Mănăstirea Argeșului

←

→

proiecte surori: element Wikidata.

Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri, 1874

4831Mănăstirea Argeșului

I

Pe Argeș în gios

Pe un mal frumos,

Negru-vodă trece^[1]

Cu tovarăși zece,

Nouă meșteri mari,

Calfe și zidari,

Și Manole, zece,^[2]

Care-i și întrece.

Merg cu toți pe cale

Să aleagă-n vale

Loc de mănastire

Și de pomenire.

Iată, cum mergeau

Că-n drum ajungeau

Pe-un biet ciobănaș

Din fluier doinaș,^[3]

Și cum îl vedea

Domnul îi zicea:

„Mândre ciobănaș,

Din fluier doinaș!

Pe Argeș în sus

Cu turma te-ai dus,

Pe Argeș în jos

Cu turma ai fost.

Nu cumva-ai văzut

Pe unde-ai trecut

Un zid părăsit

Și neisprăvit

La loc de grindiș,

La verde-aluniș?"

„Ba, doamne,-am văzut

Pe unde-am trecut

Un zid părăsit

Și neisprăvit.

Câinii cum îl văd,

La el se repăd

Și latră-a pustiu

Și urlă-a morțiu."

Cât îl auzea,

Domnu-nveselea

Și curând pleca,

Spre zid apuca

Cu nouă zidari,

Nouă meșteri mari

Și Manole zece

Care-i și întrece.

„Iată zidul meu!

Aici aleg eu

Loc de mănastire

Și de pomenire.

Deci voi, meșteri mari,

Calfe și zidari,

Curând vă siliți

Lucrul de-l porniți,

Ca să-mi ridicați,

Aici să-mi durați

Mănastire naltă

Cum n-a mai fost altă,

Că v-oi da averi,

V-oi face boieri,

Iar de nu, apoi

V-oi zidi pe voi,

V-oi zidi de vii

Chiar în temelii!"

II

Meșterii grăbea,

Sferile-ntindea,

Locul măsura,

Șanțuri largi săpa,

Și mereu lucra,

Zidul ridica,

Dar orice lucra

Noaptea se surpa!^[4]

A doua zi iar,

A treia zi iar,

A patra zi iar

Lucrau în zadar!

Domnul se mira

Ș-apoi îi mustra,

Ș-apoi se-ncrunta

Și-i amenința

Să-i puie de vii

Chiar în temelii!

Meșterii cei mari,

Calfe și zidari,

Tremurau lucrând,

Lucrau tremurând

Zi lungă de vară

Ziua pân-în seară,

Iar Manole sta,

Nici că mai lucra,

Ci mi se culca

Și un vis visa,

Apoi se scula

Ș-astfel cuvânta:

„Nouă meșteri mari,

Calfe și zidari!

Știți ce am visat

De când m-am culcat?

O șoapta de sus

Aievea mi-a spus

Că orice-am lucra

Noaptea s-a surpa

Pân-om hotărî

În zid de-a zidi

Cea-ntâi soțioară,

Cea-ntâi surioară

Care s-a ivi

Mâini în zori de zi

Aducând bucate

La soț ori la frate.

Deci dacă vroiți

Ca să isprăviți

Sfânta mănastire

Pentru pomenire,

Noi să ne-apucăm

Cu toți să jurăm

Și să ne legăm

Taina s-o păstrăm:

Ș-orice soțioară,

Orice surioară

Mâini în zori de zi

Întâi s-a ivi,

Pe ea s-o jertfim

În zid s-o zidim!"^[5]

III

Iată-n zori de zi

Manea se trezi,

Ș-apoi se sui

Pe gard de nuiele

Și mai sus, pe schele,

Și-n câmp se uita,

Drumul cerceta.

Când, vai! Ce zărea?

Cine că venea?

Soțioara lui,

Floarea câmpului!

Ea s-apropia

Și îi aducea

Prânz de mâncătură,

Vin de băutură.

