Idealurile sociale şi arta

De la Wikisource

Idealurile sociale şi arta de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Am zis în articolul meu Asupra criticii ştiinţifice şi metafizice că un scriitor în general are datoria să răspundă la observaţiile ce i se fac, dar câteodată, în cazuri excepţionale, această datorie de a răspunde se preface în datoria de a tăcea. Tocmai într-un astfel de caz sunt faţă cu dl Philippide, care în numărul festiv al Convorbirilor literare a scris în contra mea un articol, Idealuri, articol confuz, fără început şi fără sfârşit, cu o mulţime de chestii abordate însă fără şir, fără sistem, fără o idee conducătoare, sărituri de la una la alta, aluziuni personale maliţioase care merg până la injurii, şi toate astea într-un stil! Şi ceea ce e şi mai rău, cu pretenţii absolut nefundate la spirit, şi ce spirit!

E evident că la astfel de articole nu se răspunde şi n-am fi răspuns dacă n-ar fi intervenit următoarele consideraţii importante: articolul dlui Philippide e tipărit în Convorbiri literare, o revistă care a avut o influenţă însemnată asupra dezvoltării culturale a ţării noastre şi e tipărit în numărul festiv prin care revista serba douăzeci şi cinci de ani de existenţă; iar în tot articolul dl Philippide vorbeşte nu din partea persoanei d-sale, ci din partea Junimii ca grup literar. Articolul pare a fi o declaraţie de principii făcută după douăzeci şi cinci de ani de existenţă a unei reviste importante şi deci el capătă o însemnătate cu totul disproporţională cu valoarea lui intrinsecă.

Având deci în vedere condiţiunile excepţionale în care apare articolul, e evident că trebuie să răspundem şi să răspundem chiar pe larg.

Să răspundem! Uşor de zis! Dar cum să răspunzi la acest articol care începe cu combaterea idealurilor sociale în artă şi sfârşeşte cu o declaraţie melancolică, că d-sa, dl Philippide, s-a deziluzionat de spiritul d-sale, iar la mijloc se vorbeşte de netrebnicia idealurilor sociale pentru artă, de literatura antică, medievală, modernă, de creştini, mormoni, quackeri, de incultura ţării noastre, de cauzele tuturor nenorocirilor noastre sociale de azi, de rolul Junimii, de ceea ce a putut şi ce n-a putut să facă ea, de cercurile utopice şi şarlataneşti în literatură, de socialism, de oamenii care nu se spală, nu se piaptănă, şi de alţii care se spală, se piaptănă, de dinamită, de ireligiune, de ceea ce a învăţat şi ce n-a putut d-sa să înveţe, şi toate acestea presărate cu o mulţime de aluzii maliţioase care merg până la injurii. Şi în felul acesta d-sa distruge socialismul, anihilează nihilismul, spulberă comunismul, preface în praf idealismul, critică constituţionalismul, blamează progresismul, reabilitează junimismul, laudă moderantismul, şi toate acestea în opt pagini — asta nu e glumă!

Decât, acuma cum să răspund eu? La ce anume să răspund? Poziţiunea, cum vedeţi, e foarte critică chiar şi pentru un critic şi ar fi chiar imposibil de răspuns dacă n-ar exista o metodă de analiză care se cheamă metoda de eliminare. Aplicată la polemică, ea însemnează următorul lucru: având a răspunde la un articol care e plin de digresiuni ce n-au nimic de a face cu chestia, le eliminezi una câte una şi răspunzi numai la rest, dacă mai rămâne, rest care trebuie să fie în chestie, dacă ai eliminat cu stăruinţă tot ce nu e. Dar pentru a vedea ce e în chestie şi ce nu e, trebuie să vedem de ce e vorba.

În articolul meu Morala şi personalitatea în artă [1] , articol la care a răspuns şi dl Maiorescu, am studiat importanţa unor înalte idealuri sociale pentru un artist şi pentru un grup de scriitori ce ar dori să creeze un curent intr-o ţară, un curent literar şi intelectual. Pentru ilustrarea ziselor mele, am citat grupul junimist, care n-a avut o înrâurire aşa de puternică asupra societăţii noastre pe cât ar fi putut să aibă, judecând după talentul membrilor grupului, şi aceasta din cauză că n-a fost condus de idealuri sociale mai măreţe, mai înalte.

