dar mai este ceva care favorizează cultura porumbului. Am zis că ţăranul, prin faptul că cultivă porumbul, îmbunătăţeşte pământul pentru grâul anului viitor. Or, nici prin învoielile agricole, oricare ar fi ele, nici prin contractele de arendare către ţărani, această parte a muncii ţăranului nu este prevăzută; ţăranul o dă absolut gratuit. Un avantaj de care iarăşi cu greu s-ar lipsi clasele noastre dominante agrare.
În sfârşit, o altă cauză şi, poate, cea mai importantă e relativa nedensitate a populaţiei noastre agrare şi deci lipsa de braţe în sezonul muncilor agricole, mai ales al secerişului, care în condiţiile climaterice ale ţării noastre trebuie făcut cât de repede. în vremea aceea, toată ţărănimea. de la primar până la cel din urmă sătean, bărbaţi, neveste, copii, toţi sunt la munca boierească; până şi copii de ţâţă apar pe lanurile boiereşti ca să nu reţină de la muncă pe mamele lor. Şi, cu toate astea, uneori tot nu ajung braţele şi o parte din grâu se scutură. Ce-ar mai fi dacă ţărănimea ar pune grâu pe mai toate pământurile ei. ceea ce ar fi necesar de îndată ce ar fi să se hrănească exclusiv cu el? S-ar întâmpla una din două: ori boierul şi-ar secera grâul lui cu ţăranii învoiţi şi aduşi de jandarmi, şi în acest caz grâul ţăranului s-ar scutura şi prăpădi; ori ţăranul ar fi lăsat să-şi secere grâul propriu, şi atunci proprietatea mare ar trebui să-şi mărginească întinderea culturii grâului. Dar grâul e baza însăşi a gospodăriei noastre naţionale şi a veniturilor claselor dominante agrare.
O însemnată restrângere a culturii grâului din partea proprietăţii mari ar aduce o perturbare gravă în gospodăria generală a ţării.
Toate aceste cauze importante fac din alimentarea ţărănimii cu porumb, şi cu porumb stricat, o necesitate socială. Această alimentare, ca fenomen economico-social, e strâns împletită cu regimul neoiobag şi nu va putea să dispară decât odată cu dânsul. Încât explicaţia faptului atât de ciudat şi trist că suntem unica ţară modernă pe lumea asta unde poporul se alimentează exclusiv cu porumb se găseşte în faptul, nu mai puţin trist, că suntem unica ţară neoiobagă dintre toate ţările moderne[2].
Să trecem acum la alt remediu parţial al mizeriei ţărăneşti preconizat de poporanismul nostru.
Acum câţiva ani, în timpul absurdului conflict de tristă memorie cu Bulgaria, s-au descoperit, între alţi bulgari din ţara noastră, şi bulgari grădinari. Şi astfel economiştii noştri au aflat că ţărănimea noastră nu se ocupă de grădinărit, care se face mai tot de grădinari bulgari, iară poporaniştii, conduşi deopotrivă de consideraţii economice, ca şi de consideraţii naţionale, au început să propage naţionalizarea grădinăritului: grădinăritul să se facă de ţărani români. Foloasele ce ar rezulta de aici pentru economia şi viaţa noastră naţională ar fi incalculabile. Mai întâi, cele 20 000 000 pe care le scot bulgarii ar rămâne în ţară. Şi apoi, cercetând ultimele compendii de agricultură, poporaniştii descoperiseră ce mare randament dă pământul prin grădinăritul sistematic. Dacă ţăranii ar face grădinărit sistematic numai în curtea casei, care de obicei rămâne părăginită, încă ar scoate atâta zarzavat încât le-ar ajunge din belşug, pentru a se hrăni toată iarna. Astfel, una din cele mai grave probleme ale mizeriei ţărăneşti, foametea din timpul iernii, ar fi în parte rezolvată.