Cât el o zărea,

Inima-i sărea,

În genunchi cădea

Și plângând zicea:

„Dă, Doamne, pe lume

O ploaie cu spume,

Să facă pâraie,

Să curgă șiroaie,

Apele să crească,

Mândra să-mi oprească,

S-o oprească-n vale

S-o-ntoarcă din cale!”

Domnul se-ndura,

Ruga-i asculta,

Norii aduna,

Ceru-ntuneca

Și curgea deodată

Ploaie spumegată

Ce face pâraie

Și umflă șiroaie.

Dar oricât cădea

Mândra n-o oprea,

Ci ea tot venea,

Și s-apropia.

Manea mi-o vedea,

Inima-i plângea,

Și iar se-nchina,

Și iar se ruga:

„Suflă, Doamne,-un vânt

Suflă-l pe pământ,

Brazii să-i despoaie,

Paltini să îndoaie,

Munții să răstoarne,

Mândra să-mi întoarne,

Să mi-o-ntoarne-n cale,

S-o ducă de vale!"

Domnul se-ndura,

Ruga-i asculta

Și sufla un vânt

Un vânt pe pământ

Paltini că-ndoia,

Brazi că despoia,

Munții răsturna,

Iară pe Ana

Nici c-o înturna!

Ea mereu venea,

Pe drum șovăia

Și s-apropia

Și amar de ea,

Iată c-ajungea!

IV

Meșterii cei mari

Calfe și zidari,

Mult înveselea

Dacă o vedea,

Iar Manea turba,

Mândra-și săruta,

În brațe-o lua,

Pe schele-o urca,

Pe zid o punea

Și, glumind, zicea:

„Stai, mândruța mea,

Nu te speria,

Că vrem să glumim

Și să te zidim!"

Ana se-ncredea

Și vesel râdea.

Iar Manole ofta

Și se apuca

Zidul de zidit,

Visul de-mplinit.

Zidul se suia

Și o cuprindea

Pân' la gleznișoare,

Pân' la pulpișoare.

Iar ea, vai de ea!

Nici că mai râdea,

Ci mereu zicea:

„Manole, Manole,

Meștere Manole!

Ajungă-ți de șagă,

Că nu-i bună, dragă.

Manole, Manole,

Meștere Manole!

Zidul rău mă strânge,

Trupușoru-mi frânge!"

Iar Manea tăcea

Și mereu zidea.

Zidul se suia

Și o cuprindea

Pân' la gleznișoare,

Pân' la pulpișoare,

Pân' la costișoare,

Pân' la țâțișoare.

Dar ea, vai de ea,

Tot mereu plângea

Și mereu zicea:

„Manole, Manole

Meștere Manole!

Zidul rău mă strânge,

Țâțișoara-mi plânge,

Copilașu-mi frânge!"

Manole turba

Și mereu lucra.

Zidul se suia

Și o cuprindea

Pân' la costișoare,

Pân' la țâțișoare,

Pân' la buzișoare,

Pân' la ochișori,

Încât, vai de ea,

Nu se mai vedea,

Ci se auzea

Din zid că zicea:

„Manole, Manole

Meștere Manole!

Zidul rău mă strânge,

Viața mi se stinge!"

V

Pe Argeș în gios,

Pe un mal frumos,

Negru-vodă vine

Ca să se închine

La cea mănăstire,

Falnică zidire,

Mănăstire naltă

Cum n-a mai fost altă.

Domnul o privea

Și se-nveselea

Și astfel grăia:

„Voi, meșteri zidari,

Zece meșteri mari!

Spuneți-mi cu drept,

Cu mâna la piept,

De-aveți meșterie

Ca să-mi faceți mie

Altă mănastire

Pentru pomenire

Mult mai luminoasă

Și mult mai frumoasă!

Iar cei meșteri mari,

Calfe și zidari,

Cum sta pe grindiș,

Sus pe coperiș,

Vesel se mândreau

Ș-apoi răspundeau:

„Ca noi, meșteri mari,

Calfe și zidari,

Alții nici că sânt

Pe acest pământ!

Află că noi știm

Oricând să zidim

Altă mănăstire

Pentru pomenire,

Mult mai luminoasă

Și mult mai frumoasă.