Dl Philippide îmi răspunde silindu-se a arăta: 1. Că un ideal social nu e deloc necesar unui artist ca atare, că n-are a face una cu alta.

2. Că Junimea a avut şi ea un ideal modest, dar sănătos, pe care l-a şi realizat în parte; mai mult însă n-a putut face Junimea, având în vedere condiţiunile ţării noastre.

Şi acum, ştiind despre ce e vorba, putem să începem operaţia eliminării.

Mai întâi cred că trebuie să eliminăm aluziile şi chiar injuriile personale ce ni se adresează. Curios lucru! Pe dl Philippide n-am onoarea să-l cunosc nici personal, nici impersonal; de existenţa d-sale până la articolul Idealuri n-am auzit; când am vorbit de talentaţii membri ai Junimii, d-lui bineînţeles nu putea să creadă că fac aluzie la d-sa. De ce deci, după ce se amestecă într-o vorbă care nu-l priveşte, mai face încă şi un şir întreg de aluzii maliţioase şi ajunge la injurii personale? De ce ?

E adevărat că un început de explicaţie am găsit într-un articol al dlui Maiorescu: Leon Negruţi şi Junimea. În acest articol dl Maiorescu enumeră pe toţi membrii Junimii, caracterizând pe fiecare cu un adjectiv special — spre pildă: ,,franţuzitul Korné" ,,închisul estetic Burghelea", ,,hazliul Paicu" etc. Acolo găsesc între ,,blajinul Miron Pompiliu" şi ,,supergingaşul Volenti" pe izbucnitorul Philippide Hurul!..." Aşa da, se mai explică articolul d-sale. Dacă e izbucnitor, n-ai ce să-i faci, doar nu era să-şi schimbe dlui firea de hatârul meu. Decât, chiar în cazul acesta, n-au ce căuta injuriile şi aluziile maliţioase. Aluziile şi personalităţile, în general, nu sunt recomandabile în polemică şi sunt scuzabile numai într-un singur caz, atunci când sunt spirituale; dar din nenorocire aluziile dlui Philippide n-au deloc acest avantaj.

După ce chiar de la începutul articolului ţine a declara că eu sunt socialist (ceea ce sunt în adevăr, cu voia dlui Philippide), apoi urmează astfel: ,,Ori, n-avem idealuri pentru că ne spălăm, suntem politicoşi, ne tundem părul şi barba, nu citim şi nu mâncăm umblând pe stradă şi nu stăm la vreo tejghea cu cartea în mână pentru ca cine va trece şi ne va vedea să zică: bre, da'ce învăţat!... N-avem idealuri pentru că n-am vrut să imităm cu orice preţ, ca momiţa, şi n-am crezut că am ferici ţara românească dacă am împodobi-o cu toate darurile ţărilor Apusului deodată, dacă i-am da datoriile lor, bolile lor, socialiştii lor? Pentru că, din această dorinţă de a imita cu orice preţ, n-am împins răul desfrâului şi al formei goale până la culme, n-am îndemnat pe copii să lase şcoala şi să sară în capul părinţilor, nu le-am dat în mână, în loc de regula de trei, cărţi unde să înveţe cum să arunce bombele de dinamită, să fie leneşi şi obraznici, împodobindu-se cu nume false, unde să înveţe că D-zeu a făcut lumea rău şi că noi, oamenii, o putem cârpi mai bine?" Mai departe vorbeşte dl Philippide de acei care au idealul ,,în vreo himeră de egalitate şi pace", ,,în răsturnare, foc şi omor cu orice preţ". Şi mai vorbeşte dl Philippide de acele cercuri utopiste cărora le pare lesne de ajuns orice ţintă, ,,căci cine este mai curajos decât ignorantul?" adaugă d-sa cu politeţe. Declară apoi că nu scrie cărţi pentru a nu specula credulitatea oamenilor. Mai departe... dar în sfârşit în tonul acesta e scris mai tot articolul.

Acum au înţeles cititorii noştri cine sunt aceşti nespălaţi, care mănâncă pe stradă, cine stă la tejghea cu cartea-n mână ca să arate că e grozav, cine imitează ca momiţa, cine sunt ignoranţii, cine se gândeşte la foc şi omor cu orice preţ... Toate aceste graţiozităţi spirituale sunt adresate mie sau prietenilor mei.

