Lăutarul (Octavian Goga)

Dezgroapă, moşnege, cu mâinile-n tremur,
Comoara ta sfântă de jale...
Tu porţi ferecate durerile noastre
În vaierul strunelor tale.
În ele-mpletit-au străbunii cucernici
Argintul visării deşarte,
Şi-n graiul lor plânge şi n-are repaos
Amarul nădejdilor moarte.

Se-ndoaie, se frânge şi tremură arcul,
Şi lemnul prelung se-nfioară
Când două mărgele, ca mirul de limpezi,
Din gene se scurg pe vioară.
...Şi cântă bătrânul... Cărunta pleoapă
În tremur povara-şi frământă...
Şi mâna lui cade... Alunecă-i arcul...
- Mai cântă, lăutare, mai cântă!...

S-a stinge şi roua pleoapelor noastre,
Şi ochii lumina şi-or frânge,
Ci strâns cetluită de marmura vremii
Cântarea ta vecinic va plânge.
Pe aripi de vânturi trăi-va pribeagă
Oftarea ta sfântă, moşnege,
De jalea-i răzleaţă va plânge amurgul
Şi plânge-vor fraţii de-o lege.

Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte
Şi-ncet grăitoarele unde,
Bătrânilor codri şi-or spune mustrarea,
Şi codrii cu glas vor răspunde...
Şi brazii în zbucium de mijloc s-or frânge,
Gătindu-şi cetatea măiastră,
Şi focuri pe creste pe rând rumeni-vor
A bolţii năframă albastră...

Când soarele mândru din nori va purcede
Al bolţii senin să-ntretaie,
Aprinsă scânteia ascunselor doruri
Va arde cu munţi de văpaie. -
Şi vifor năprasnic, cu braţe de flăcări,
Topi-va în goana lui cruntă:
Din jalea pribeagă a strunelor tale
Măreaţă cântare de nuntă!