Domnu-i asculta

Și pe gânduri sta,

Apoi poruncea

Schelele să strice,

Scări să le ridice.

Iar pe cei zidari,

Zece meșteri mari,

Să mi-i părăsească

Ca să putrezească

Colo pe grindiș,

Sus pe coperiș.

Meșterii gândeau

Și ei își făceau

Aripi zburătoare

De șindrili ușoare,

Apoi le-ntindeau

Și-n văzduh săreau

Dar pe loc cădeau,

Și unde picau

Trupu-și despicau.

Iar bietul Manole,

Meșterul Manole,

Când se încerca

De-a se arunca,

Iată c-auzea

Din zid că ieșea

Un glas nădușit,

Un glas mult iubit

Care greu gemea

Și mereu zicea:

„Manole, Manole,

Meștere Manole!

Zidul rău mă strânge,

Țâțișoara-mi plânge,

Copilașu-mi frânge,

Viața mi se stinge!"

Cum o auzea,

Manea se pierdea,

Ochii-i se-nvelea,

Lumea se-ntorcea,

Norii se-nvârtea,

Și de pe grindiș,

De pe coperiș,

Mort bietul cădea!

Iar unde cădea,

Ce se mai făcea?

O fântâna lină,

Cu apa puțină,

Cu apă sărată

Cu lacrimi udată!

↑ După cronicile Țării Românești, Radul Negru voievod domnea dincolo de Carpați, pre Almas și pe Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și mult norod și pogorându-se pe apa Dâmboviței început-a a face țară nouă. Întâi a făcut orașul Câmpulung unde a ridicat și o biserică naltă și frumoasă. Apoi a descălecat pe Argeș, unde și-a pus scaunul domniei zidind curți de piatră și case domnești, și o biserică mare și mândru lucrată. În Revista română, publicată la București, se găsește descrierea acestei biserici împreună cu stampe litografiate ce reprezintă frumusețile arhitecturii sale.
↑ Acest meșter Manole a rămas în tradiție un personaj legendar. Poporul atribuie lui Manole zidirea tuturor monumentelor vechi din țară.
↑ Toți păstorii români poartă în brâu un fluier mic ce se numește fluier ciobănesc, și sună din el deosebite arii, unele vesele, iar cele mai multe melancolice și foarte expresive. Un călător străin, muzician de mare talent, zice „că adeseori, când cineva umblă în munții țărilor române, el aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceața un cântec de dor. Atunci el se oprește fără voie, dominat de un farmec necunoscut pentru ca să asculte mult timp aceste suspinuri ale muntelui." În călătoriile mele prin munți după căutarea baladelor poporale, am auzit multe fluiere răsunând prin poienele codrilor și am rămas încântat de frumusețea originală a acelor sunete pătrunzătoare, iar mai cu seamă la Bicaz, pe malul Bistriței, am întâlnit un păstor anume Brândușă, care se înălța la gradul unui adevărat artist prin talentul cu care cânta Doina din fluierul său.
↑ Superstițiile poporului în privirea zidirilor sunt multe. Așa, el crede că o zidire nu poate avea trăinicie dacă nu se îndeplinesc oarecare datini mistice, precum de pildă îngroparea umbrei unui om în temelie. Pietrarii au obicei a fura umbra cuiva, adică a-i lua măsura umbrei cu o trestie și a zidi apoi acea trestie în talpa zidirii. Omul cu umbra furată moare până la 40 de zile și devine stafie nevăzută și geniul întăritor al casei. Fiind însă că acest obicei a produs adeseori nenorociri, speriind mintea celor cu umbrele furate, și aducându-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliți a-și schimba datina. Când dar este a se ridica vreo casă nouă, până a nu se așeza cea întâi piatră a temeliei, se face agheasmă cu care se stropesc șanțurile. Apoi se taie doi miei de se face masă mare pentru zidari, care după ce ospătează și închină în sănătatea stăpânului casei și întru tăria zidurilor, îngroapă cruciș capetele mieilor în două colțuri ale casei, iar în celelalte două unghiuri, ei zidesc două oale roșii pline cu apă ne-ncepută. Iar după ce lucrul se săvârșește, românii nu se mută în casă până ce mai întâi nu duc înăuntru icoanele, zahăr, pâine și sare, și după mutare ei dau masă mare de bună locuință.
↑ Nenorocita este menită a-și pierde viața pentru mântuirea zidirii și a se face stafia bisericii. Vezi nota precedentă. Fiindcă am pomenit mai sus de stafii ce sunt umbre casnice care locuiesc mai cu seamă în beciuri întunecoase, aici credem că e locul să pomenim și de alte crederi superstițioase ale poporului român. Astfel sunt strigoii, moroii, rusaliile etc. Strigoii sunt morții care se scoală din morminte și merg în noaptea Sfântului Andrei cu sicriile pe cap, de cearcă pe la casele lor. Românii spre a se apară de asemenea vizite supărătoare au obicei a freca ușile și ferestrele cu usturoi în ajunul Șf. Andrei, fiind usturoiul displăcut strigoilor. Moroii sunt iarăși un soi de strigoi mici ce vin de cer țâță la mamele lor. Ei sunt copii noi-născuți ce mor până a nu fi botezali. Spre a-i împăca, mamele trebuie să care cu gura, șapte ani de-a rândul, în ziua de Bobotează aghiazmă mare și să stropească astfel mormintele copiilor. Rusaliile sunt trei fete de împărat care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dânșii în cursul vieții lor. Ele nasc furtuni ce descoperă casele românilor, vârtejuri ce ridică pânzele nevestelor în vremea ghilitului și le anină pe copaci. Se crede ca rusaliile fură și copii de lângă mamele lor și îi duc peste ape și peste codri. De acolo vine vorba l-au umflat rusaliile! Femeile românce păzesc cu sfințenie ziua de Rusalii, și în vreme de nouă săptămâni ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezând că în acel timp buruienile sunt pișcate de rusalii și nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sânzienelor, toate româncile aleargă pe câmp la culesul de buruiene crezând ca în acea zi toate au darul vindecării. Spre a se apăra de mânia rusaliilor, este obicei în ajunul zilei lor a pune pelin sub căpătâiul patului și a purta a doua zi pelinul la brâu. Subiectul acestei balade este cântat și de poeții poporali ai Sârbiei, însă cu oarecare deosebiri. Balada sârbească se numește Fondarea cetății Scadar ( Scutari ) ce este ridicată de trei frați Merljawtschewitsch, anume regele Wukaschin, voievodul Ugljescha și tânărul Gojko. Meșterul cel mare se cheamă Rad în loc de Manole. Femeia zidită este nevasta lui Gojko. Din cuprinsul acelei balade se vede însă că aceeași superstiție există pe ambele maluri ale Dunării.

