Inimile mulţămitoare
De la Wikisource
| Inimile mulţămitoare dramă în trei acturi de George Bariţ |
| 1838. Parantezele drepte indică omisiunile autorului. |
|
[modifică] Persoanele
OCTAVIE, maior în oastea împărătească
IULIE, fiul său
| CORNELIA |
 fiicele sale |
| EMILIA |
QUINTILIAN, profesorul lor de casă
DIONISIE, un corporal bătrân credincios a casei lui Octavie
[MILŢIAD, fiul mai mic al lui Octavie].
[modifică] ACTUL I-LEA
[modifică] Scena 1
IULIE (ţine o carte amână şi citeşte cu glas).
CORNELIA (are nişte note dinaintea sa şi să cearcă să cânte cu Emilia): Să cercăm cu toţii acuma această arie frumoasă. (Horul cântă.)
QUINT[ILIAN] (după ce tac şi Iulie iar începe să citească): Încă mai este vreme până la ceasul de învăţătură. Petreceţi-vă până atunci. Eu trebu[i]e să mă despart pe câteva minuturi şi am nădejde că, nefiind eu de faţă, voi vă veţi purta bine.
CORNELIA: Nu fii îngrijat, domnule, de nimic. Noi nu ne vom depărta din această casă. Aici vom arunca pila. Cu aceasta nu e nici o primejdie.
QUINT[ILIAN]: Bine. Dar să nu vă prea înf[i]erbântaţi jucându-vă.
IULIE: Astăzi n-avem grijă că vom asuda. Ziua este răcoroasă. Pare că e hotărâtă să ne jucăm noi.
QUINT[ILIAN]: Aşa este, dacă v-aţi juca voi cu cumpăt şi n-aţi alerga ca şi vorburile. Dar eu cunosc pe bunul meu Iiulie. Când va trece el măsura, atunci sorioara lui, Cornelia, îi va aduce aminte că tot ce e prea mult este stricăcios. Mă duc... însă cu acea încredinţare că voi nu veţi urma nici un lucru neplăcut.
EMILIA: Însă la ceasul hotărât vei avea bunătate a ne chiema. Căci ştii, domnule, jocul nostru câteodată e cu sgomot şi... uităm să numărăm câte au bătut!
QUINT[ILIAN]: Bine. Eu voi veni să vă duc. Rămâneţi în pace. (Merge.)
[modifică] Scena 2
IULIE: Să cercăm care va putea arunca pila mai de multe ori una după alta, fără să o scape la pământ. Începe tu, Cornelia. Apoi, tu Emilia. Eu să văz care va fi mai harnică din voi!...
CORNELIA: Numa, tu Iulie, să nu ne porţi pe noi, după cum îţi este obiceiul. Să nu ne stai în cale împed[i]cându-ne. Aşa nu ne jucăm.
IULIE: Eu voi sta zece paşi mai departe de voi, numărând aruncăturiie voastre. Vreaţi aşa?
CORNELIA (bate pila): Una... două... trei... patru... cinci... şase ... şapte... opt... O, ce pilă neghioabă!... De nu mergea în părete, o mai aruncam de zece ori.
IULIE: ţie să-ţi afli de vină pentru ce ai aruncat-o într-o parte, Acum e rândul Emiliei. Să fii încredinţată că te va întrece.
EMILIA: Nu cânta de biruinţă până nu ai biruit. Cel care se sumeţeşte, tot târziu şi rău plăteşte. (Aruncă.) Una ... două ... trei... patru ... cinci (Scapă.)
CORNELIA: Cum ţi se pare, frăţiorule? Care am biruit? Acum e rândul la tine.
[modifică] Scena 3
DIONISIE: Bună ziua, coconaşii mei! Aşa zi veselă aveţi dumniavoastră astăzi? Pila sboară ca glonţul de tun. Cu acea deosibire, însă... că aceasta nu răneşte, nici nu omoară.
Pruncii cu toţii: Bună ziua, bună ziua, bunule bătrâne!
DION[ISIE]: Nu vă stricaţi jocul, coconiţelor ...
EMILIA: Dar dumniata vei vrea să grijeşti în sală, şi noi îţi stăm în cale.
DION[ISIE]: Nu face nimic. Până vă petreceţi dumniavoastră, eu voi lucra altceva.
IULIE (aruncă pila): Ba ştii cum, bătrânule bune? Să ne povesteşti ceva din bătăliile făcute cu taicăl nostru, când erai la armie.
DION[ISIE]: Hm!... hm!... Când eram la armie, atunci trăiam noi zile frumoase! Când ploua preste noi gloanţe de tun şi mulţi dintre tovarăşii noştri viteji muşca ţărâna... iar alţii, cu capete sângerate sau cu mădularele tăiate cădea supt picioarele cailor... Pentru nimini nu-mi era mai groază ca pentru domnul tatăl dumneavoastră, care pe acea vreme era căpitan la scadronul nostru. Oh, cum sta bărbatul acesta nemişcat ca zidul, în mijlocul grindinei de glonţuri!
CORNELIA: Oh, bunul nostru tată! Doamne păzeşte-l şi de aci înainte de toate primejdiile!
DION[ISIE]: Să-l păzească Dumnezeu, că e vrednic. D[omnul] maior să purta cu noi ca un tată cu fiii săi. Pe lângă aceea, atâta era de inimos şi de viteaz, încât pilda lui ne înf[i]erbânta pe noi toţi. Tot scadronul era gata a-şi da pentru dânsul viaţa şi sângele. Cu bucurie mergeam noi în foc pentru el.