Nu degeaba e izbucnitor d-lui şi nu degeaba se recomandă singur de la începutul articolului că e politicos — dacă chiar combate pe adversarii săi, apoi îi combate subţire.

E de prisos, sper, să insist că această parte a articolului trebuie s-o eliminăm: 1) pentru că n-are absolut nimic comun cu chestia şi 2) pentru că n-are absolut nimic comun cu spiritul.

Şi acum, fie zis în treacăt, sper că şi cititorii mei, şi dl Philippide vor înţelege de ce nici noi în articolul de faţă nu vom pune mănuşi discutând cu d-sa.

Am făcut prima eliminare. Dar eliminând aluziile şi injuriile ce ni se adresează nouă, trebuie să eliminăm şi laudele ce-şi adresează dl Philippide d-sale şi prietenilor d-sale. Se înţelege, e foarte merituos din partea d-sale că învaţă pe copii cu frica lui Dumnezeu şi a părinţilor, să şadă bine la masă, să nu se joace cu dinamita ca nu cumva, ferească Dumnezeu, să se întâmple vreo nenorocire. Şi iarăşi când d-sa ne spune, şi noi n-avem nici un drept să nu-l credem, că se spală, se piaptănă, se tunde, nu scrie cărţi, nu umblă mâncând pe stradă, apoi toate acestea pentru o ţară mică ca a noastră sunt destul de frumoase. Decât... toate acestea, drept vorbind, îl privesc pe d-sa, sunt de domeniul privat, şi poate să se găsească vreun cititor din cei nespălaţi care să zică: dar ce ne pasă nouă dacă dl Philippide se spală ori ba, şi ce are a face rolul pe care l-a jucat Junimea în ţara noastră cu chestia cum se tunde dl Philippide? Sunt două chestii deosebite, fiecare cu importanţa ei particulară, şi care deci trebuiesc tratate în două articole deosebite. Prin urmare, eliminăm şi această parte a articolului.

Şi eliminând laudele ce-şi aduce dl Philippide, trebuie să fim drepţi şi să eliminăm şi hulirile ce-şi aduce d-sa. Căci dl Philippide e un om franc şi spune drept şi calităţile şi neajunsurile ce are. Calităţile le-am văzut, să vedem acum neajunsurile. ,,Eu, zice dl Philippide, am învăţat la Bârlad şapte ani italieneşte şi după şapte ani nu ştiam să declin italieneşte cumsecade." Şi chiar sfârşeşte cu următoarea mărturisire melancolică: ,,...păcat că pe calea hotărâtă de dânsa (de Junimea), pe calea adică a muncii serioase, n-am putut noi ceilalţi mai tineri să ducem toţi lucrul mai departe. Dorinţa nu mi-a lipsit mie unuia, dar, oricât de adânc cercetez în conştiinţa mea, nu văd aiurea cauza sterilităţii spiritului meu, decât în lupta grozavă pentru a înfrânge defectele creşterii mele, în ruşinea care mă împiedică de a specula credulitatea altora mai proşti decât mine, împroşcându-i cu articole şi cu cărticele şi poate — mă doare inima să o mărturisesc, pentru că şi eu am avut iluzii multe, — în slăbiciunea acestui spirit însuşi".

Se înţelege, e trist şi melancolic când trebuie să susţii o luptă aşa de ,,grozavă pentru a înfrânge defectele creşterii" şi iarăşi e foarte trist când trebuie să pierzi multe iluzii ce ai avut în privinţa spiritului tău, şi noi nu putem decât să-i dorim dlui Philippide să iasă învingător, de se poate, din lupta ,,grozavă" ce a întreprins. Iar în privinţa iluziilor, iarăşi nu putem decât să-i dorim ca cel puţin pentru viitor să nu mai aibă astfel de iluzii nefundate, nici multe, nici puţine, pentru a nu suferi deziluzii, care totdeauna lasă o urmă amară într-un suflet nobil. Dar, dreptatea înainte de sentimente, şi dreptatea ne obligă să recunoaştem că şi aceste mărturisiri sunt de domeniul privat, şi ca atare trebuie să fie eliminate. Dar, va zice dl Philippide, oare poeţii nu vorbesc şi ei de atâta amar de vreme tot de afacerile lor private şi intime? Aşa e, decât poeţii le spun în versuri. Dacă şi dl Philippide ar fi făcut un poem în care ar fi scris că în şapte ori în şaptesprezece ani n-a putut să înveţe declinările italieneşti, atunci ar mai merge, dar în proză nu.