Şi atunci apostolul satului a fost însărcinat de urgenţă să intervină pe lângă ţăran să-l lumineze asupra importanţei chestiunii şi să-l înveţe grădinăritul. Da, să fim bine înţeleşi: nu apostolul să înveţe grădinăritul de la ţăran, care e agricultor din moşi-strămoşi şi cunoaşte meseria asta în condiţiile speciale climaterice şi agricole ale ţării noastre. ci, dimpotrivă, el, apostolul. care foarte adesea habar n-are de agricultură şi a citit despre ea într-un compendiu care tratează despre agricultura din alte ţări. el să-l înveţe pe ţăran. Dealtfel, întreprinderea aceasta ar fi reuşit cu sau fără intervenţia apostolului dacă... dacă grădinăritul s-ar putea face iarna, pe zăpadă. Atunci s-ar fi procopsit în adevăr ţăranul din această dublă cultură a pământului; nu-i vorbă, numai o scurtă vreme. deoarece creşterea productivităţii pământului ar fi avut de rezultat creşterea rentei lui şi foloasele, în mare parte, ar fi intrat la urma urmei în alte mâini; dar câţiva ani măcar ţăranul ar fi avut zarzavat din belşug pentru tot anul. Din nenorocire, grădinăritul pe zăpadă nu-i posibil; el se face numai vara, şi anume în toiul muncilor agricole, şi de aceea întreaga întreprindere a trebuit să cadă. Doar câte un apostol mai practic şi mai abil, folosindu-se de munca gratuită a elevilor, îşi face o grădină bună pe lângă scoală şi mănâncă sănătos zarzavaturi gratis în numele poporanismului român.
Nicăieri, poate, nu se vede mai clar ca în chestiunea asta nefamiliarizarea cu condiţiile economice de viaţă ale ţărănimii noastre. În virtutea regimului în vigoare, ţăranul munceşte vara, cu nevasta. copiii şi nepoţii, lanurile proprietăţii. El nu e lăsat să-şi lucreze propriul său pământ semănat cu porumb. care cere o muncă relativ simplă; şi dumnealor îi recomandă grădinăritul, o muncă migăloasă şi complexă, care cere concentrarea întregii atenţii şi a tuturor forţelor tocmai vara, când omul e executat aiurea[3].
Înainte de a trece la remediile şi reformele poporaniste fundamentale, încă un exemplu de remediu parţial.
D-l C. Alimăneştianu a tradus o broşurică de 20 de pagini a lui Louis Tegner despre Dezvoltarea agriculturii şi a creşterii vitelor în Danemarca. În prefaţă d-l Alimăneştianu scrie:
„M-am crezut dator în interesul obştesc s-o traduc numaidecât, fiindcă e de foarte iminentă actualitate faţă de legile ce se vor pregăti să fim orientaţi cât mai bine asupra chemării proprietăţii mici în viitor şi fiindcă d-l Tegner a avut darul ca într-o dare de seamă foarte modestă şi foarte restrânsă să dea nu numai condiţiile de prosperare a proprietăţii mici în Danemarca, dar şi tot, însă absolut tot ce fără pretenţii trebuie să ştie; pentru ca dintr-o întindere de pământ de 2 hectare să se creeze pentru o familie un izvor nesecat de adevărate bogăţii şi de viaţă demnă şi de trai independent”.
Ca să ajungă şi ţărănimea noastră să-şi creeze din două hectare ,,un izvor nesecat de adevărate bogăţii şi de viaţă damnă şi de trai independent”, d-l Alimăneştianu propune organizarea pentru ţărani a călătoriilor de studii, „călătorii de învăţământ şi pregătire”. Şi anume: ţăranii să-şi aleagă o sută dintre ai lor care, sub conducerea a doi specialişti, să fie trimişi în ţările cu cultură agricolă înaintată, ca „să vadă ei cu proprii lor ochi, să pipăie cu propriile lor mâini şi să audă cu propriile lor urechi şi de la alţii nu numai de la noi şi la faţa locului ce au făcut şi ce fac alte neamuri cu pământul ce-l stăpânesc”. Pe urmă, se înţelege, după studiile făcute, ţăranii au să aplice cunoştinţele căpătate la propriile lor mici proprietăţi, alţii îi vor imita — exemplele bune, ca şi cele rele, fiind molipsitoare — şi astfel, puţin câte puţin. ne vom preface din Belgia în Danemarca Orientului. Şi d-l Alimăneştianu face socoteală că întreaga expediţie n-ar costa mai mult de 100 000 de lei. Desigur, rar un rezultat mai important a fost obţinut cu sacrificii mai neînsemnate.