IULIE: Dar în primejdia de la Abemberg nu s-a întâmplat nici o nenorocire cu iubitul nostru tată?
DION[ISIE]: Mulţămită ceriului, nimic nu i s-au întâmplat. Nici un fir de păr nu i s-au smintit. Gloaneţele sbura împrejur de dânsul fără să-l atingă. Ca şi cum ar fi avut sfială!... Şi când am fost orânduiţi noi la lupta acea sângeroasă, dumnealui s-a întors de-acolo nevătămat, fără nici o rană, deşi chivăra îi fu spartă cu două gloanţe.
EMILIA: Dar dumniata, Dionisie, ieşit-ai din lupta aceasta nevătămat?
DION[ISIE]: Eu n-am fost aşa norocit, buna mea coconiţă. Eu mă oşteam necurmat lângă domnul mieu căpitan şi puserăm făgăduinţă să-i apăr viaţa cu trupul mieu. Când alergam noi împotriva tunarilor ce ne strica foarte, veniră dragoni franţăzeşti, spre ajutoriul lor. Se dezvăli o luptă f[i]erbinte. Trăsnete şi fulgere! Mergea treaba pentru viaţă şi moarte. Călăreţii, tovarăşii mei, făcură minuni de vitejie. Dar numărul vrăşmaşilor era îndoit. Noi ne luptam cu bărbăţia leilor. Eu nu mă depărtai de lângă domnul meu căpitan, care, cu sabia strânsă, îşi făcea drum sfâşiind înfricoşat în toate părţile. Un dragon franţozesc aruncă o lovitură spre capul căpitanului meu. Eu o sprijinii cu sabia mea şi căpătai o rană. Iată locul rănit. (Arată la mână.) Căpitanul meu fu scăpat, dar eu am rămas fără armă. Camarazii mei mai pe urmă apăsară pe vrăşmaşi, până când au luat fuga.
CORNELIA: De mii de ori mulţămită, sdravene Dionisie, pentru scăparea tatălui nostru! Semnul acest de rană la mână-ţi ne va aduce nouă aminte totdeauna, cu ce îţi suntem datori.
EMILIA: Dar mai înfocată a fost bătălia de la Wagram, cum ne-ai mai spus şi altă dată, când tatăl nostru se afla în primejdie şi mai mare.
DION[ISIE]: Aşa e, tinerică coconiţă! Aceea fu o zi f[i]erbinte şi sângeroasă. Groază şi cutremur! Gloanţele sbura împrejur, ca şi când ar fi ploat din ceriu. Reghimentul nostru sta în aripa stângă. Aceasta începu spre seară să îngădu[i]e, trăgându-se îndărăpt. Vrăşmaşii năvălea din toate părţile, o divizie de husari fu orânduită să apere o parte de artilerie, ce se trăgea într-o parte. Colonelul nostru, un răsboinic de nu lesne s-ar afla părechea, căzu în câmpul sângiurilor. Sdravănul nostru maior — căci atunci câştigă rangul acesta! — tatăl d[umnea]voastră, ne dusă înaintea năvălitoriului împotrivnic. Deodată întâmpinarăm un număr mare de vânători frânceşti călare. Ei năvăliră asupră-ne cu iuţală mare. Noi ne apăram ca desnădăjduiţi, nemişcându-ne din locul apucat. Atunci calul domnului maior căpătă două gloanţe deodată, în piept, şi să răsturnă la pământ. Mai mulţi vrăşmaşi să aruncară asupră-i, în minutul când vrea să să ridice de supt trupul calului. Eu mă repezii cu sângiosul meu parip în mijlocul lor, tăind cu sabia în toate părţile, încât îi silii să îngrijască de apărarea sa. Doi camarazi de ai mei îmi grăbiră spre ajutoriu. Cu o lovitură trântii pe [un] vânătoriu după cal, iar cu alta rănii pe al doilea, încât fu silit să-şi caute scăparea în fugă. Calul mortului îl oprii, mă aruncai pe el, iar pe al meu îl dusei domnului maior. Dar în minutul acela o puşcătură de pistol îmi săgetă obrazul drept, făcându-mă schilav pentru totdeauna. Rana nu mă durea, căci viteazul meu maior era scăpat. Vânătorii vrăşmăşeşti fuseseră alungaţi şi artileria au apucat [a] înainta fără nici o împ[i]edecare.
IULIE: Ce jale-mi este că dumneata te-ai schilăvit apărând pe tatăl meu!...
DION[ISIE]: Cea mai mare jale pentru mine este cum că prin aceea m-am făcut nedestoinic pentru slujba militărească. Am plâns ca un prunc când m-am despărţit de tovarăşii din scadronul meu. Dar domnul maior a ştiut să verse balsam în rana mea. «Dionisie, corporale viteaz ce ai fost — zisă cătră mine — tu mi-ai scăpat viaţa şi ai plătit-o prea scump. Eu ştiu cu ce îţi sânt datoriu: frumoasa ta faptă o voi da în cunoştinţa generalului, ca pieptul tău să fie împodobit cu medalia eroicească. Îngrijeşte pentru vindecarea ranei tale, iar pentru viitoriu nu te supăra nimic. Eu îţi voi răsplăti scumpa ta slujbă.»
CORNELIA: Şi bunul nostru tată şi-a împlinit făgăduinţa.
