Munca creatoare şi munca-exerciţiu
De la Wikisource
| Munca creatoare şi munca-exerciţiu de Constantin Dobrogeanu-Gherea |
[modifică] I
Cunoscutul scriitor italian Guglielmo Ferrero, într-un studiu frumos asupra muncii intelectuale, ajunge la concluzia că munca intelectuală e penibilă şi fiecare om stăruieşte s-o înlăture. La această concluzie, care pare la întâia vedere foarte stranie, Ferrero ajunge prin faptul că face o deosebire adâncă între munca intelectuală ca exerciţiu, mai mult automatic, şi munca intelectuală adevărată, cum zice el. Fără ca să fim de-o părere în totul cu Ferrero, această clasificare a muncilor ne pare fericită, numai noi am da alte nume la aceleaşi noţiuni, le-am numi munca exerciţiu şi munca creatoare. Cea întâi, după Ferrero, nu numai că nu e penibilă, dar chiar e plăcută şi trebuitoare organismului omenesc. ,,Fiecare organ care împlineşte o funcţie — zice cu drept cuvânt Ferrero — are nevoie de exerciţii. Neactivitatea prelungită se face dureroasă şi sfârşeşte prin a determina boala şi chiar degenerarea organului." De aceea copiii lăsaţi în voia lor aleargă şi se ostenesc, un om ce nu munceşte se simte rău şi se lecuieşte prin plimbare şi gimnastică: are nevoie organismul de exerciţiu muscular. Creierul e şi el un organ al organismului şi centrurile cerebrale cer şi ele să funcţioneze, cer un exerciţiu al cărui rezultat e munca intelectuală. Dovadă că această muncă e de nevoie e faptul plăcerii ce simţim prin citire, prin învăţare şi căpătare de cunoştinţe, prin convorbire cu alţi oameni. Se înţelege că dacă un organ ce trebuie să împlinească o funcţie trebuie exercitat, el trebuie să fie exercitat în anumite margini după care începe osteneala şi chiar degenerarea organului; se înţelege că trebuie înlăturat surmenajul fizic şi intelectual — în acest caz munca în loc de plăcere va aduce durere şi, în loc de reparaţia organismului, va aduce degenerarea lui, dar în marginile normalului e neîndoielnic că munca-exerciţiu e necesară organismului şi plăcută. Cu totul altceva e cu munca creatoare (adevărata muncă, cum zice Ferrero). Aceasta din urmă nu e nici neapărat trebuitoare organismului, deşi imens de necesară speciei, nici plăcută, şi cea mai bună dovadă, am adăuga noi, e că marea majoritate a omenirii trăieşte fără a simţi nevoie de acest fel de muncă; iar acei care se îndeletnicesc cu deosebire cu dânsa -artiştii — se detrachează în câţiva ani. Ferrero, prea grăbit a dovedi penibilitatea muncii intelectuale (creatoare), n-a băgat de seamă importanţa clasificării muncilor în munca-exerciţiu şi creatoare. După părerea noastră, această clasificare şi aflarea altor deosebiri între aceste munci, decât penibilitatea şi plăcerea, e de cel mai mare interes şi merită cele mai aprofundate studii.