Sunt perfect de acord cu d-l Alimăneştianu. Mai întâi, am avut atâţia bursieri, surtucari. încât de ce n-am avea şi 100 de bursieri ţărani, mai ales când asta s-ar face, cum zice d-l Alimăneştianu, pentru „biata ţărănime şi mica proprietate. Al doilea, pentru că ţăranii trimişi ar avea în adevăr ce să înveţe mai ales în Danemarca. Acolo vor învăţa, cum vedem din broşura lui Tegner, cum să îngraşe pământul, cum să crească vitele, cum să desfacă productele. În privinţa îngrăşămintelor ţăranul va învăţa că trebuie să construiască un fel de „casă pentru bălegar, sub care el să fie ferit de a se subţia prin apa din ploi sau din zăpezi” (p. 26), iară în privinţa îngrăşămintelor artificiale va învăţa că cele mai bune sunt „azotatul de potasă de Chili, sulfatul de amoniac, guano din Peru şi guano de peşte” (p. 27). În privinţa culturii pământului, ţăranul român va afla că nu trebuie să se mulţumească numai cu cultura cerealelor. Trebuie să cultive şi plante cu rădăcini întrebuinţabile. — Pe lângă acestea mai trebuie cultivate una sau mai multe plante de grădinărie, ca „mazăre, bob, morcovi, fragi, castraveţi, conopidă ş.a.” (p. 21). în privinţa creşterii şi hranei vitelor, ţăranul român va afla că trebuie să dea vacii următoarea hrană în anume combinaţie: „turte de rapiţă, sămânţă de bumbac, floarea-soarelui, grăunţe amestecate. sfeclă, fân, paie” (p. 23). Va vedea de asemenea cu „propriii lui ochi” că „va fi de mare importanţă să se ţină vaci de cea mai bună rasă. Ele trebuie să fie de statură mare şi să dea mult lapte gras” (p. 22). În sfârşit, va afla ca „atât vacilor, cât şi porcilor trebuie să li se dea grâul bine uruit” (p. 25). Această cunoştinţă, mai ales, va fi de mare folos ţăranului român, pentru că, hrănind porcul cu grâu neuruit după cum obişnuieşte, porcul capătă de multe ori deranjare de stomac.
Aşadar, sunt de acord. Dar pentru a obţine în adevăr foloase temeinice şi rezultate ştiinţifice din experienţa sociologică propusă de d-l Alimăneştianu aş modifica-o în sensul următor.
„După o prealabilă înţelegere cu miniştrii şi consulii noştri respectivi”, după cum zice şi d-l Alimăneştianu, să se intervină pe lângă Danemarca în sensul ca să putem stabili acolo 100 de ţărani români care să-şi facă agricultura în condiţiile economico- şi politico-sociale de acolo, iară Danemarca să ne împrumute 100 de ţărani pe care să-i punem să facă agricultură în condiţiile naturale şi economico-sociale româneşti. Atunci vom avea toată garanţia că experienţa va fi făcută în condiţiile cerute de ştiinţă şi că ne va da rezultate pe cât de exacte pe atât de instructive. Şi rezultatele se pot uşor prevedea, şi d-l Alimăneştianu, care e un om inteligent, cult şi [cum] cunoaşte bine ţara, sunt sigur ca va fi perfect de acord cu subsemnatul asupra lor.
Ţăranii noştri, deveniţi mici agricultori în Danemarca, s-ar trezi în următoarele condiţii extraordinar de favorabile: un sol fertil, condiţii climaterice admirabile, umiditate suficientă şi din cauza mărilor ce scaldă ţara, din cauza pădurilor seculare păstrate cu atâta îngrijire, încât ieşi dintr-o pădure minunată ca să dai într-o superbă vale roditoare, care te duce în altă pădure minunată. Ploi suficiente, dese, parcă înadins comandate. Condiţii naturale de muncă extrem de favorabile: nici prea bruşte schimbări de climă, nici călduri sufocante ea în Sahara, ci o temperatură parcă înadins făcută pentru lucrul câmpului. De-a lungul coastelor, pe-o întindere de sute de kilometri, păşuni naturale splendide, parcă înadins aranjate de dumnezeu spre a servi producătorilor de unt. Condiţii economice şi mai favorabile decât cele naturale: ţăranul e un mic producător perfect liber, independent, ocupându-se numai de mica lui proprietate şi nu numai neîmpiedicat de la această ocupaţie, dar favorizat de stat prin toate raporturile sociale existente. Pentru desfacerea productelor micii lui proprietăţi, ţăranul este iarăşi favorizat în chip neobişnuit. în primul rând prin situaţia geografică a ţării sale: ţară marină — popor marinar de mii de ani — alături de Germania şi aproape de Englitera, cele mai puternice state industriale din lume, aproape, dealtfel, de toate ţările accesibile pe apă, ceea ce e foarte important; şi apoi mai are pentru desfacerea productelor sale şi o piaţă internă, graţie unei industrii naţionale destul de puternic dezvoltată. Dar ţăranul danez e şi mai favorizat prin condiţiile politice, culturale, morale. Cetăţean liber de sute de ani, cu o cultură veche, el are glas hotărâtor în afacerile ţării. Bucurându-se de toate drepturile politico-sociale, este egal cu toţi cetăţenii. absolut egal, mai cu seamă în faţa legii: legea şi servitorii ei — justiţia şi administraţia — îi apără averea şi cinstea deopotrivă ca şi bogătaşului ori ministrului, îi garantează munca liniştită şi folosinţa sigură şi fără grijă a roadelor muncii lui. Se înţelege că în aşa împrejurări ţăranul danez e sănătos la trup şi la suflet şi are toate acele calităţi pe care i le cunoaştem.
