Lăutarii și compozițiunile lor

(Redirecționat de la Lăutarii şi compoziţiunile lor)
Salt la: navigare, căutare
Lăutarii și compozițiunile lor
de Nicolae Filimon


Scriind acest articol asupra lăutarilor din România, nu ne propunem a face o dizertațiune istorică, căci atunci am atinge, fără voia noastră, cestiunea muzicei naționale, și nu a sosit încă timpul spre a ne ocupa de o materie atît de importantă și dificilă de tratat.

Scopul dar al acestei scrieri este de a da lectorilor noștri o idee mai lămurită asupra muzicei compusă de lăutari și asupra instrumentelor cu care esecută ei acea muzică; iară dupe aceea, ne vom da opiniunea și asupra îmbunătățirii ce se zice că a să se facă bandelor lăutărești.

Muzica, la noi, luată chiar din timpii cei mai depărtați, s-a cultivat numai de cîntăreții bisericești și de lăutari; cei dintîi s-au ocupat cu muzica bisericească bizantină și s-au mărginit în cîntările neapărat trebuincioase la săvîrșirea cultului divin, fără a le modifica cît de puțin, atît în formă, cît și în simț, iar cei d-al doilea s-au ocupat numai cu muzica profană.

Acești din urmă însă, fiind obligați de meseria lor a fi, tot într-un timp, și compozitori și esecutori, nefiindu-le deajuns ideile ce le inspira fluierul păstorului și privirea naturei, s-au văzut siliți a căuta o sorginte de inspirațiuni mai fecundă spre a da mai multă varietate baladelor, horelor și altor cîntece necesarie pentru delectarea societății. Acea sorginte fu muzica bisericească, care — din vechime și pînă la introducerea civilizațiunei moderne — a fost unicul nostru mijloc pentru propagarea muzicei, și este știut că tot ce se propagă prin religiune se întinde foarte lesne și prinde rădăcine adînci în toate clasile societății.

Dacă cineva voiește un esemplu reale despre ceea ce ziserăm, să călătorească în orice parte a țării, iară mai cu seamă la munți, unde invaziunile străinilor n-au străbătut, și să asculte muzica ce se cîntă prin biserice și pe cea cîntată de lăutarii din acele sate și se va convinge că muzica din bisericele de prin vîrful munților are o mare asemănare cu baladele și cîntecele de dor lăutărești din acele regiuni. Comparînd în urmă acea muzică cu cea bisericească și lăutărească din toată țara, se va convinge definitiv că elementul orientale domină în toate aceste muzice.

Ar fi fost o mare fericire pentru noi daca lăutarii și cîntăreții s-ar fi mărginit în imitarea cîntărilor bisericești primitive, fiindcă ele se compuneau dintr-o specie de canto fermo (chant plein) introdusă în biserica cea mare înaintea schismei lui Fotie [1]. Atunci muzica noastră poate ar fi păstrat acea simplitate și frumusețe ce o găsim în muzicele europene; dară prin strînsele relațiuni ce țara noastră legă cu turcii, introducîndu-se la noi obiceiurile otomane și muzica lor, lăutarii găsiră în acea muzică o nouă sorginte de inspirare și imitațiune.

Astfeliu sta muzica noastră pe cînd se stabili în țară domnia fanarioților. Acești străini, fiind tot de o religie cu noi și mari amatori de muzică, aduseră în țară o mulțime de cîntăreți de sarai și bisericești și, în mai puțin de un secol, nu numai că strică cu totul muzica bisericească și lăutărească, dar schimbă chiar caracterul tonurilor, alterîndu-l atît de mult, încît astăzi ar trebui să inventăm un nou sistem de armonie ca să putem acompania un mare număr din cîntecele noastre, căci cu cel europenesc nu este cu putință a ne servi.

Dacă culturii muzicei noastre ar fi cunoscut sistema de notațiune muzicală, negreșit că s-ar fi conservat din diferiți timpi pe care, comparîndu-le cu cele din timpii noștri, am fi putut cunoaște cu multă înlesnire elementele muzicei naționale și pe cele străine introduse prin imitațiune; ajunși apoi la acest rezultat, am fi făcut cu muzica ceea ce facem cu limba și am fi reeșit a ne forma o muzică a noastră națională. Dară aceste mijloace ne lipsesc cu totul și, cînd va veni timpul a se scrie istoria muzicei române, vom fi siliți a cerceta bibliotecele Vaticanului și pe ale catedralelor din Spania, vom copia cîntecele veche ale țăranilor din toate locurile locuite de români și pe ale vecinilor ce ne încongiură, apoi, comparîndu-le cu cîntecele populare ce vom aduna din satele dimpregiurul Romei și din Spania, abia vom putea să aflăm adevărata origină a muzicei noastre și numai atunci vom putea să-i dăm o cultură raționabile.

