Mogoș vornicul
(Redirecționat de la Mogoş vornicul)
Mogoș vornicul
poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri
- În oraș, la București,
- Tot să stai și să privești
- Pe cei șapte voinicei,
- Mândri puișori de zmei,
- Șapte frați ca șapte brazi,
- Toți de-ai lui Mogoș cumnați.
- Ei în capul podului,
- În fruntea norodului,
- Așteptau pe sora lor
- Și pe mândru-i soțior,
- Mogoș, vornicul bogat,
- Ce glumește ne-ncetat.
- Ei la umbră se culcau,
- Beau voios și ospătau,
- Cu ploscuța închina
- De cinci vedre ș-o oca,
- Vadra Țarigradului,
- Măsura-mpăratului.
- Iar fratele cel mai mare
- (Că-i mai mare, minte n-are)
- Pe drum ochii-și alerga
- Și cu glas dogit striga:
- „Zăriți voi ce zăresc eu?
- Iată vine ca un zmeu,
- Vine Mogoș vornicul,
- Călare pe galbenul."
- Frații toți mi se sculau,
- Peste câmpuri se uitau,
- Și vedeau, mări, vedeau
- Cum venea Mogoș, venea:
- „Bună ziua, șapte frați,
- Șapte frați ca șapte brazi!"
- „Bun sosit, frate cumnate,
- Ai venit pe neașteptate.
- Dar unde ți-e soțioara?
- Ce ne-ai făcut surioara?
- Ori poate c-ai și uitat
- Către noi că te-ai legat
- Când pe Stanca ne-ai luat,
- S-o aduci la frățiori.
- Pe iarnă de nouă ori,
- Că-s mai multe sărbători:
- Pe vară de patru ori,
- Că-s mai multe lucrători?"
- „Ba, măi frați, eu n-am uitat
- Către voi că m-am legat,
- Și cu Stanca am plecat
- S-o aduc la desfătat,
- Dar în drumul părăsit
- Turci, tătari ne-au întâlnit
- Și pe Stanca mi-au răpit."
- „Pe Stăncuța ne-au răpit
- Și tu, Mogoș, ai fugit?
- Cu cei furi nu te-ai luptat,
- După ei nu te-ai luat,
- Nouă ani să-i tot alungi
- Și cu moartea să-i ajungi?
- Mori dar, câine blestemat!
- Că ție nu ți-a fost dat
- Ca să fii vrednic cumnat
- Cu-ai Stăncuței șapte frați,
- Șapte frați ca șapte brazi!"
- Și cu toții crunt turbau
- Paloșele ridicau.
- Iar fratele cel mai mare
- (Că-i mai mare, minte n-are)
- Paloșul mi-l învârtea,
- În Mogoș îl azvârlea,
- Dar nici că mi-l nimerea.
- Paloșu-n vânt vâjâia,
- De-un zid mare se lovea
- Și-ndărăt se întorcea,
- Lângă Mogoș de cădea
- Și-n pământ se îngropa
- Și până în mănunchi intra.
- Iar fratele cel mai mic
- (Că-i mai mic, e mai voinic)
- Paloșul mi-l învârtea,
- În Mogoș îl azvârlea,
- Și prin inimă-l junghea!
- Când deodată ce vedea,
- Ce vedea și nu credea?
- O teleagă zugrăvită,
- Pe dinuntru poleită
- Cu doisprezece telegari,
- Telegari cu coame mari,
- Și-n teleagă sora lor
- Înflorind ca un bujor!
- „Bună ziua, frații mei.
- Șapte puișori de zmei!
- Dar unde vi-i cumnatul?
- Ce mi-ați făcut bărbatul?"
- „L-am trimis în iad de-a drept
- Cu șapte paloșe-n piept,
- Că nu-i vrednic să trăiască
- Și cu noi să se rudească
- Cine-n oardă păgânească
- Nu știe să vitejească
- Și nevasta să-și păzească!"
- „Vai de mine! ce-ați făcut?
- Vai de voi! n-ați priceput
- Cum că Mogoș a glumit
- Când de mine v-a grăit?"
- Bine vorba nu sfârșea,
- Lacrimi din ochi îi ieșea,
- Lângă Mogoș ea cădea,
- Cu brațele-l cuprindea,
- Îl bocea, îl dezmierda,
- Apoi sufletul și-l da
- În capătul podului,
- În ochii norodului![1]
- ↑ Poate că legenda raportată aice să fie izvorul de unde se trage numele podului Mogoșoaiei din București.