Mihnea Vodă cel Rău/Capitolul III
| ←Capitolul II | Mihnea Vodă cel Rău Capitolul III - Cotmeana de Alexandru Odobescu |
Capitolul IV→ |
dar e sănătoasă...
Un an și jumătate trecuse de când Mihnea ținea cârma țării,
și boierii pribegi Basarabii și alții câți putuse să scape din
mâinile tiranului după multe și anevoioase rugăminte,
dobândise în sfârșit ajutor de la Împărăția Turcească. Sultanul
Baiazit dase poruncă pașei de la Dunăre ca să intre cu oștire
în Țara Românească și să așeze în scaunul domniei pe Vlad
cel Tânăr sau Vlăduță, fratele răposatului Radu Vodă.
Deci, în toamna anului 1509, trei pâlcuri de oaste turcească sta gata să treacă Dunărea, din care unul, sub poruncile lui Neagoe Basarab, răzbi mai nainte de celelalte în Oltenia, și acolo se adaose cu pandurii și cu vânătorii ce veneau cu bucurie să se închine la vechea lor căpetenie.
Toate acestea se auzise, dar nu lămurite, la Curtea lui Mihnea, și Domnul socoti de folos a trimite în cercetare preste Olt pe fiul său Mircea, cu vreo câțiva aprozi credincioși, dându-i și pe logofătul Stoica ca să-l însoțească.
Mircea, temându-se a merge d-a dreptul în Râmnicul Vâlcei și ne-voind a trage nici chiar tiptil la gazdă în oraș, mai nainte de a fi aflat ce se petrece pe acolo, se opri la mica mănăstire Cotmeana, puțin mai în jos de frumoasa Vale a Luminilor, pe Topolog. Sfințise soarele din dosul piscurilor Coziei, când el poposi în pacinica vâlcea unde stă pitită mănăstirea, ca un cuib între munți. La poartă era un turn ce acum s-a dărâmat; ograda, încinsă cu ziduri, înfățișa pe dinăuntru patru șiruri de chilioare cu tinde lungi și arcuite; în mijloc se afla o bisericuță[1].
Aprozii așezară vreo două-trei corturi în curte; iar feciorul de Domn și credinciosul Stoica, după o cină de sehastru mai mult decât cumpătată, merseră să se odihnească în chilia starițului, ce slujea de arhontărie.
– Părinte, când va toca de noapte, să trecă cu toaca pe la ușa noastră, ca să mergem și noi la biserică, zise Mircea călugărului ce-i însoțise cu felinarul, de la trapezărie până la sălașul lor.
Călugărul se gătea să se ducă.
– Blagoslovește, părinte, îi spuseră călătorii.
– Domnul să vă blagoslovească, feții mei! și trăgând ușa chiliei, o închise cu clanța.
Abia apucase însă să-i fure somnul, când, deodată, o sumedenie de călugări cu rasele ne-ncinse, cu pletele și bărbile zbârlite deteră năvală în chilie și-i deșteptară cu aceste vorbe spuse pe sărite:
– Fugi, măria-ta, scapă-ți zilele!... Ne-au călcat hoții! Sunt la poartă o mie și mai bine de haramini levinți, cu sănețele gata de foc și cu paloșele goale... Zic că sunt ai lui Neagoe Basarab, și cer să te dăm pe măria-ta... Fă-ți pomană cu noi; fă ce-i face și ieși de aici, că e vai și jale de măria-ta și de biată mănăstire!
Aceste cuvinte, spuse pe nerăsuflate și de mai mulți dodată, făceau o larmă care sperie și ameți pe tihniții și somnoroșii călători.
– Ce ziceți? cum? ce e? întrebau ei uluiți.
Dar pricina era netedă: Neagoe, aflând în Râmnic că Mircea, fiul lui Vodă, ar fi mas de conac noaptea pe ascuns la schit la Cotmeana, se repezise cu vânătorii săi și năpădise pe la miezul-nopții, cerând să-i deschidă porțile; călugării s-au temut să nu le facă vreo stricăciune de va găsi pe vrăjmaș în zidurile lor; de aceea, plini de spaimă, îndemnau pe Mircea să fugă.