Iată deci în ce condiţii naturale şi economico-politico-sociale, în ce atmosferă, în ce rai s-ar pomeni în Danemarca ţăranii noştri. Şi care ar fi rezultatul? Cred că şi aci vom fi perfect de acord cu d-l Alimăneştianu: ţăranii noştri ar deveni după o vreme oarecare tot aşa de buni agricultori ca şi danezii. Se înţelege, la început ar merge cam şovăind, cam împleticindu-se; rezultatele unei culturi seculare nu se capătă în câteva zile. Dar aceasta priveşte mai mult partea psihică. În ce priveşte partea economico-socială, ţăranul român ar deveni curând un bun gospodar ca şi danezul, cu atât mai mult cu cât, dacă are atâtea inferiorităţi, are şi o superioritate care l-ar ajuta să se adapteze: ţăranul român ştie să muncească optsprezece ceasuri pe zi sub arşiţa unui soare ca în Sahara şi fără mâncare. Să poftească danezul să facă acest tour de force nu toată viaţa, dar măcar o singură lună. Şi astfel ţăranul român şi, mai ales. copiii lui crescuţi acolo ar munci şi ei „ca dintr-o întindere de două hectare să creeze pentru o familie un izvor nesecat de adevărate bogăţii şi de viaţă demnă şi de trai independent”.
Să vedem acum ce s-ar întâmpla cu suta aceea de ţărani danezi, mici cultivatori de pământ, mutaţi în ţara românească pentru a munci aici, în condiţiile naturale şi economico-politico-sociale ale ţării noastre.
Aici ţăranii danezi vor găsi o ţară cu un sol fertil, dar o climă aspră, schimbări bruşte de temperatură, un sezon de muncă scurt şi o arşiţă de Sahara în timpul muncilor agricole, lipsă de umiditate, secetă frecventă, mărită încă prin devastarea pădurilor, distrugerea nefastă a codrului frate cu românul. Dar nu condiţiile naturale sunt cele mai rele; marea fertilitate a solului le compensează adesea. Condiţiile economico- şi politico-sociale, relaţiile de producţie, ar deveni fatale ţăranului danez. Aici, în loc de a fi proprietar liber şi independent pe propriul său pământ, el va da de învoieli, de contractul agricol ce-l robeşte de cu iarnă, de dijma de-a valma şi dijma la tarla, de ruşfeturi şi alte rămăşiţe feudale. Aici, în scurtul sezon de muncă sub arşiţa dogoritoare a soarelui, el va fi adus de jandarm să lucreze lanurile boiereşti, să execute învoielile, iară porumbul lui se va îngălbeni, grâul se va scutura. Piaţă internă de desfacere pentru alte produse nu va găsi, pentru că avem atât de puţină industrie, iară grâul şi porumbul, articol de export, cât i-ar mai rămâne, va fi cumpărat de cămătari sau scos în vânzare de perceptor... şi cumpărat tot de el. Aici curând ar rămâne şi fără mămăligă, aşa că ar fi silit să se învoiască pentru anul viitor şi ar tremura, gol şi desculţ, într-un bordei de troglodit. Aici legea nu va exista pentru el, iară păzitoarea ei, administraţia, nu numai că nu-i va da cele mai elementare garanţii de viaţă, dar, dimpotrivă, prin reprezentanţii ei autorizaţi — cum e jandarmul rural — se va uita cu jind la francul din buzunarul lui ca să pună mâna pe el; tot administraţia îi va necinsti nevasta şi fata, iară la cea dintâi protestare din partea lui îl va declara răzvrătitor şi îl va trânti legat în beciurile primăriei, unde-l va tortura ca pe timpul inchiziţiei. Aici, într-un cuvânt, pus în condiţiile economico-politico-sociale şi cultural-morale ale ţăranului român, danezul va trăi viaţa caracteristică a neoiobagului nostru sub regimul în vigoare[4].