Pînă aci arătarăm pe lăutari compunîndu-și cîntecele lor pe teme din muzica bisericească și turcească, culese de pe la cîntăreții domnilor greci și din escursiunile ce ei făceau neîncetat pin orașele cele mari ale Oriintelui; dară de la introducerea muzicei europene în armata noastră, și mai cu seamă de la stabilirea teatrului de operă în București, orizontele lor de imitațiune se mări: compozițiunile lăutărești începură a lua un caracter european, amestecat cu cel turcesc; prima și secunda parte a horelor începură a se compune din imitațiunea veriunui vals sau mazurcă, iar finalele era luat din muzica orientală.

Acest gust de compozițiune amfibie începu la anul 1830 și dură pînă la 1858, iar de aci înainte începu a se auzi din timp în timp hore și cîntece de petrecere a căror esență muzicală este cu totul europeană.

Această revoluțiune muzicală a fost provocată de întinderea ce a luat cultura muzicei europene în societatea noastră. Sceptrul compozițiunii muzicale nu mai este astăzi absolut în mîna lăutarilor. Mai mulți juni și june din diferite clase ale societății găsesc o nobilă distracțiune în compunerea horelor și altor cantilene naționale, pe cari le dau lăutarilor de le esecută. Din nenorocire însă, aceste compozițiuni, afară de nume, nu au într-însele nimic naționale, și dacă muzicanții noștri cei mari nu se vor sili a crea și a stabili tipul unei muzice naționale, cel puțin prin forma ritmului și a cadințelor, vom ajunge în scurt timp de la o estremitate la alta, adică de la muzica orientale la cea europeană, fără a putea stabili una naționale.

Spre a proba transformările prin care a trecut muzica noastră de la domnia lui Grigorie-vodă Ghica (1822) și pînă în ziua de astăzi, punem în vedere lectorilor noștri cîntecele acestea:

I

Frunză verde de orez,
Vezi cu ochii și nu-mi crezi.

II

Cînd toca la Radu-vodă,
Ședeam cu puica de vorbă.

III

Nu mă pedepsi, stăpînă,
Și-mi spune de mă iubești.

IV

Aoleo, ce bătăioasă,
Nici cu asta nu țiu casă!

Melodiele acestor cîntece sunt scrise în timpul lui Caragea, Alexandru Suțu și Grigorie-vodă Ghica. Cele cu no. I, II și III sunt compuse de lăutarii din București, iară cel din urmă de lăutarii din țară; esaminîndu-le însă cu băgare de seamă, vom vedea că în toate domină elementul muzicei orientale și că, dacă în locul versurilor acestora, am pune altele religioase, s-ar putea cînta în biserică fără să scandalizeze urechea celui mai bătrîn și mai bigot creștin.

Melodiele scrise pe versurile acestea:

O, fericire, dulce simțire etc.

și

Rămîi sănătoasă mi-a zis și s-a dus,

horele numite: canapeaua, hora Crețianului și altele sunt producțiuni mixte, în care elementul european este pus în luptă cu cel orientale, iar melodiele de la baladele și canționetele acestea:

I

În faptul zilei, de dimineață,
Căruța poștei pe drum mergea.

II

Anima-mi e întristată,
În lacrămi înecată[2]

III

Maria cea bălaie, frumoasa din Bezdat,
Iubea pe Nicolae și vrea să-l ia bărbat [3]
deși sunt scrise mai tot în același timp cu cele precedinți, sunt însă curat europenești, fără a găsi într-însele cea mai mică nuanță ce le-ar putea da un caracteriu particular român.

De vom cerceta acum și melodiele scrise chiar în acești ani din urmă pe versurile:

Dulce țară și frumoasă,

O, Moldovo, draga mea [4]

și

Zdrobită geme anima-n mine etc.

ne vom încredința cu desăvîrșire că muzica ce se compune acum de lăutari și diletanți, esceptînd cîteva compozițiuni ale d. Alecsandru Flechtenmacher, este toată europeană, inspirată sau imitată, și nicicum română.

Pînă aici arătarăm diferitele fazi prin care a trecut muzica la noi. Să zicem acum ceva și despre instrumentele cu cari lăutarii esecută cîntecele compuse de dînșii sau de alții.

Aceste instrumente sunt: vioara, cobza și naiul sau muscalul (Fistula Panis), iar acum de curînd s-a adoptat violoncelul și canonul.

Vioara lăutărească este armată tot cu patru coarde, ca și cea europeană. Coarda de sol o numesc Rast; pe cea de re, Neva; pe cea de la, Seba sau Saba, iar pe cea de mi o numesc iarăși Neva.

Lăutarii acordează vioara întocmai ca europenii, adică la o distanța de o chintă mare de la o coardă la alta, cu osebire numai că, în caz de a esecuta cîntece naționale, lasă coarda de mi cu un ton mai jos.