Deosebirea acestor munci se arată la orice pas şi credem că s-ar putea chiar crea două tipuri de omenire, după cum reprezintă primul sau al doilea fel de muncă. Munca creatoare e acea care creează raporturi noi de lucruri şi idei, pe când muncă-exerciţiu e aproape automatică. Munca creatoare trece ea însăşi în munca-exerciţiu. Cea mai genială invenţie, odată făcută, ajunge patrimoniu comun şi aproprierea ei nu cere mai deloc spirit inventiv ori creator. Creaţiunile colosale ale unui Newton, Kant, Kopernik, create printr-o extraordinară încordare de spirit creator, acum se învaţă şi sunt uşor şi aproape într-un mod automatic apropiate şi de spiritele mediocre. Tot ce e cunoscut avum trebuie odată să fie inventat, creat prin munca creatoare şi câteodată printr-o încordare extremă a spiritului inventiv şi creator. În acest sens întreaga sumă a cunoştinţelor omeneşti, întreaga cultură omenească sunt produsul muncii creatoare şi sunt conservate, răspândite, perpetuate prin munca-exerciţiu. Munca creatoare se preface în muncă-exerciţiu după cum o rază de lumină se preface în muncă mecanică. Munca creatoare e Hyperion, e adevăratul D-zeu care creează lumina din întuneric, munca-exerciţiu e aceea care conservă această lumină şi o răspândeşte între oameni şi între generaţiile succesive de oameni. Care din ele e mai importantă, ar fi de prisos de discutat: fără una şi fără cealaltă n-ar putea să existe cultura omenească, şi dacă munca creatoare e mult mai preţioasă, e prin faptul că e mult mai rară. De altmintrelea o diferenţiere absolută a acestor două munci e cu putinţă numai în abstracţie, în realitate însă nu poate să fie între oameni normal organizaţi un reprezentant pur al unei munci; fiecare le realizează pe amândouă şi dacă am vorbit de două tipuri deosebite le-am înţeles numai după grad — unul reprezentând mai ales un fel de muncă, altul alta. Sunt exemple fericite şi excepţionale când în acelaşi om se întrupează într-un grad foarte înalt amândouă felurile de muncă — astfel e, spre pildă, un sociolog genial care descoperă calea pe care merge şi trebuie să meargă societatea şi care totodată ajunge cel mai aprig propagandist practic al ideilor create de el. De altfel, aceste feluri de muncă pot să treacă una în alta. Astfel, noi am văzut cum munca creatoare trece în munca-exerciţiu, asemenea şi aceasta din urmă, acumulată şi concentrată, poate să se prefacă în cea dintăi; mai mult decât atâta: munca-exerciţiu e chiar baza pe care se dezvoltă cea creatoare. E vădit că pentru a crea ceva nou trebuie, în cele mai multe cazuri, să se cunoască tot ce s-a produs mai înainte. Când Zola a zis că munca intensivă şi neîntreruptă e prin ea însăşi un talent, el a avut în vedere tocmai această trecere a munciiexerciţiu în cea creatoare. Sunt unele ramuri şi serii de activitate omenească unde se manifestă mai ales un fel de muncă, altele unde se manifestează celălalt fel. În producţia economică, întrucât e vorba de executarea propriu-zisă, prevalează exclusiv muncaexerciţiu fizic. În viaţa intelectuală a unei ţări întru atâta întru cât e vorba de răspândirea cunoştinţelor dobândite, predomneşte munca-exerciţiu intelectual, decât aice munca creatoare joacă un rol mai mare.
Este însă o ramură a vieţii şi activităţii omeneşti unde munca creatoare predomneşte aproape exclusiv, aceasta e arta. Aceasta e atât de adevărat, încât uneori arta şi munca creatoare se confundă. În adevăr am zis că munca creatoare creează raporturi noi de lucruri şi idei, dar aceeaşi definiţie se dă de unii artei: arta e o activitate omenească care creează raporturi noi de lucruri şi idei. Sunt mulţi care socotesc că crearea ştiinţifică e tot artă, e tot creare artistică.
Pentru aceştia activitatea unui învăţat, întrucât adună cunoştinţele, e activitate ştiinţifică, însă întrucât inventează şi creează în ştiinţă, învăţatul e artist. Genialul Helmholz a arătat deosebirea între crearea ştiinţifică şi artistică, dar şi la el această deosebire se arată mai mult în metodă. De altmintrelea aceasta nu ne interesează acuma. Ceea ce ne interesează e faptul indiscutabil că în activitatea artistică munca creatoare predomneşte aproape exclusiv. După cum în învăţarea unei lecţii pe de rost e cheltuită exclusiv munca intelectuală automatică munca-exerciţiu, tot aşa în artă, în opera adevărată artistică, se cheltuieşte aproape numai munca creatoare. A şti a deosebi între o muncă şi alta, într-o lucrare artistică, va să zică a pricepe arta. A pricepe că arta e produsul muncii creatoare, în deosebi de munca-exerciţiu, e de cea mai mare importanţă pentru analiza artei. Aicea în fuga condeiului am atras întreaga atenţie a cititorilor noştri asupra acestui principiu, pentru că voim să-i dăm o aplicare practică, analizând din acest punct de vedere literatura noastră naţională contemporană, ceea ce vom şi face în articolul viitor.