[1] După cronicile Țării Românești, Radul Negru voievod domnea dincolo de Carpați, pre Almas și pe Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și mult norod și pogorându-se pe apa Dâmboviței început-a a face țară nouă. Întâi a făcut orașul Câmpulung unde a ridicat și o biserică naltă și frumoasă. Apoi a descălecat pe Argeș, unde și-a pus scaunul domniei zidind curți de piatră și case domnești, și o biserică mare și mândru lucrată. În Revista română, publicată la București, se găsește descrierea acestei biserici împreună cu stampe litografiate ce reprezintă frumusețile arhitecturii sale.

[2] Acest meșter Manole a rămas în tradiție un personaj legendar. Poporul atribuie lui Manole zidirea tuturor monumentelor vechi din țară.

[3] Toți păstorii români poartă în brâu un fluier mic ce se numește fluier ciobănesc, și sună din el deosebite arii, unele vesele, iar cele mai multe melancolice și foarte expresive. Un călător străin, muzician de mare talent, zice „că adeseori, când cineva umblă în munții țărilor române, el aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceața un cântec de dor. Atunci el se oprește fără voie, dominat de un farmec necunoscut pentru ca să asculte mult timp aceste suspinuri ale muntelui." În călătoriile mele prin munți după căutarea baladelor poporale, am auzit multe fluiere răsunând prin poienele codrilor și am rămas încântat de frumusețea originală a acelor sunete pătrunzătoare, iar mai cu seamă la Bicaz, pe malul Bistriței, am întâlnit un păstor anume Brândușă, care se înălța la gradul unui adevărat artist prin talentul cu care cânta Doina din fluierul său.

