Melancolie (Vlahuţă)
De la Wikisource
| Melancolie de Alexandru Vlahuţă |
| Publicată în Epoca ilustrată, an I, 1 ianuarie 1886 |
Întristătoare poveşti, nespus de iubite-ntr-o vreme,
Nu mai cercaţi a-mi vorbi de zînele voastre cu steme.
Mîndre palate, viteji, şi cai ce mănîncă jăratic,
Stînsu-s-au toate de veci ! Copilul de-atunci, nebunatic,
Nici nu mai cred c-am fost eu, atît mi se par de străine
Sfintele mele-amintiri, şi-n lumile voastre senine,
Glasuri atîta de de dulci zadarnic mai vin să mă cheme,
Întristătoare poveşti, nespus de iubite-ntr-o vreme.
Bietele gînduri şi-au ars aripele-n para durerii;
Grele îmi par, ca de plumb, în vîlva atîtor mizerii.
Un întuneric adînc, ş-un frig ca de moarte m-apucă:
Caldă lumină, te-ai stins, pierdutu-te-am, sfîntă nălucă,
Ce-atît de mult te-adoram, încît m-aşteptam cîteodată
Ca din poveşti să te rupi, şi-n braţe să-mi cazi întrupată.
Ce fericiţi am fi fost ! Azi toate rămas-au puzderii,
Bietele gînduri şi-au ars aripele-n para durerii !
Silă de ziua de azi, şi teamă de ziua de mîne,
Asta e tot ce mai simt. Dulci visuri — ce furăţi stăpîne
Inimii mele — fugiţi, lăsaţi-o de-a pururi pustie.
Ce să mai cate-n deşert la vremuri ce n-or să mai vie !
Cadă uitarea de veci ş-acoperă basmele-mi sfinte.
Pleacă-te, suflet zdrobit, durerilor de-aci-nainte:
Silă de ziua de azi, şi teamă de ziua de mîne !