[modifică] II
Am arătat în articolul trecut, în câteva cuvinte, deosebirea între
Din nenorocire, e foarte rară această pricepere; cu deosebire acei care reprezintă mai ales munca-exerciţiu pricep rău pe reprezentanţii muncii creatoare. Şi mai ales nu se pricepe că munca creatoare e istovitoare în cel mai mare grad, că ea cere o încordare distrugătoare a tuturor facultăţilor psihice. Această nepricepere e una din cauzele plângerilor artiştilor contra concetăţenilor lor—şi câtă dreptate au bieţii artişti! Un om harnic care cheltuieşte toată viaţa lui muncă-exerciţiu, se uită de sus la leneşul de artist care în toată viaţa lui a scris un biet volum pentru facerea căruia, ca muncă de scris, ar fi de ajuns două zile.
Un ziarist, care după tocmeală dă în fiecare zi patru coloane de tipar, cu greu va înţelege cum un literat n-ar putea să facă într-o săptămână măcar o nuvelă sau un articol literar de aceeaşi mărime. Câţi oare înţeleg cu adevărat că, pentru facerea unui volum de poezii, lui Eminescu i-a trebuit şi un mare talent, dar şi o încordare mistuitoare a facultăţilor psihice, încordare care a contribuit desigur la tragicul lui sfârşit? Şi câţi dintre acei care se prefac că o înţeleg, nu o fac decât de modă, de ruşine; în realitate însă se uită cu dispreţ la volumul subţire, pentru copierea căruia ar ajunge cu prisos o zi. Tot acestei nepriceperi, în parte, i se datoreşte potopul de versuri proaste şi de proză şi mai proastă care se revarsă asupra ţării noastre. Acei care se interesează de dezvoltarea literaturii noastre sunt îngrijaţi cu drept cuvânt de acest potop de maculatură literară care îneacă producţiunile de oarecare talent şi îngreuiază foarte mult ivirea unui talent adevărat. Cauzele acestei crize literare sunt desigur multiple; între cele individuale, pentru că sunt şi cauze sociale, ocupă un loc important şi această neputinţă de a face deosebire între muncaexerciţiu şi cea creatoare. Modul în care se produc tinerii noştri consumatori de cerneală e cam următorul. Un tânăr citeşte poeziile lui Eminescu, e impresionat de ele şi, se înţelege, în acest tânăr se naşte o dorinţă de a imita pe Eminescu. Pentru aceasta tânărul nostru începe să recitească, să aprofundeze, să studieze o poezie după alta şi se opreşte, spre pildă, la una cum e Sara pe deal. Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plâng clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Redusă în proză, această strofă înseamnă că iubita aşteaptă pe poet sub un salcâm, pe deal, pe care sună buciumul şi urcă turmele. Ce poate fi mai simplu? Şi pentru aceasta a devenit Eminescu celebru. Pentru ce? Doar că a spus-o în versuri. Atunci încearcă şi tânărul nostru să versifice pe teme tot aşa de simple ca a lui Eminescu. După un exerciţiu oarecare, după ce tânărul nostru s-a iniţiat în arta versificării şi a pătruns întrucâtva modul lui Eminescu de a versifica, el se aşterne pe lucru şi, pe teme similare ca ale lui Eminescu, scrie una sau mai multe poezii. Comparându-le pe urmă cu poeziile scrise de Eminescu, vede că se aseamănă aidoma. Şi versurile lui au ritm, rime, imagini asemănătoare; nu lipseşte nici dealul, nici salcâmul, buciumul, stelele, luna etc... Anch'io sono poeta! [1] exclamă tânărul nostru şi trimite poezia la vreo revistă literară care se grăbeşte să i-o publice. Dar dacă directorul revistei n-a azvârlit poezia în coşul redacţiei, publicul cititor o azvârle în coşul uitării veşnice şi tânărul nostru cvasi-poet se plânge de nerecunoştinţa şi ignoranţa contemporanilor săi. Ceea ce n-a priceput, între altele, tânărul nostru cvasi-poet sunt următoarele: Eminescu avea un anumit simţământ, o anumită stare sufletească de exprimat. Ca poet, pentru exprimarea acestei stări sufleteşti, Eminescu a ales forma poeziei lirice, cu toate câte o caracterizează: ritmul, rima, imaginile etc. Sunt însă multe feluri de ritmuri, şi mai multe rime, foarte multe imagini şi nenumărate sunt combinaţiile lor. Dar din acest haos al nenumăratelor combinaţiuni de cuvinte, imagini, ritmuri, rime, speciala stare sufletească a lui Eminescu putea să fie exprimată numai într-un fel special, şi Eminescu, din întunericul acestor nenumărate combinaţiuni de cuvinte, imagini, ritmuri, rime a desprins la lumină, prin devinaţie poetică şi prin muncă creatoare, tocmai combinaţia cea adevărată, cea necesară, aceea care i-a trebuit.
