La Moși

 

Vagoane de tramvai galbene și albastre, tramcare, trăsuri boierești, căruțe mitocănești și biciclete și lume multă pe jos... De pe atâtea strade și căi, ca de pe atâtea brațe ale unui fluviu uriaș, se varsă ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul podului Târgului de Afară, valuri peste valuri de omenire. Precum este greu să se mai întâlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării, așa ar fi și pentru două persoane să se mai găsească, rătăcite o dată în învălmășeala Moșilor, dacă n-ar fi cuminți să-și hotărască mai dinainte locul și momentul de întâlnire. De aceea, foarte cuminte au făcut madam Georgescu a lui d. Mitică ceaprazarul și madam Petrescu a lui d. Guță de la minister și cu tanti Lucsița, moașa diplomată, de și-au dat „rendez-vous: la trei ceasuri fix în pavilionul central la berărie - cine vine întâi așteaptă pe ceilalți.

În interiorul unui vagon închis al tramvaiului vechi, stau înghesuite, pe banchete și-n picioare, treizeci și patru de persoane suferind foarte tare. Între toate acestea, una sufere mai grozav - e cucoana Lucsița; fiindcă toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere pe lângă astea și de foame. Când se oprește vagonul la Sf. Gheorghe, se face roșie, apoi galbenă și pe urmă simte o sudoare rece, și iar fierbințeală și iar răcește, și răsuflă greu, ștergându-se pe sub bărbia grasă, și zice:

– Uff ! dacă stiam, mai bine luam birze! (că vorbește cam peltic). Teribelă căldură! mor!

Vagonul pornește de la Sf. Gheorghe și intră în Calea Moșilor... Parcă umblând, tot e mai bine, tot se mai face nițel curent. Curentul astâmpără puțin căldura; dar foamea nu se poate astâmpăra cu o slabă suflare de vânt. A fost desigur o mare imprudență din partea acestei dame să plece de-acasă așa, trei ceasuri după dejun, fără să guste ceva, mai cu seama că, din cauză că se grăbea să nu scape ora de rendez-vous la pavilionul central, a dejunat așa de ușor: trei ouă răscoapte, o căpățână de miel cu borș, niște stufat, prune cu carne, friptură la tavă și salată de castraveți, trei cinzecuri cu sifon și o cafeluță.

La Zece Mese, vagonul se oprește iar. Cocoana Lucsița se simte foarte rău. Pe trotoar, lângă ferestrele vagonului, se aude, acoperind tot zgomotul stradei, glasul unui bragagiu. Moașa se scoală cu o hotărâre supremă și, pardon în dreapta, pardon în stânga, își face loc până la ușă; împinge cu puterea desperării pe toți de pe platformă și dă să sară; vagonul se pune-n mișcare; moașa se aruncă jos făcând un pas fals. Bragagiu, de două ori salvator! Dacă nu-l apuca în brațe, cine știe ce se-ntâmpla cu cocoana Lucsița, cum e corpolentă și robustă!

Într-un colț, e puțintică umbră. Acolo îl atrage ea pe salvatorul ei și bea una după alta două litre de bragă. Braga este, ca băutură, foarte răcoritoare și igienică; iar ca mâncare, cea mai ușoară și totdeodată cea mai reconfortantă. În câteva clipe, moașa Lucsița s-a simțit rentremată; sfârșeala și acel sentiment de pierzare, care-i vine omului când simte un gol de chaos la lingurea, au dispărut cu desăvârșire. Dar este târziu: două ceasuri și trei sferturi... Vagoane după vagoane trec toate pline cu vârf: un locșor nu se mai găsește. La fiecare vagon, cocoana moașa face semne cu umbreluța, cu batista, strigă: "oprește!"

– Nu mai e loc!

Și vagoanele își urmează drumul cu indiferență. Dar iată că se aude prin toată uruiala un sunet de timbru: un vagon se oprește. Doi tineri eleganți de pe treapta platformei de dinainte se dau jos scuturându-și pantalonii și pulpanele redingotelor de contactul cu mitocanii. Locuri goale! Cocoana moașa se aruncă cu toată bravura, apucă bara de fier, suie treapta, împinge, se vâră și ajunge pe platformă. Un tânăr, strivit sub presiunea cucoanei, zice:

– Pardon, doamnă! Nu vedeți că nu mai avem loc?

– Eu văz că este! răspunde cocoana Lucsița.

– Da; da' dumneavoastră sunteți corpolentă!

– Bine că esti dumneata subțirel!... Pe mine asa m-a făcut Dumnezeu, voluptoasă!... Cui i plațe!... cui nu...

