Limba și portul
Portul și limba au avut la noi totdeauna analogie între sine și vedera starea morală a nației. Strămoșii noștri, venind din Italia în Dacia, purta tunica, toga, coiful și lancea, costium
carele astăzi vedem numai pe icoanele sfinților.
Patricii[1] noștri vorbea limba latină (sermo urbanus), plebeii acea rustică și peregrină, care limbă astăzi trebuie să o învățăm prin shoale. În acel costium și cu acea limbă, plini de virtute și curaj, dacoromanii învingea pre dușmani, mărea faima și marginele imperiei romane, zidea cetățile Ulpia Traiana, Munițipium Iassiorum, Severinul etc., deschidea minele de la Torda, Auraria, Baia și înarca peste Dunăre puntea cea ghigantică, a căria ruine pun pe lume în mirare.
De atunce de câte revoluții s-au prefăcut limba și portul patriciilor? Căci din Colona Traiană vedem că costiumul plebeilor era precum este astăzi și di s-ar fi păstrat niscai papire (manuscrisuri) despre limba rustică, de bună seamă s-ar fi vederat limba noastră cea mai apropietă de dânsa.
În luptele lor cu barbarii și nevoiți de asprimea climei, ii au adoptat mai în urmă căciula dacică și au înspătat burca caucazică, și cu aceasta și câteva nomenclature s-au alunecat în limbă. La străbaterea hunilor în Dacia, românii, încălțând cizme și încingând brâul polon, au luat finale magiare și litvane.
După asta vine epoha de primejdie și de faimă, când domnii moldoromâni, în costium de păstori naționali, înarmați cu curaj strămoșesc, se făcură scutul creștinătăței în contra mahometanilor, prin râuri de sânge au răscumpărat naționalitatea și cu limba lor rustică au încheiet tractaturi cu cele întăi puteri ale Evropei de a cărora binefaceri și astăzi ne bucurăm. În veacul al XVIIă-leaî se împlânta un ram de literatură națională, dar fortunele nu-i îngădui a prinde rădăcină adâncă. România se cungiură de raiele, de unde, cu moda traiului asiatic, ni se hultuiră prințipii cu cuvinte de șerbi, și pasul cel slobod se încătușă de încălțămintea târâitoare.
Un venin adânc străbătu ființa României și limba, portul, precum și multe alte, se molipsiră de el. Grecească se făcu limba diplomatică și de salon, când cea română se respinsă în sânul sătenilor, carii o păstrasă în curs de 1700 ani. În codrii întunecoși, între plaiurile munților, pe malul râurilor spumoase, unde cu simplicitatea patriarhală se îndeletnicea cu păstorie și cu vânat, n-au străbătut săgeata tatarului, nici sunetul limbei sale, acolo în cursul fortunelor aprige s-au păstrat acest paladiu a naționalităței, așteptând zile mai senine!
În timpurile nouă, armele străine, după fiecare campanie, lăsa în țară some de monede cu câteva duzine de cuvinte și câte o prubă de mode evropeie. Luminele Evropei începură a răzbate între români, cu limbele, științele și costumurile ei.
Voiajorii noștri au cutezat a trece dincolo de marginea țărei, ce o socotea non plus ultra! Reforma, înturnând driturile vechi, au agiuns a rechema din exil limba și a-i înălța altare de închinare. Costiumul asiatic cu deprinderile sale s-au strâns între rărități, încât după cufundarea vasului zbuciumat se văd încă ici-cole înotând în mare oarecare rămășițuri. Apparent rari nantes in gurgito vasto.
De atunce aretia, ce se părea la noi o zână mitologică, lăsă tronul ei virtuței disțărate și lângă ea, drept pază, timpul au cuprins postul vremei, și domnul înteri pe bei. Astă reformă, întroducând pe români în familia evropeană, urzi mulțime de lucruri nouă. Cu costiumul nou dregătorii primiră în pripă streine expresii forenze și administrative, dar nu târziu moldoromânii au simțit că tot aceeaș putere ce li-au înturnat pământuri împresurate, pronomii călcate, li dă dreptate a-și dezșerbi și limba de împresurări și a o aduce la gradul perfecț iei, întroducând cuvinte tehnice a maicei sau o sororilor ei, pentru că, dupre cum proverbia zice, „sângele nu se preface în apă.”
În asemănarea grecilor, carii, curățând din limba modernă mixto-varvară cuvintele de element strein, videm stăruind pe literatorii români, adăpați cu studiile clasice și pășind dupre acea sistemă, spre a agiunge la asemene scop. De aice trag despre o parte fanatismul latinităței, franțeziei și a italianiei, de aici și critica împungătoare celor târzii, înfrânătoare celor prea înfocați, căci întru toate este mântuitor a păzi mijlocul. Medium tenere beati. Ca o critică, întru asta nemerită, cetim următoarele epistole, publicate în calendariul acestui an.
Urmează CORESPONDENȚIE ÎNTRE DOI AMOREZI SAU LIMBA ROMÂNEASCĂ LA ANII 1832 ȘI 1822, satira în versuri a lui Neculai Istrati.
| ▲ Începutul paginii. |
- ↑ Patricii, părinții sau nobilii (Gh. A.).