Tânărul însă în chestie, sau nici n-a avut vreo stare sufletească de exprimat şi s-a exercitat numai în facerea versurilor, sau a simţit în adevăr adânc, dar, nefiind poet, neavând devinaţie artistică, n-a ghicit adevărata combinaţie de cuvinte, imagini, ritm, n-a găsit adevărata şi necesara strofă, ci, prin munca-exerciţiu, a produs o strofă neadevărată şi numai prin formă asemănătoare cu aceea a lui Eminescu. Ceea ce poate să pară încă straniu e că tânărul nostru nepoet rămâne sincer convins că poezia lui exprimă în adevăr starea lui sufletească şi s-ar părea că el însuşi poate să fie aici cel mai bun judecător. Asemenea poate să pară straniu că tânărul nostru, în calitate de scriitor, greşeşte aşa de mult asupra propriei lui producţiuni, iar în calitate de cititor simte îndată falsitatea producţiunii altuia. Aceste fapte stranii se explică în mare parte prin legătura psihică care se stabileşte între scriitor şi producţia lui, o legătură care poate să înşele şi pe scriitorii de talent. Mai pe larg am explicat-o în articolul meu Genii necunoscute, publicat în Evenimentul literar.
Tot ce am spus aici despre producţiile cvasi-poetice se potriveşte şi mai bine pentru cele făcute în proză.
Din punctul de vedere al muncii creatoare, proza literară e o producţie mai grea şi mai superioară. Tocmai de aceea începuturile literare ale unui popor, în stadiul său de copilărie, se fac în versuri, şi nu în proză. Bineînţeles că vorbim aici de proză, ca producţie a muncii creatoare; dacă însă e vorba de producţiile literare ale muncii-exerciţiu, apoi acestea sunt mult mai uşoare încă în proză decât în versuri. Pentru a scrie în versuri tot se cere o muncă oarecare pentru facerea versurilor, se cere obişnuinţă; pe când în proză, cu sau fără ştiinţă, vorbim cu toţii. Şi de aceea, ce potop de nuvele, nuvelete, piese etc!... Dacă ar fi şi calitatea tot aşa de mare ca şi cantitatea — ce popor de artişti am fi noi! Din nefericire însă, enorma, imensa parte a prozei literare scrise e producţia celei mai plate munci-exerciţiu. De câte ori naşterea unei nuvele se datoreşte faptului că tânărul cvasi-autor are o temă pentru nuvelă. De câte ori am auzit eu însumi zicându-mi-se: ,,Am o temă admirabilă, să vezi ce nuvelă voi face". Vedeţi bine, omul are ce e mai important; de acuma lucrarea de artă va veni ea. La această naivitate adorabilă, răspundeam şi eu: ,,Am şi eu o pensulă şi culori admirabile; să vezi ce tablou ŕ la Tizian voi face!
— Dar d-ta nu eşti pictor.
— Dar nici d-ta nu eşti nuvelist." Producţiile literare în proză se fac la noi cam în acelaşi fel ca şi cele în versuri.
Un tânăr citeşte nuvelele lui Turgheniev sau Garşin, Maupassant sau Daudet, Strindberg sau Kjelland. Din punctul de vedere al muncii-exerciţiu aceste nuvele nu prezintă, bineînţeles, nici o greutate. Dacă e aşa, îşi zice tânărul, fac şi eu nuvele. ,,Zis şi făcut." Tânărul găseşte o temă (lucru principal) sau o împrumută de la un cunoscut şi se aşterne pe lucru. În curând nuvela e gata şi, comparând-o cu nuvelele maiştrilor străini, tânărul găseşte că prin nimica nu e inferioară. Şi la el e o temă, şi la Turgheniev; şi la el e o intrigă, începutul şi sfârşitul unei acţiuni, povestirea, dialogul, replica, descripţii, tot, tot ca la Turgheniev.