DION[ISIE]: Dar, coconiţă bună, aceasta o a împlinit. Dumnealui m-a recomăndat la dohtori, m-a ajutat cu bani şi m-a băgat în spital. Iar mai pe urmă m-a trimis aici, la curte, spre a-mi petrece în odihnă zilele vieţii mele, câte mi-au mai rămas îndărăpt. Cu toate acestea, una îmi lipseşte. De câte ori văz trecând câte un scadron de călăreţi, mă apucă suspinuri, pentru ce nu poci să fiu şi eu în mijlocul lor!...
IULIE: Pentru aceea îţi şi petreci aşa adeseori cu soldaţii de la călărime...
DION[ISIE]: Cum să nu fac eu aceasta? Este o nespusă desfătare a să vedea cineva în mijlocul celor de o plasă cu sine. Atunci vorbim noi de toate câte s-au întâmplat în reghiment de la despărţirea mea. Noi numărăm toate luptele şi bătăile la care m-am aflat eu. Trecem cu discursul prin toate ţările în care au lucit săbiile noastre. Sărbăm numele ofiţerilor carii ne-au comăndat.
IULIE: Şi atunci să bea câte un păhărel mai mult?
DION[ISIE]: Ce mirare dacă să întâmplă şi de aceste în soţietate? Vezi bine, eu îmi hotăresc a păzi cumpătul, dar tovarăşii... tovarăşii... soţietatea!... Oh, aceasta fu pricina şi în zilele trecute, când încărcasăm cam multişor!... Mi-aş da o palmă eu însumi şi aş şedea la profontă trei zile, de aş putea face ne-ntâmplat lucrul acela. D[umnea]voastră ştiţi cum lovii eu atunci oglinda cea mare din sală... încât toată să sfărâmă în bucăţi. Păcatele mele! Cum m-am năcăjit eu atunci! Şi d[omnul] taică al d[umnea]voastră cum să aprinsesă asupra mea! De n-aţi fi pus d[umnea]voastră rugăminte pentru mine, cine ştie ce s-ar fi întâmplat!?...
EMILIA: Taicăl nostru e bun, foarte bun. Dar nimic nu-i este mai nesuferit ca beţia. Căci, cum zicea dumnealui, beatul nu e stăpân de sine, adeseori lucrează ca un nebun şi, tărbăcit de vin, face lucruri care, treaz fiind, niciodată nu le poate afla de bune. Aşadar, nu e de mirare dacă ori de câte ori te vede ameţit, împleticind picioarele, totdeauna să mânie foarte. Atunci eu tremur totdeauna pentru starea Dumitale.
DION[ISIE]: Niciodată nu mă va mai afla în astfeli de stare. Aceasta o făgădu[i]esc şi mă îndatorez. Păcatele mele! Eu îmi pui slujba în primejdie... şi ce-ar fi de nevastă şi de cei patru prunci ai mei, săracii, dacă aş p[i]erde slujba în care mă aflu? De aci nainte voi şti să mă păzesc.
CORNELIA: Am nădejde şi eu. Pentru care te şi rog, bunule Dionisie, căci ori cât de bun e tatăl nostru, dar când ne-au ameninţat şi nouă vreo pedeapsă s-au ţinut de cuvânt totdeauna, cu străşnicie.
IULIE: Ei, ei, aceasta o am păţit eu mai de curând, când fusei silit să merg flămând la şcoală, pentru că n-am venit acasă la vremea hotărâtă. Iar în zilele trecute, din pricină că m-am îmbrăcat prea târziu, am mâncat dimineaţa coajă de pâne uscată.
EMILIA: Dar tu întărâţi adeseori pe taica, căci aştepţi să-ţi poruncească un lucru de două şi de trei ori.
IULIE: Ce pot eu să fac, dacă uit adeseori de mine şi nu mă pot stăpâni?
CORNELIA: Cuvinte scurte... Nouă ne-ar părea foarte rău dacă ar păţi şi bătrânul Dionisie de acele de care păţeşte fratele nostru Iulie, aşa adeseori, cu tatăl nostru.
[modifică] Scena 4
QUINT[ILIAN]: Eu ştiam că voi veţi uita de ceasul şcolastic! N-aţi auzit câte au bătut?
EMILIA: Fără îndoială, nu. Căci altfel am fi venit la ceasul hotărât.
IULIE: Aşa e! Când vorbim noi cu sdravănul nostru Dionisie, atunci sboară şi vremea şi ceasurile. Dar el şi ştie să ne povestească nouă de răsboaie, bătălii şi lupte... atâtea, cât ceasurile trec ca minutele. De-ai fi auzit numa, domnule, din câte primejdii a scăpat dânsul pe scumpul nostru tată! Şi câte a pătimit pentru apărarea vieţii lui!... De mă voi face eu vreodată călăreţ atunci voi lua lângă mine un asemenea corporal inimos.
QUINT[ILIAN]: Eu ştiu ce slujbe mari a făcut Dionisie tatălui vostru. Şi mă bucur cum că voi le cunoasteţi, cercând totdeodată să arătaţi mulţămirea voastră cătră apărătorul vieţii tatălui vostru. Meritul trebu[i]e să-l cinstim în oricine, măcar de ne este şi supus nouă. Şi eu cinstesc pe viteazul Dionisie, căci el au scăpat de două ori viaţa unui ofiţer generos şi unui tată de familie.
DION[ISIE] (şterge ochii de lacrămi): Aceasta deştaptă un simţimânt desfătăcios în inima unui oştean bătrân, când vede cum că meriturile sale sunt cunoscute şi aşa de bogat răsplătite.
CORNELIA şi EMILIA: Noi vom fi prietinele dumitale.