– Dar pe unde? întreba acesta, de vreme ce ziceți că lotrii stau la poartă.
– Iată, p-această fereastră, îi răspunseră, arătându-i o crăpătură îngustă ce da în partea pădurii.
– Fuga e rușinoasă!... cugetă prințul, zăticnindu-se la ideea de a fugi fără de împotrivire.
– Dar e sănătoasă! adaose înțeleptul Stoica.
În minutul acesta, strigătul: Foc! dăm foc la mănăstire!..., repetat de mai multe sute de glasuri, făcu pe călugări să-și piardă cu totul mințile; ei împinseră pe bietul Mircea desculț, fără căciulă, numai în cămașă și cu brâul târâind[2], până la fereastră și-l îmbrânciră jos. Stoica sări după dânsul.
Ș-amândoi, în întunericul nopții, o luară d-a fuga prin păduri.
Călugării, mântuiți de primejdioșii lor oaspeți, deschiseră porțile pandurilor învierșunați. În furia intrării, unii dintr-aceștia apucaseră pe nevinovații călugări de barbă, dar Neagoe se repezi, încruntat ca paloșul, la dânșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare, și curtea se umplu de oaste.
Aprozii lui Mircea, văzându-se împresurați d-atâta gloată, unii se predară de bunăvoie, alții, cercând să stea împotrivă, căzură sub numeroasele loviri ale dușmanului.
Neagu puse să cerceteze prin chilii, prin pivnițe, și, neaflând pe nimeni, crezu c-a fost amăgit. Vânătorii lui aprinseră focuri în curtea mănăstirii și p-afară, și, după vecinicul obicei de popas al românilor, puseră căldarea de fiertură în crăcan și-ncepură să povestească basme și zicători glumețe.
Când tocă de otârnie la schit, Neagoe intră în biserică, se închină cu smerenia unui făt de Domn cuvios, și, la ieșire, vărsă în mâna starițului un pumn de bani de aur, ca să-i fie spre pomenire.
– Să-ți dea Domnul slavă și mărire! zise călugărul, cu fața luminată de o cucernică lăcomie, și ceilalți șoptiră: Amin.
Din-zi-de-dimineață Basarabul își ridică tabăra și se întoarse în Râmnic.
Pe când la Cotmeana se petreceau acestea, Mircea și Stoica urmau prin păduri calea lor cea rătăcită; plini de groază și temându-se încă să-i fi urmărit, ei fugeau înainte, speriindu-se de orice zgomot, de orice șoaptă, de frunzele ce fâșiau pe cracă, de vântul dimineții ce mătura uscăturile, de broasca ce sălta în mlaștină, de vătuiul ce zbughea din iarbă. La fieșce sunet ei se ascundeau în tufe, ș-apoi frigul umed al nopții de toamnă îi făcea să pornească de iznoavă, desculți și despuiați. Multă vreme ei rătăciră pe poteci și pe cărări pierdute, până ce deteră într-un drum mare.
Atunci, de mai multe ori se întâlniră cu cete de ostași ce mergeau, șuierând din frunză, către Olt; dar frica îi făcea să se pitească între bolovanii drumului și să-și oprească suflarea până-i vedeau depărtați.
Astfel petrecură toată noaptea; însă mâna dumnezeiască îi puse pe calea dorită; când se revărsa de zori, drumeții pricepură că sunt aproape de Curtea de Argeș.
Se risipise pâcla dimineții, și soarele se înălțase vesel ca d-un stat de om pe cer, când ticăiții călători ajunseră în cetate, doborâți cu totul de osteneală și de feluritele încercări ale acestei groaznice nopți.
Sosirea lor și vestea ce aduceau pricinuiră o nouă jale în palatul domnesc. De-cu-noapte începuse de prin toate părțile să vină știri cum că turcii ar fi trecut Dunărea la Giurgiu, și, la urmă, că Basarabii ar fi intrat cu oaste și cu Domn nou de la Împărăție în București; în sfârșit, că un nor de turci înainta cu mers grabnic ca lăcustele spre Curțile domnești.