[4] Superstițiile poporului în privirea zidirilor sunt multe. Așa, el crede că o zidire nu poate avea trăinicie dacă nu se îndeplinesc oarecare datini mistice, precum de pildă îngroparea umbrei unui om în temelie. Pietrarii au obicei a fura umbra cuiva, adică a-i lua măsura umbrei cu o trestie și a zidi apoi acea trestie în talpa zidirii. Omul cu umbra furată moare până la 40 de zile și devine stafie nevăzută și geniul întăritor al casei. Fiind însă că acest obicei a produs adeseori nenorociri, speriind mintea celor cu umbrele furate, și aducându-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliți a-și schimba datina. Când dar este a se ridica vreo casă nouă, până a nu se așeza cea întâi piatră a temeliei, se face agheasmă cu care se stropesc șanțurile. Apoi se taie doi miei de se face masă mare pentru zidari, care după ce ospătează și închină în sănătatea stăpânului casei și întru tăria zidurilor, îngroapă cruciș capetele mieilor în două colțuri ale casei, iar în celelalte două unghiuri, ei zidesc două oale roșii pline cu apă ne-ncepută. Iar după ce lucrul se săvârșește, românii nu se mută în casă până ce mai întâi nu duc înăuntru icoanele, zahăr, pâine și sare, și după mutare ei dau masă mare de bună locuință.

[5] Nenorocita este menită a-și pierde viața pentru mântuirea zidirii și a se face stafia bisericii. Vezi nota precedentă. Fiindcă am pomenit mai sus de stafii ce sunt umbre casnice care locuiesc mai cu seamă în beciuri întunecoase, aici credem că e locul să pomenim și de alte crederi superstițioase ale poporului român. Astfel sunt strigoii, moroii, rusaliile etc. Strigoii sunt morții care se scoală din morminte și merg în noaptea Sfântului Andrei cu sicriile pe cap, de cearcă pe la casele lor. Românii spre a se apară de asemenea vizite supărătoare au obicei a freca ușile și ferestrele cu usturoi în ajunul Șf. Andrei, fiind usturoiul displăcut strigoilor. Moroii sunt iarăși un soi de strigoi mici ce vin de cer țâță la mamele lor. Ei sunt copii noi-născuți ce mor până a nu fi botezali. Spre a-i împăca, mamele trebuie să care cu gura, șapte ani de-a rândul, în ziua de Bobotează aghiazmă mare și să stropească astfel mormintele copiilor. Rusaliile sunt trei fete de împărat care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dânșii în cursul vieții lor. Ele nasc furtuni ce descoperă casele românilor, vârtejuri ce ridică pânzele nevestelor în vremea ghilitului și le anină pe copaci. Se crede ca rusaliile fură și copii de lângă mamele lor și îi duc peste ape și peste codri. De acolo vine vorba l-au umflat rusaliile! Femeile românce păzesc cu sfințenie ziua de Rusalii, și în vreme de nouă săptămâni ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezând că în acel timp buruienile sunt pișcate de rusalii și nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sânzienelor, toate româncile aleargă pe câmp la culesul de buruiene crezând ca în acea zi toate au darul vindecării. Spre a se apăra de mânia rusaliilor, este obicei în ajunul zilei lor a pune pelin sub căpătâiul patului și a purta a doua zi pelinul la brâu. Subiectul acestei balade este cântat și de poeții poporali ai Sârbiei, însă cu oarecare deosebiri. Balada sârbească se numește Fondarea cetății Scadar ( Scutari ) ce este ridicată de trei frați Merljawtschewitsch, anume regele Wukaschin, voievodul Ugljescha și tânărul Gojko. Meșterul cel mare se cheamă Rad în loc de Manole. Femeia zidită este nevasta lui Gojko. Din cuprinsul acelei balade se vede însă că aceeași superstiție există pe ambele maluri ale Dunării.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]