Şi atunci ce s-ar întâmpla cu ţăranii noştri danezi? Sper că şi aici vom fi de acord cu d-l Alimăneştianu. Unii dintre ei — prea puţini —, foarte rezistenţi şi foarte adaptabili, s-ar adapta noilor condiţii de trai şi ar deveni şi ei cu timpul neoiobagi români ca şi cei de baştină. Cea mai mare parte însă s-ar muta unul câte unul în tristul ţintirim al tristului sat românesc. Şi în faţa atâtor morminte deschise, în faţa atâtor victime ale experienţelor noastre sociologice poate s-ar lumina şi poporaniştii noştri danemarcofili că, în general, condiţiile sociale de viaţă şi de muncă ale muncitorimii şi relaţiile sociale de producţie, în special, hotărăsc de viaţa şi materială şi culturală şi morală a muncitorimii şi nu viceversa; că a da sfaturi şi a ţine predici ţărănimii fără a-i schimba aceste condiţii fundamentale care hotărăsc de viaţa ei e ca şi cum, văzând un om cu mâinile şi picioarele încătuşate, i-ai ţine prelegeri higienice, arătându-i cât de importantă e mişcarea, ba încă l-ai şi trimite, aşa încătuşat, în Suedia — voiaj de „învăţământ şi pregătire” — ca „să vadă el cu propriii lui ochi, să pipăie cu propriile lui mâini şi să audă cu propriile lui urechi” ce binefăcătoare e gimnastica suedeză!
Descătuşaţi ţărănimea română şi ea va porni şi va merge cu sau fără ajutorul dv. Şi atunci şi sfaturile dv., şi predicile dv. vor avea un rezultat şi vor da un folos real. Altfel sunt inutile şi zadarnice, vai! cât de inutile şi cât de zadarnice.
[1] Se înţelege că odată ce un aliment se impune populaţiei intervine pe urmă obişnuinţa, care face ca ea să ţină la acel aliment. Dar încăpăţânarea ţăranului de a se hrăni cu mămăligă şi nu cu pâine de grâu e mult mai mică decât se presupune. Un ţăran stabilit la oraş iute-iute se deprinde cu pâinea bună de grâu, numai să o aibă.
[2] Rusia, ce e drept, are unele puncte de asemănare cu neoiobăgia noastră. Dar dacă regimul rusesc n-a impus poporului alimentarea cu porumb (sau cu o soia oarecare) e că în Rusia porumbul nu rodeşte. Neavând porumb sau soia pentru înlocui-rea grâului, regimul rusesc l-a înlocuit cu ce-a putut, şi anume cu secară.
[3] D. G. Maior arată de ce ţăranul nostru nu cultivă legume: „El n-a fost ţinut la îngrădirea şi cultivarea acestora pentru a nu-l sustrage de la munca câmpului propriu-zisă, şi proprietarii şi arendaşii au făcut un fel de monopol din cultura şi vânzarea legumelor prin bulgarul adus pe moşie, care trebuie să câştige şi el şi să plătească o arendă enormă pentru pământ” (P. 81).
Iară d-l C. Garoflid, în Problema agrară şi dezlegarea ei (p. 84), spune următoarele:
„E ridicol a-l face vinovat (pe ţăran) că e tributarul sârbului zarzavagiu când felul lui de cultură latifundiară pe pământ propriu sau arendat îl sileşte în timpul muncii să-şi petreacă toată săptămâna pe câmp. Cât timp acest fel de cultură nomadă va dăinui, o activitate gospodărească mai dezvoltată a ţăranului nu e cu putinţă”.
[4] Fireşte că experienţa noastră sociologică s-ar putea face şi altfel: să aducem 100 de ţărani danezi, să le facem, pe socoteala statului, ferme-model, să-i hrănim din buget, iar la plecare, după obiceiul ţării, să le dăm şi un banchet de despărţire la „Capşa”, ca să plece oamenii cu amintiri plăcute şi să ne laude în străinătate. Dar experienţa astfel făcută n-ar dovedi nimica. Pentru ca experienţa să dovedească ceva trebuie ca ţăranii noştri duşi în Danemarca să fie puşi în condiţii perfect egale cu ale ţăranilor danezi, iară aceştia din urmă, aduşi la noi, să fie puşi în condiţii perfect egale cu ale ţăranului neoiobag român.