Auzind toate acestea, Mihnea trimise să adune în grab boierii la sfat; dar pe unde se duceau aprozii să-i cheme, veneau îndărăt cu răspuns, care că pribegise peste noapte, care că de-cu-seară plecase să întâmpine pe turci la București. Trimise atunci să strângă în curtea palatului puțina oștire ce se afla șezătoare la Argeș; dar toată se risipise sau apucase să treacă peste Olt, la Neagu Basarab.
Copiii din casă se răspândise fiecare pe la părinții săi, astfel încât Mihnea se văzu deodată năpustit de toată Curtea și de toată oștirea sa, singur cu ai săi și cu câteva bătrâne slugi părintești.
Atunci sângele se aprinse într-însul și turbarea îi cuprinse sufletul, în minutul acela când oricare altul s-ar fi deznădăjduit.
În zadar se oțăra împotriva restriștii și căta în capul său îfierbântat un mijloc de împotrivire. Toate erau mute la al său glas, toate în preajmă-i stau mărmurite și reci ca gheața; nici o ființă nu se aprindea la focul ce ardea într-însul. În zadar umbla cu pas repede prin odăi, ștergându-și sudoarea de pe frunte, și izbea cu pumnul în pereți, răcnind: Nu; nu se poate să cază într-astfel Mihnea! Săriți, la mine copii! Dar nimeni nu venea, și numai bolțile răspundeau cu urlet la răgușita sa chemare.
Mircea și Stoica încă nu ieșise din a lor amorțeală; spaima și obosirea sleise cu totul sângele într-înșii. Ei ședeau încremeniți pe lavițe, cu capetele pe mână, cu ochii tulburi și holbați; semănau a fi pierdut orice simțire.
Domnița Chiajna, care peste vreo câțiva ani avea să fie eroina de la Șerbănești, sta lângă dânșii, cercând a-i îmbărbăta, și-i suduia cu aspre cuvinte, arătându-le că datoria lor este să alerge prin cetate, să adune de pre unde vor putea luptători și să vândă cu al lor sânge cinstea tronului și a neamului lor.
Zadarnice povețe! Când erau părăsiți de toată boierimea, de toată oastea și de tot norodul, unde erau ei să mai găsească apărători? În împrejurări ca acestea românul e mai înțelept; el nu-și primejduiește zilele până când nu vede câtuși de puțină nădejde de izbândă; atunci, mai bine se trage înapoi, ca la urmă să poată sări mai departe.
Așadar, potolindu-se și văzând, în sfârșit, că nu e prin putință a sta cu armele împotriva cotropitorilor, Mihnea porunci să se gătească de plecare. Atunci ai fi văzut pe toți, slugi și stăpâni, cu fețele pălite, cu ochii sticliți, alergând prin odăi, ridicând avuțiile domnești în lăzi și în boccele, ca să le încarce, îmbrâncindu-se, împiedicându-se și mai rău într-acea pripă deznădăjduită.
Când se sfârșiră pregătirile, Doamna Smaranda și Domnița Chiajna se urcară jalnice în rădvan, una umilită ca un voinic ce s-ar vedea silit să fugă dinaintea vrăjmașului, fără d-a se lupta; cealaltă oftând după casa ei așa frumos deriticată, după cămara-i plină cu merinde, după trâmbele de borangic nețesute și după bogatele cusături rămase pe gherghefuri.
Mihnea, tânărul Mircea, Stoica și câțiva credincioși slujitori umblau călări pe de laturile rădvanului, triști și ofiliți ca osândiții ce au apucat calea ocnei. În urmă-le venea un chervan mare mocănesc, plin până în coviltir de sipeturi, care ducea pe drumul băjenăriei bogățiile lui Mihnea Vodă.
Ei apucară spre munți și trecură granița în Ardeal.
Note[modifică]
| ▲ Începutul paginii. |