IULIE: Nici eu nu voi rămânea mai îndărăpt decât surorile mele. Dionisie e omul meu. El ştie să-mi povestească de tunuri şi de gloanţă, de granaturi şi de bătălii, de atacuri şi retrageri. Eu treburile să le învăţ acestea din vreme dacă voi să mă fac ofiţer sdravăn.
EMILIA: Foarte bine vei face, frăţioare! Asta-ţi va mai însufla şi ţie curaj, căci afară de aceea eşti cam fricos.
IULIE: Fricos?... Ca voi, care vă temeţi de câte o broscuţă ce sare pe picioare-vă!...
CORNELIA: Broască pe care o ai aruncat asupra mea, fără să prind eu de veste...
QUINT[ILIAN]: Veniţi, prunci, în odaea mea. Socotesc că ce aţi lăsat astăzi ne-nvăţat, prin sârguinţa voastră veţi împlini, fără nici o scădere. (Pleacă.)
[modifică] Scena 5
DION[ISIE]: Aceasta este adevărat: pruncii aceştia toţi au firea tatălui lor. Buni la inimă şi prietenoşi. Pe lângă aceea, veseli şi deştepţi. Totdeauna simţ o deosebită bucurie când îmi petrec cu dânşii. Dar e vremea să mă apuc de lucru. Am să curăţ toate odăile, dându-le lustrul lor. Căci apoi, după prânz are bătrânul Dionisie să meargă la un ospăţ. Vechiul meu tovarăş de arme vameşul Răducanu să însoară astăzi. De acolo n-o să rămân eu. Aceasta ar vătăma pe acel răsboinic. Aici va fi adunare bună şi vin sănătos. Fulgere de tunuri! Hm! Butoiul cel cu vin de [1]834 cine o să-l guste? Dar Dionisie, păzeşte-te ca să nu sugi prea peste măsură!... În zilele când făcui neghiobiile acelea groase, beat fiind, mi-a amerinţat d[omnul] maior că-mi va da drumul. Asta n-ar fi prea bună!... Şi el ce zice, şi împlineşte.
[modifică] ACTUL II-LEA
DIONISIE (beat, umblă prin sală cu o sabie ce vrea să o cureţe şi nu-şi află locul): Zău, ce este în stare să facă un soldat bătrân! Toată noaptea la ospăţ vesel şi voios şi totuş[i], dimineaţa timpuriu, la lucrul său. Un husariu sdravăn poate bea toată noaptea, şi totuş[i] dimineaţa să se afle la postul său... Acum mă apuc în grab de lucru, ca să isprăvesc până nu vine d[omnul] maior. Dânsul are ochi ageri, şi lesne ar putea cunoaşte că eu m-am uitat prea mult în fundul păharului... Dar ce să mai zic? Vinul cel de '834 era bun de tot. Închinăciunile încă nu mai avea capet... Fulgere şi trăsnete!... Astăzi sunt aprinse toate vinele mele! Hm! Asta face vinul cel de '34! Astăzi aş vrea să fiu iar la scadron, comăndat de atac asupra spulberaţilor frânci. Cum aş mai măcelări cu sabia între vrăşmaşi! Capetele lor ar sbura ca nişte căpăţâni de varză. (Dionisie, la cuvintele aceste, ta[i]e împrejur cu sabia şi loveşte vasul de porţelan dinpreună cu portretul de pe costăn, încât amândouă cad în bucăţi. Stă ca lovit de trăsnet şi să desbeată pe jumătate.) Pentru Dumnezeu, ce făcui? Porţelana şi portretul tatălui d[omnu]lui maior e în bucăţi! ... De va intra d[omnul] maior în minutul acesta şi va vedea nenorocirea!... Vai de capul meu!... Sunt p[i]erdut! Slujba mi-am p[i]erdut-o! Ce o să fac cu nevasta-mi şi cu copiii? Dumnezeu să-mi fie îndurătoriu!
[modifică] Scena 2
CORNELIA şi IULIE (năvălesc înspăimântaţi în sală): Ce s-a întâmplat, Dionisie?
CORNELIA: Pentru Dumnezeu!... Porţelana şi portretul moşului e dumicată în sfărâmituri! Tata l-a ţinut acesta ca un suvenir prea scump pentru sine. Şi acum e prefăcut în nimic!
DION[ISIE]: Fie-vă milă de mine! Eu am făcut totul fără voia mea!... Aş vrea să văz pământul surpat cu mine! Nu ştiu să-mi ajut!... Dacă va vedea d[omnul] maior stricăciunea, ce-mi va face mie!... Blăstămata de nuntă!... Blăstămatul vin de '34!... Dacă priveghează cineva toată noaptea lângă cana cu vinul, dimineaţa rămâne tărbăcit, neputându-se stăpâni pe sine... Ce să fac acuma? D[omnul] maior, cum mi-a fost ameninţat, mă va alunga din curtea sa. Atunci pot să pornesc a cerşi, cu femeea şi cu pruncii.
IULIE: Dar cum s-a întimplat această nenorocire?
CORNELIA: Acuma nu e vremea a întreba de aceste. Trebu[i]e să ne socotim în grab cum să ajutăm bietului Dionisie.
DION[ISIE]: Mie nu mi să mai poate ajuta. Eu sunt p[i]erdut, cu femeea şi cu pruncii!...