– Taxa, mă rog! strigă conductorul.

Coana Lucsița scoate din portofel biletul pe care-l avea din Piața Teatrului. Conductorul observă biletul.

– Ăsta nu-i de la mine.

– Da' de la ține? întreabă cocoana.

– De la alt vagon.

– Da' țe? nu e tot vagonul vostru? Am plătit până la bareră... m-am dat zos...

– Dacă v-ați dat o dată jos - întrerupe conductorul - trebuie să plătiți a doua oară.

– A doua oară? Bravos! frumoasă sarlatanie!

Dar în sfârșit plătește și ia biletul nou. Vagonul sosește la barieră. Cocoana Lucsița coboară. Din amândouă colțurile vine profumul de mititei: e o senzație neplăcută pentru cine e sătul; dar cui i-e foame, profumul acesta-i pare mai bun decât odagaciul. Cocoana Lucsița se pornește cu nările umflate spre unul dintre colțuri, ca o panteră atrasă de mirosul țapului sălbatic.

– Băiete! doi mititei!

Reconfortată, o ia pe jos și intră în pavilionul central, unde o așteaptă cu nerăbdare compania.

– Mitică! zice cocoana moașa, după ce rupe o bucată de turtă dulce de la madam Georgescu; fați ținste?... Mă! băiete, o halbă!... da să nu-mi pui guler de gheneral!

Târgul e în toiul lui... Lume, lume, e ceva de speriat, pe onoarea mea!

După ce plătește d. Mitică, zice madam Petrescu:

– Haideți întâi pe la oale, că am promis să cumpăr un fluieraș, pentru băiețelul lu' madam Ionescu, stăpâna casei.

– Haide.

Și au plecat spre oale.

Când să treacă drumul, coana moașa zice:

– Stați!

Gogoși prăjite în ulei! Sahanul clocotește... Una... două... trei...

– Aide, țațo! lasă-le focului de gogoși! nu simți că miroase a rânced? Iar o să-ți strici stomacul.

– Ba, să mă ierți! nu miroase de loc a rânțed.

La oale... A cumpărat madam Petrescu fluierașul și au pornit toți la grădină la Iliad. Când să intre, strigă cocoana moașa la unul cu fes:

– Mă! dzeanabet, ăla cu sampanica! ad-o limonadă!...

Și după ce bea:

– E rețe, bravos! mai ado una.

Pe urmă trag toți planeta de la o italiancă cu papagalul. D. Mitică a citit planeta cocoanii Lucsiții:

"Ai să pați multe după inima ta cea largă; dar să ai coraj, căci vei trăi până la adânci bătrânețe în mare fericire."

– Ei, ass! țe să mai paț; dacă n-am pațit eu cât am fost zună! acuma, haber n-am!

Pe urmă d. Mitică a tratat-o pe tanti cu două bărdace de floricele calde...

Lăutari cu țambalul, și flașnete, și claranete cu toba mare, și trâmbicioare, și fluierașe, și hârâitori, și clește clănțanind pe grătare, și strigăte, și zbierete, și chiote! - e o plăcere!... și un miros de grătar încins! - e o bunătate!... S-a așezat prin urmare compania noastră la o masă, și a comandat cârnați și fleici și două baterii cu sifon mare.

– Mă băiete! a strigat coana moașa... la fleiți să le pui țimbru, m-ai înțeles? și să le frețe bine cu țeapă, m-ai prițeput?

Și trage-i pe urmă fălci!

– Ce cioar'le, țațo! zice madam Georgescu; iar manânci?

– Țe mănânc? țe-am mai mâncat?

Și s-a făcut roșie ca sfecla și a băut un macmahon pe nerăsuflate. Dar deodată, ca printr-un farmec, se opresc într-o clipă și lăutarii, și cimpoierii, și claranetele și toate glasurile, și în acea clipă se aude banca pe care stă coana Lucsița făcând ca o cadență de fagot; apoi, iar pornește cu mult brio grandioasa simfonie: muzici, jucării, clește, glasuri...

– Țe? țe râdeți? zice coana moașa roșie ca focul.

– Nu-i nimica! strigă d. Mitică. Sifonul meu a făcut așa.

– Ce sifon? zice madam Petrescu. Nici n-ai pus mâna pe el!

– Parcă dumneata n-ai văzut sifoane să scârție fără să le atingi! dacă răsuflă la mașină...

Dar până să explice d. Mitică, moașa s-a sculat repede și s-a pierdut în învălmășeală.

– Unde-i țața? unde-i coana moașa?

– S-a dus în grădină - zice d. Mitică - să mai tragă o planetă!...

Al dracului d. Mitică!