Liga domnişoarelor romîne

În munţi, în codri 'ntunecaţi,
Unde robit, de-atîta vreme,
Un uriaş în lanţuri geme,
Au mers şi preoţi, şi soldaţi,
Şi nimeni n'a putut răsbate
Să'i duc'o rază de dreptate!
Pe-acolo drumurile 's pline
De cruci, de ruguri, de morminte.
Tot codru'i plin de jertfe sfinte,
Şi'n freamătu'i auzi suspine.

Dar cată dinspre răsărit,
Ca 'n basme se iveşte-o zînă,
Si ochii ei aduc lumină
Eroului batjocorit.
Păşeşte sveltă, zîmbitoare,
Şi 'n loc de armă poart'o floare.
El, printre gene dese, grele,
Ca 'n somn privirile 'şi strecoară —
Ce cauţi, gingaşă fecioară,
În preajma suferinţii mele?

Ea, surîzîndu'i galeş, blînd,
Întinde mîna'i delicată,
Atinge lanţul... şi de-o dată
S'aud verigile căzînd,
Şi robul se ridică domn:
El pare-un leu trezit din somn.
„Mîntuitoareo, cine eşti?...”
„Sunt fiica ta... Tu ai strigat,
Şi glasul tău a răsunat
În plaiurile romaneşti!”