CORNELIA: Nu desnădăjduiţi. Doar voi afla eu ceva mijlocire. (Stă pe gânduri.) Dionisie, d[umnea]ta ai scăpat viaţa tatălui meu. Acum e prilejul de a-ţi răsplăti slujba cea mare. Departă-te în minutul acesta din sală, până nu vine tatăl nostru. Eu şi Iulie vom lua vina asupră-ne, cum că noi am stricat toate. Grăbeşte! Nu întârzia, altfeli nu-ţi putem ajuta.
DION[ISIE]: Aceasta eu nu o pot suferi, ca d[umnea]voastră să pătimiţi pentru mine, fiind nevinovaţi.
CORNELIA: Noi vom şti să îmblânzim pe taica, încât să nu ni să întâmple nimic rău. Grăbeşte!! (Împinge pe Dionisie de spate, scoţându-l afară.)
[modifică] Scena 3
IULIE: Săracul Dionisie! Dar, sor[ă], ce vreai tu? Tu ai întreprins ceva ce nu vei fi în stare a săvârşi. Nici tu nu vei putea suferi mânia tatălui nostru. Mai pe urmă, vei mărturisi cum că noi n-am făcut paguba, şi atunci Dionisie tot nu este scăpat.
CORNELIA: Aceasta să mi-o încrezi mie. Numai tu să nu ne vinzi. Numa mânia cea dintâi a taichii e de temut. Acuş iar să domoleşte. Şi noi numa puţină vreme vom avea să suferim. Fii inimos, iubite frăţiorule! Fă aceasta pentru bătrânul Dionisie, pe care tu totdeauna l-ai preţuit.
IULIE: Eu voi cerca, de voi putea, să tac şi să sufer. Dar de mi se va rupe inima, atunci nu făgădu[i]esc nici una nici alta.
[modifică] Scena 4
QUINT[ILIAN]: Eu gândeam că sunteţi până acum în grădină la cafea, şi încă tot aici vă aflu!... Dar ce văz? Frumosul vas, în bucăţi?
CORNELIA (să arată cu totul întristată): Aibi milă de noi măcar domnia ta!... Nenorocirea o vezi ce s-a întâmplat. Numai nebăgarea de samă e de vină la aceasta.
IULIE: Fie-ţi milă de noi şi ne ajută, domnule! Ce va zice taica? Să va mânia şi ne va pedepsi...
QUINT[ILIAN]: Cum nu să va mânia, când îşi va vedea lucrurile care le cinstea ca nişte moaşte, sfărâmate în bucăţi?
CORNELIA: Nu s-a întâmplat cu voia hotărâtă. Când este să să întâmple o nenorocire, e[a] vine fără voia omului.
QUINT[ILIAN]: Fără îndoială, jucându-vă cu pila, aţi fost prea spulberaţi, şi aşa [aţi] trântit vasul şi portretul la pământ.
IULIE: Cum s-a întâmplat, nici însuş[i] noi nu ştim. Destul de trist pentru noi că s-a întâmplat... Acum ne rugăm că măcar domnia ta să nu te întărâţi asupră-ne. Ci mai bine, ca şi până acum, să fii mijlocitoriu pentru noi la tatăl nostru. De-ai putea domnia ta să citeşti înlăuntrul inimii noastre, te încredinţăm că pre lesne te-ai împăca cu noi.
CORNELIA: Nici taica n-ar fi mănios de-ar putea privi înlăuntru.
[modifică] Scena 5
OCTAVIE: în zădar aştept eu după voi în grăd[ină]? Pentru ce întârziaţi aşa îndelungat? Ce este aceasta?... Porţelana cea frumoasă, sfărâmată! Cine a făcut aceasta?
CORNELIA şi IULIE: Iartă-ne iubite taică! Nenorocirea s-a întâmplat...
OCT[AVIE]: Aşa e, s-a întâmplat. Şi, cum să pare, prin spulberatele voastre alergături prin sală. Nu v-am dojenit destul de mult?
CORNELIA: Taică, taică, iubite taică, numai să nu fii mănios pe noi! De-ai şti cât de rău îm[i] pare mie?!...
IULIE: Şi cum tremur eu încă şi acum din toate mădulările!...
OCT[AVIE]: Părerea de rău vine la voi totdeauna prea târziu, şi vouă nu vă folosesc dojenele. O astfel de stricăciune mare aţi pricinuit voi iarăşi numai prin alergăturile voastre! Asta e prea de nesuferit. Mergeţi din ochii mei, voi prunci spulberaţi, neascultători! Singur străşnicia e în stare să vă îndrepte pe voi. De astăzi încolo, nu vo[i]esc să vă mai văz, până când nu voi avea dovezi destule pentru îndreptarea voastră. În odăiţa voastră să rămâneţi voi surghiniţi. Nici unul nu va îndrăzni să păşască peste pragul uşii, până când nu voi ridica eu pedeapsa de care sunteţi vrednici. Celelalte le vom isprăvi amândoi (zice către Quint[ilian]).
CORNELIA şi IULIE (îi năpădesc lacrămile): Taică... iubite taică!...
CORNELIA: Numa să nu fii mănios pe noi. Toată pedeapsa o vom suferi bucuroşi, numai să te întorci spre noi.
IULIE: Îmi vine să mor de durere! Taică, nu ne pedepsi aşa straşnic!...
OCTAV[IE]: Eu am zis judecata asupra voastră. Şi vouă să vă slujască pedeapsa de dojană, ca de aci nainte să vă mai veniţi în minţi şi [să] vă purtaţi mai cu socoteală. Mergeţi din ochii mei! Depărtaţi-vă în odaia voastră!
