Mănuşa (Iosif)

De la Wikisource

Mănuşa de Friedrich Schiller

Traducere de Ştefan Octavian Iosif

În faţa grădinii sale cu lei,

Când gata-i să-nceapă lupta de fiare,

Stă regele Francisc pe tron.

În preajmă-i stâlpii coroanei,

Şi de jur împrejur, pe înaltul balcon,

Cunună de mândre femei.

Şi la un semn s-a deschis colivia,

Şi grav, în arenă, un leu

Îşi poartă mândria

Şi caută mut, de jur împrejur,

Căscând fioros.

Îşi scutură coama-ncurcată

Şi se încovoaie o dată,

Apoi se culcă jos.

Şi regele dă un semn iară,

Şi prin poarta cealaltă

Un tigru sălbatic saltă.

Cum vede pe leu, răcneşte

Şi în cerc, fricos, îl înconjoară

Cu limba-ncordată-n afară,

Cu coada vâlvoi

Şi sforăie turbat, furios

Şi mârăie dârz, apoi

Se culcă alăturea, jos.

Şi craiul mai dă un semnal,

Şi pe două guri colivia

Stupeşte doi leoparzi deodată.

Ei cad furtunatici, cu lăcomia

De luptă-ndrăzneaţă,

Pe tigru năval,

Acesta turbat îi înhaţă

Cu laba-ncruntată,

Dar leul în sus

Se-nalţă urlând, şi toţi s-au supus.

Şi tac îmbufnate,

În cerc întinse,

De setea sângelui aprinse

Felinele înfricoşate.

Atunci, din balcon

Cade-o mănuşă din mâini delicate

Între tigru şi leu, la mijloc.

Iar Cunigunda-n bătaie de joc

Se-ntoarce spre cavalerul Delorges:

— De-ţi este amorul aşa de aprins

Şi vrei să mi-o dovedeşti dinadins,

Ei, adă-mi atunci mănuşa de jos!

Şi cavalerul porneşte în pripă,

Coboară-n arena îngrozitoare

Cu pas apăsat, îndrăzneţ,

Şi dintre fiare

Smuceşte mănuşa c-un gest de dispreţ.

Şi cu uimire, cu groază,

Cavaleri şi nobile dame

Se grămădesc să-l vază.

Şi el, liniştit, aduce mănuşa-napoi.

Curtenii prind să-l aclame.

Iar Cunigunda jubilează,

Norocu-i râde în ochii vioi:

Ce gingaş zâmbeşte, primind pe viteaz!...

El, mândru, i-aruncă mănuşa-n obraz:

— Răsplata, doamnă, n-o mai vroi!

Şi pleacă, fără să cate-napoi.