Cobza are zece coarde, dintre cari unele sunt de sîrmă (tel) iar altele de mațe de miel. Patru din aceste coarde sunt principale și se numesc Rast, Saba, Neva și iarăși Rast, iar celelalte sunt secundare și puse numai ca să dea o rezonanță mai viguroasă tonului celor principali. Pe acest instrument, ce nu este decît o ghitară degenerată, se poate esecuta melodiele cele mai complicate, dară lăutarii o întrebuințează pentru acompaniatul melodiei.

Naiul sau muscalagiul are trei octave și jumătate, adică o estensiune de tonuri aproape cît a vioarei. Lăutarii, profitînd de estensiunea și sonoritatea tonurilor acestui instrument, îl pune a suna melodiele împreună cu violina. În timpii trecuți, artiștii ce sunau cu instrumentul acesta erau siliți, la orice schimbare de ton principal al veriunui cîntec, să-l acordeze de al doilea, băgînd în unele din țevile lui boabe de năut sau de fasole.

Violoncelul este tot cel european, atît în formă, cît și în acordătură; deosebirea este numai că lăutarii îl întrebuințează ca bas fundamentale, fără a cunoaște armonia, de unde rezultă că frumoasele lui sunete, în loc să dilecteze urechea ascultătorilor, o lovește foarte aspru prin niște sunete nearmonice și cîteodată chiar false.

Canonul este un instrument ebreesc antic, introdus în țara noastră de un ebreu. Forma lui este pătrată, are o mulțime de coarde și servă, împreună cu cobza, la acompaniarea melodiei.

Iată instrumentele cu care lăutarii esecută muzica compusă de dînșii și de alții. Să vedem acum ce reforme se pot introduce în aceste bande.

Se vorbește foarte mult de formarea unei școale pentru lăutari și despre transformarea bandelor lăutărești în orchestre regulate prin introducerea unor instrumente și scoaterea altora. Noi am aplaudat această dispozițiune și suntem cu totul pentru dînsa, fiindcă tinde la divulgarea muzicei europene în masele populațiunii noastre. Nu știm ce baze de plecare vor fi luat reformatorii lăutarilor în lucrarea proiectului lor, și de aceea nu putem a ne pronunța definitiv asupra reformei. Părerea noastră este ca, pe lîngă instrumentele actuali, să se adauge un primo-clarinet, o trombă solo, un trombon tenore și un violon contrabas, iară naiul și cobza să nu se scoață din bandele lăutărești, mai întîi pentru că aceste instrumente sunt tradiționale și caracteristice în țara noastră, și al doilea pentru că ele pot servi cu succes în esecuțiune, naiul ținînd locul flautei, iară cobza pe al ghitarei.

Cît despre formarea orchestrelor, facem observațiunea aceasta: lăutarii numără numai în București aproape patruzeci bande sau tacîmuri, dupe cum le zic ei. Aceste bande se compun, unele, din șapte pînă la opt indivizi, altele, de cîte patru, și unele, din cîte trei indivizi. Arangiate în modul acesta, ei își procură esistința dupe gradul cunoștințelor muzicale, uneori delectînd urechea bogaților și alteori pe ale săracilor, pe timp ce, dacă se vor introduce instrumentele de mai sus, negreșit că fiecare tacîm de lăutari va fi compus de la zece pînă la douăsprezece persoane, de unde rezultă că ei își vor scoate hrana foarte anevoie, din cauză că nu pot cînta pe la nunți, mese și alte petreceri decît pe prețuri foarte mari. Și nu credem că vor găsi cu înlesnire persoane care să le plătească după cuviință meritul și osteneala lor, mai cu seamă în poporul de jos, care este demult deprins a dansa și a asculta cîntece desmierdătoare de la cîte un tacîm de lăutari compus mai totdauna dintr-o vioară, o cobză și un nai, pe care îl plătesc cu ce pot, pe timp ce o bandă completă de lăutari nu ar avea cu ce să o plătească, pentru că ea ar cere de la patru pînă la cinci galbeni. Credem dar că ar fi mult mai bine a lăsa pe lăutari să-și formeze bandele lor, dupe cum îi va conduce interesele, și suntem siguri că ei își vor întocmi școala de muzică, de vor simți necesitate, sau vor trimite pe copiii lor a studia această artă în conservatoriul ce în curînd este a se înființa, unde vor putea dobîndi, fără mari sacrificie pecuniarie, o instrucțiune muzicală complectă, care i-ar pune în stare a compune în viitoriu muzică mai bună și acompaniată după regulile armoniei europene.


  1. Românii n-au habar de muzică (n. ed.).
  2. Ernani!… Ernani, cuprinde-mă (n. ed.).
  3. Ea disprețuiește totul la Ernani / Nici un cuvînt nu ajunge la aceștia (n. ed.).
  4. Nefericitule, și tu credeai (n. ed.).