[modifică] ACTUL III-LEA
[modifică] Scena 1
EMILIA (ţine în mină o corfiţă cu mâncare): Ziua de astăzi e foarte sărină, dar pentru noi n-aduce decât numai întristare. Iubiţii mei frăţini, multă foame sunt ei siliţi să sufere pentru nesocotita lor faptă! Şi ce năpasta i-a îndemnat să între ei din grădină iară în casă? De-ar fi rămas cu mine supt teiul cel rămuros, ascultând la cântecul păsărilor, ei n-ar fi păţit aşa rău. Cât mă rugai de taica la masă ca, măcar dacă nu le dă de mâncare, să-i sloboadă câte puţin la pimblare prin grădină. Dar dumnealui este năcăjit foarte. Îmi amerinţă şi mie pedeapsă, de-mi voi mai deschide gura să mă rog pentru ei. D[omnul] profesorul încă, nu ca deseori, pare că i-au amorţit simţirile cătră noi. Nu vrea să pu[i]e cuvânt bun pentru fraţii mei. După aceste suferiri de aş putea măcar să le întind pe nesimţite aceşti pismeţi şi friptură, ce o am pus deoparte din mâncarea mea la cină şi la pregustare. Vai, de mă va prinde taica!... Ce voi să păţesc şi eu! (Să uită împrejur.) O, iubiţi frăţini, ce grijă mi-aţi pricinuit voi şi mie! (Merge la fereastră şi îi strigă.) Cornelia! Iulie! Auziţi voi? Deschideţi fereastra! Voi să vorbesc cu voi.
CORNELIA şi IULIE (dinlăuntru): Ce vrei cu noi, sorioaro? Ce ştii, tot mânios e taica?
EMILIA: Tot ca şi mai'nainte. Neîmpăcat astă dată... Încă aşa turburat nu l-am văzut niciodată. Dar voi sunteti flămânzi, aşadar?
CORNELIA: Flăminzi şi nici aşa de tot.
IULIE: Mie-mi este foame... Dar mi să pare că de aş avea aici tot pasteturi, şi nu mi-ar veni poftă să mânc închis. Vai, dulce e slobozenia!... Vai, rău este a fi prins, arestat!...
EMILIA: Iată aici puţintei pismeţi şi... Uh!... ce văz?!... Vine taica! Trageţi-vă înlăuntru! Închideţi fereastra! Eu mă depart. (Să duce.)
[modifică] Scena 2
OCTAVIE (singur): Eu nu sunt în stare să desluşesc purtarea pruncilor mei. De ieri dinaintea prânzului sunt ei la pedeapsă... şi o sufere cu o resignaţie... sau, mai bine să zic, cu un arţag care nu-l poci pricepe. Şi care mă face să fiu foarte îngrijat... Sau doară că, răpit de mânia cea dintâi, i-am pedepsit mai straşnic decât era vrednici? Ori că doară, le-am făcut tocma nedreptate? Aceea este adevărat... eu am cercetat lucru prea puţin. Eu n-am ispitit care şi cum au stricat porţelana. Toate s-au întimplat într-un chip încât... amândoi pot să fie mai puţin vinovaţi. Eu m-am prea grăbit... Cât de bucuros aş vrea să-i ştiu pe amândoi nevinovaţi!... Inima părintească i-ar ierta prea lesne. Dar un tată... un tată să cuvine şi trebu[i]e să fie statornic în urmările sale. Altfel, pruncii uită prea lesne de cinstea şi frica cu care îi sunt datori. (Pe când vorbeşte cuvintele aceste, fiul cel mic, MILŢIAD, fără să prindă de veste că tatăl său este de faţă, vine cătră fereastra celor închişi, şi îi strigă pe nume.)
MILŢIAD: Iulie! Cornelie! Auziţi voi? Să vedeţi ce milă-mi e de voi!... Dar bătrânul Dionisie cum să întristează! ... Mai mâncare-aţi ceva? Venit-a Emilia la voi? Ea v-a adus...
CORNELIA şi IULIE: Psst!! Nu vezi pe taica?!...
MILŢ[IAD] (să întoarce repede, vrea să fugă, dar să întâlneşte cu Quintilian şi e silit să rămâie.)
OCTAVIE: Iată, vine învăţătoriul!
[modifică] Scena 3
OCT[AVIE]: Bine ai venit, domnule! Aşa de timpuriu? Ce fac Cornelia şi Iulie? N-au trimis ei nici o cerere prin domnia ta, la mine?
QUINTIL[IAN]: Amândoi sunt sănătoşi şi, ce-mi e mai mare mirarea, mai puţin supăraţi decât ar aştepta cineva de la dânşii. Ei sufere pedeapsa cu o rezignaţie ce eu nu mi-o pot desluşi. Iulie să arată câte într-un răstimp mai nerăbdătoriu şi năcăjit. Dar Cornelia îl îmbarbătă să rămâie statornic şi vesel, mângăindu-l cu aceea cum că pedeapsa nu va ţinea în veci, şi taicăl lor totuş[i], mai pe urmă, le va da iertare.
OCT[AVIE]: Nu te-a poftit Cornelia ca să pui o rugăciune la mine pentru dânşii spre a le ierta pedeapsa?
QUINT[ILIAN]: Nici măcar cu un cuvânt! De aceste nu mi-a pomenit. Care încă mă pune la mirare... în loc de a să supăra pentru pedeapsă mi să pare că o sufere cu o simţire de sine necuprinsă, care s-ar putea zice sumeţie. Totdeodată, văzând scăderea curajului în Iulie, cearcă să-i însufle şi lui tot asemenea sintiment, zicând: «Frate, sufere cu statornicie! Tu ştii pentru ce pătimim noi...»