Nuvela e tipărită şi publicul nerecunoscător trece indiferent, iar cei care pricep în de-ale artei dau din umeri. Cum voiţi ca autorul nostru să nu se plângă şi să nu dea vina pe antipatriotismul publicului nostru cititor, care preferă tot lucru străin, scrieri străine, după cum preferă produsele străine, brânzeturi şi săpunuri străine. A scoate din rătăcirea lor pe tinerii noştri cvasiautori, a le arăta imensa greutate a creării artistice, ar fi foarte greu de făcut chiar într-un op special, dar încă într-un articol literar de gazetă. Cu toate acestea voi încerca chiar aicea să ridic perdeaua care ascunde imensa greutate a creării artistice.
Pentru aceasta să ne închipuim o scenă de iubire între doi îndrăgostiţi şi anume în momentul când fata amorezată dă un răspuns, o replică iubitului ei. Această replică, acest răspuns este el oare ceva accidental, care ar putea foarte bine să fie făcut şi altmintrelea? Evident că nu. Toţi acei care au auzit măcar de determinism, ştiu că toate acţiunile noastre sunt determinate, ştiu că fiecare act al vieţii noastre e determinat prin nenumăraţi factori interni-psihici şi prin nenumărate condiţiuni externe; şi odată ce toate aceste condiţiuni sunt dintr-un fel, acţiunea trebuie să se producă negreşit într-un fel corespunzător. Dacă deci fata va răspunde iubitului ei următoarele: ,,Nu, iubite, dacă ni se trimite această încercare, trebuie s-o suferim, a te revolta ar fi în zadar şi ar zdrobi şi viaţa mea şi a ta şi a acelora care ne iubesc", apoi acest răspuns în întregul lui, până la alegerea şi aranjarea cuvintelor, e necesar şi nu poate să fie cu o iotă altmintrelea în condiţiunile în care e făcut; răspunsul e condiţionat prin întregul complex de condiţiuni în care se petrece iubirea acestor doi tineri, e condiţionat prin educaţia ei şi a lui, prin temperamentul lui ş.a.m.d.
Dacă acest răspuns s-ar schimba, nu în fond sau în intonaţie, dar măcar în forma şi aranjarea cuvintelor, aceasta ar însemna că condiţiunile externe sau interne, fiziologice sau psihice s-au schimbat. Arta însă creează şi ea viaţa şi e supusă aceloraşi legi; când deci într-o nuvelă este o scenă de iubire, apoi un răspuns, o replică a amorezatei nu poate fi aşa sau altmintrelea, nu pot fi o mie de replici, ci în condiţiunile în care se petrece acţiunea nuvelei şi având în vedere caracterul bine hotărât şi distinct al persoanelor care vorbesc, al amorezaţilor, replica nu poate fi decât una, acea adevărată, acea ideală din punct de vedere artistic. Dar din o mulţime de răspunsuri care s-ar putea imagina, a găsi cel necesar, cel adevărat, cel ideal, ori măcar care se apropie de ideal, aceasta nu se poate prin raţionament, nici prin muncăexerciţiu, oricât ai cheltui-o; aceasta se poate numai prin devinare artistică, numai prin muncă creatoare. Şi aici avem numai una din multele greutăţi pe care trebuie să le învingă artistul. De toate aceste însă habar n-are scriitorul neartist. La el replicile sunt date cam aşa cum ar trebui să fie date, judecând după logica obişnuită; şi de toate celelalte cerinţe artistice el se achită în acelaşi fel, şi să te mai plângi că publicul cititor preferă nuvelele lui Maupassant!
Se naşte însă întrebarea: dacă fiecare ar fi atât de aspru faţă de propriile sale opere, atunci cum s-ar satisface cererea de hrană intelectuală care, oricum, există în publicul român? Se înţelege că a da reţete scriitorilor cum să producă opere de talent e lucru cu neputinţă. Este totuşi un mijloc foarte simplu care ar permite unor oameni cu un mediocru talent şi cu puţină muncă creatoare să dea cititorilor opere nu numai de talent, ci chiar geniale. Acest mijloc este: să traducă.
[1] Şi eu sunt poet (n. ed.).