OCT[AVIE]: Ce îmi spui domnia ta mie, cu atâta mai mult mă turbură, cu cât ştiu cum ca pruncii mei, mai nainte, neplăcerea mea arătată lor abia o putea suferi. Cea mai puţină pedeapsă îi năcăjea amar. Şi, de aveam pricină a fi mânios pe ei, cu rugăciuni şi cu lacrămi, atâta mă neodihnea, până când le iertam pedeapsa, împăcându-mă cu dânşii. Şi acum, după cum îmi spui, nici o rugăciune pentru iertarea pedepsii nu iese din buzele lor. Nici o lacrămă nu udă ochii lor! Au nu este acesta arţag? Vreau pruncii să mi se împotrivească cu îndărătnicie, silindu-mă să le iert pedeapsa? Aceasta niciodată nu să va întâmpla! Până când nu vor arăta părere de rău şi nu mă vor întâmpina cu rugăciuni ca să-i iert, până atunci să rămâie tot depărtaţi în pedeapsa lor... Eu nu voi... nu poci să-i văz. Inima părintească îmi sângerează când mă gândesc cum mă înşălai eu în pruncii mei. Şi, orbit de iubirea unui tată, credeam că mulţămirea mea cu dânşii le-ar fi lor mai scumpă decât toate, iar neplăcerea mea nu o ar putea suferi. Cu arţag vor ei să mă întâmpine? Eu voi şti să înfrâng ne-nduplecata cerbicie a Corneliei, care cearcă a sădi îndărătnicie şi în inima fratelui său. Voi să-mi fac silă mie însumi, iubirea cătră dânşii să o leapăd, purtându-i de azi nainte cu toată străşnicia!
[modifică] Scena 4
DIONISIE (năvăleşte pe uşă în casă, căzând la picioarele lui Oct[avie]): Domnule maior, aceea să nu o faci niciodată! Cornelia şi Iulie sunt îngeri, nu copii! Şi niciodată n-au fost mai vrednici de cea mai tânără a domniei tale iubire ca acuma. Amândoi sufere pedeapsa nevinovaţi fiind. Să mă ierţi, îndurate domnule!... Eu, lucrând în odăiţa alăturată, am auzit cât te-ai întărâtat de mult asupra dânşilor. Domnia ta numeşti arţag şi îndărătnicie ceea ce este cea mai curată bunătate a inimii. Amândoi sufere pedeapsa pentru mine. Eu am stricat porţelana.
OCT[AVIE]: Cum? — Pruncii mei să fie nevinovaţi?! Scoală şi îmi desluşeşte mai lămurit!
DION[ISIE]: Aşa este, domnul maior!... Nu numai sunt nevinovaţi, dar chiar îngeri întrupaţi. Singur eu sunt vinovat. Alungă-mă, domnule, de aici! Mai bucuros vreau să merg a cerşi cu nevasta şi cu copiii, decât să văd inima unui tată aşa de mult înstrăinată de cătră acei nevinovaţi, carii pătimesc aşa îndelungat pentru mine.
OCT[AVIE]; Aşadar eu am făcut nedreptate pruncilor mei?
DION[ISIE]; Aşa este! Nedreptate mare!... Căci ei fuseră pedepsiţi atunci când era vrednici de mirare şi de cea mai mare laudă. Domnule maior!... Pedepseşte-mă pe mine cât vei vrea de straşnic! Eu nu mai pot tăcea! Trebu[i]a să mărturisesc toate! Eu am trântit portretul şi porţelana după castan jos, încât s-a sfărâmat în bucăţi. Cornelia şi Iulie intrară înlontru în minutul când eu eram înmărmurit întră desnădăjduire rece. Eu mă văietam că voi să fiu alungat cu femeia şi cu pruncii. Căci am făcut paguba aceasta beat fiind. Tânăra inimă a pruncilor se topea de milă spre mine. Şi aşa, să îmbiară să mă scape, voind să ia vina asupra sa. Eu mă împotriveam... Cornelia mă împinsă cu puterea pe uşă afară. Şi aşa, fusei silit să [se] întâmple după cum vrea pruncii. Tot frică mi-a fost pentru acei nevinovaţi, şi încă ieri voiam să-mi mărturisesc vina mea. Dar mă temeam de pedeapsa amerinţată!... Dar când înţelesei cum că pruncii acei buni, nefiind cunoscuţi, au să pătimească şi mai îndelung, atunci mi s-a înfrânt inima, silit fiind să mărturisesc toate, spre a reîntoarce iubirea părintească cătră fiii săi.
QUINT[ILIAN]: Acum pricep eu toată purtarea pruncilor. Eu credeam a fi arţag, ce era curată lăpădare de sine! Amândoi pruncii sunt adevăraţi eroi ai virtuţii.
OCT[AVIE]: Grăbeşte, iubite Quintilian, adu-mi pruncii, ca să nu rămâie mai îndelung depărtaţi de inima părintelui său!
QUIN[TILIAN]: O, prunci buni, cât de rău i-am judeca eu pe ei. (Merge.)
[modifică] Scena 5
OCT[AVIE]: O, cum înoată sufletul mieu în desfătare fericitoare! Au este mai mare dar ceresc decât pruncii buni? Eu sunt de două ori fericit, văzându-mă în stăpânirea unui dar îndoit, ce-l credeam a fi pierdut. Prea fericit tată, ce zori vesele mi-a pregătit mie ceriul!
DIONISIE: Domnul mieu maior, fii şi spre mine îndurătoriu, cruţând pe un soldat bătrân, care în toate zilele făgădu[i]eşte a lăpăda greşala sa cea înrădăcinată prin obicei! Eu mă socotesc pe mine totdeauna ca un tulpină a cărui rădăcini, nefiind săpate, sloboade ne-ncetat mlădiţe nouă sălbatece. Sunt nebunit cu totul pentru purtarea mea! Încât n-aş cruţa a-mi sfărâma capul de părete. Fie-ţi milă, domnule al mieu, de femeea şi pruncii mei!
OCT[AVIE]: Inima-mi este atât de plină cu simţemânturi de bucurie, încât astăzi nu poci să pedepsesc, decât numai să iert.
DION[ISIE]: De mii de ori mulţămită pentru mărinimoasa domnii tale iertare! Prin râvnă credincioasă la slujba mea, voi să reîntregesc ce am stricat prin greşeala mea. Pruncii mei vor cere cu rugăciuni fierbinţi darul cel ceresc preste domnia ta, domnule maior, şi preste fiii d[omniei] tale! Cu suflet şi cu trup sunt îndatorat pentru iertarea aceasta mare. Şi mă voi nevoi a dovedi cum că ascultarea şi mulţămita mea nu vor avea nici un hotar.
OCT[AVIE]: Cea mai mare mulţămită-ţi va fi, Dionisie, dacă te vei strădui a lăpăda obiceiul acel vechi, care mi-au făcut atâta neplăcere, mai de multe ori. Ca aşa, pe meritele puse până acum pentru mine — la care eu totdeauna voi rămânea recunoscătoriu! — să fii şi de această parte slobod de toată mustrarea.
[modifică] Scena 6
QUINT[ILIAN]: Iată, aduc pe eroii vârtuţii!
OCT[AVIE]: Veniţi încoace, în braţele mele, iubiţi prunci! Veniţi la inima părintească... care bate pentru voi! (Ei se aruncă în braţe-i.) Voi mi-aţi gătit mie o zi plină de desfătare fericitoare. Eu nu v-am cunoscut pe voi, şi atunci când vă socoteam vrednici de pedeapsă, voi vă arătaţi în cel mai minunat lustru al virtuţii. Inimile care pot să aducă astfel de jărtfă mare, încă în tinereţele sale, pentru pătimaşi, acele ne îmbucură cu cele mai frumoase nădejdi pentru vremea viitoare.
CORNELIA: Domnia ta iar eşti bun spre noi, iubite taică! D[omnia] ta ne dăru[i]eşti iar cu iubirea domnii tale?
OCT[AVIE]: Voi o aveţi aceasta în măsură plină. Acesta este un cuget mântuitoriu pentru mine, a avea aşa prunci buni.
IULIE: D[omnia] ta nu poţi să crezi ce neodihnă avea inima mea, până când ştiam că eşti năcăjit asupra noastră!... Necurmat simţeam un bold dinlăuntru, ca să vin să-ţi descopăr toate, da Cornelia totdeauna mă oprea de la aceea.
CORNELIA: O mărturisire pripită ar fi stricat tot planul mieu. Eu cunoşteam, iubite taică, tânăra d[umi]tale iubire spre noi, şi ştiam cum că nu îndelung te vei mânia pe noi. Prin mulţămirea d[omniei] tale ni s-a răsplătit deplin scurta noastră pătimire.
[modifică] Scena 7
EMILIA (cătră frăţini): Aţi scăpat voi, ori nu ? (Cătră taicăl său, cu cea mai mare mişcare dinlăuntru.) Scumpul nostru tăicuţule! Aibi bunătate, slobozi măcar numai un ceas pe Cornelia şi Iulie, ca să-şi petreacă în grădină. Oh, ce jale-mi este că ei n-au slobozenia noastră! Noi într-aceea vom şedea închişi pentru dânşii, pe vremea cât vei hotărî petrecania lor.
MILŢIAD: Oh taică! Dar încă nu s-a şters vina lor? Aceasta e prea mult!
OCT[AVIE] (cătră aceşti doi): Fiţi mângăeţi cu toţii, bunii mei! Voi aţi pus astăzi cunună pe capul [vostru]. Frăţinii voştri sunt nevinovaţi cu totul.
EMILIA, MILŢ[IAD]: Noi înţelegem aceasta. (Privesc la Dionisie).
EMILIA: Oh, acum mă deştept eu!... Adecă bătrânul Dionisie era pricina la toate. Cele care ni le-a spus el nouă în dimineaţa aceasta, noi nu vrem să le credem. Oh, ce bucurie!
CORNELIA: Dar bunule taică, pe bătrânul Dionisie încă-l vei ierta, nedepărtându-l de la casa noastră?...
IULIE: Iubite taică, iartă-l de astă dată!
OCT[AVIE]: Frumoasa voastră faptă n-ar fi făcut în inima mea întipărirea ce o a făcut, de aş lucra eu cu Emeric după străşnicie. Eu l-am iertat pe el.
DION[ISIE]: Şi aceasta numai din iubirea cătră d[umnea]voastră, coconaşii mei. Cu câtă mulţămită vă sunt eu datoriu! Vedeţi lacrămile în ochii-mi? Niciodată n-a fost inima mea aşa înmuiată. Fericire şi binecuvântare părinţilor care au parte de prunci aşa buni.
OCT[AVIE] (cătră public):
Oh, ce dulce desfătare
Pentr-un simţitor părinte
Când îşi vede toţi cuminte
Şi-nţelepţi pruncii ce-i are!