Dar, va riposta iarăşi dl Philippide, dacă am vorbit de cei şapte ani ce am întrebuinţat pentru învăţarea declinărilor şi de defectele creşterii, apoi aceasta a fost pentru a arăta ce proaste şcoale avem şi ce proastă creştere ni se dă, şi deci astfel am vrut să dovedesc că într-o aşa ţară Junimea n-a putut să facă mai mult decât a făcut. Dar, vom riposta şi noi la rândul nostru, exemplele nu sunt deloc doveditoare, pentru că pot să se găsească cititori, mai ales dintre cei care cred că ,,D-zeu a făcut lumea rău şi că noi, oamenii, o putem cârpi mai bine", care să zică: ,,Nu-i vorbă, proaste şcoale avem, proastă educaţie şi creştere ni se dă, dar când cineva în şapte ani nu poate învăţa declinările italieneşti, apoi n-o fi toate de la creştere, o fi ceva şi de la naştere!" Aşadar, e evident că trebuie să eliminăm şi această parte ca nefiind în chestie, rămânând ca d-lui să scrie un articol deosebit despre slăbiciunea spiritului d-sale.

Mai departe, trebuie să eliminăm din discuţie toată partea articolului care priveşte socialismul. Şi aceasta iată pentru ce. Pentru dl Philippide, socialismul e o himeră de egalitate, un fel de ,,amestecătură viitoare", iar socialiştii sunt un fel de sectă religioasă ca mormonii, care umblă nespălaţi, învaţă pe copii să sară în capul părinţilor, umblă cu bombe şi nu se gândesc decât la răsturnare, foc, omor. După cum se vede, dl Philippide are despre socialismul modern o idee aşa de clară, parcă l-a învăţat şapte ani în liceul de la Bârlad. Evident dar că trebuie să eliminăm şi socialismul din discuţie. Dar eliminându-l, ne vom permite să dăm cititorilor următoarea problemă spre dezlegare, o problemă în felul celor din regula de trei — iat-o: ,,Dacă marelui savant german Schäfle i-au trebuit, după propria sa mărturisire, zece ani pentru a pătrunde socialismul, dlui Philippide, aşa dotat de Dumnezeu cum este, câte secole i-ar trebui pentru ca să-şi facă o idee de socialism?"

Mai departe, trebuie să eliminăm acea parte a articolului care tratează chestii economico-sociale — pentru că şi pe acestea le abordează dl Philippide cu o rară competenţă. Aşa, spre pildă, dacă ţăranii noştri sunt ruinaţi, dacă boierii au pierdut moşiile, dacă comercianţii au pierdut dughenele... ştiţi care e cauza?

Cauza e că la mijlocul veacului acestuia pe români i-a apucat ,,tendinţa fără frâu... de a zbura cu orice preţ până la culmile culturii Occidentului". Ce e adevărat şi ce e fals în această frază, ar fi interesant de discutat; dar această discuţie nu intră în cadrul acestui articol.

După aceste eliminări, ajungem în sfârşit la aceea ce e în chestie. Aceasta se împarte în două părţi: prima e în privinţa idealurilor sociale în artă şi a doua în privinţa junimismului. Să ne ocupăm mai întâi de partea a doua — junimismul.

În privinţa Junimii, dl Philippide în scurt ne spune că Junimea s-a opus formelor goale şi barbare ce s-au manifestat în literatură, s-a opus formelor şi formulelor umflate, goale de înţeles, s-a opus superficialităţii în toate şi a creat un curent mai sănătos în literatură şi limbă, a produs câteva opere de valoare, iar dacă n-a putut să facă mai mult, cauza e că ţara noastră a fost şi este incultă, are tot şcoli ca în Bârlad etc. Aici trebuie să declarăm că suntem cu totul de acord cu partea articolului unde dl Philippide vorbeşte despre aceea ce a făcut Junimea. Junimea s-a răsculat contra latinizării absurde a limbii, contra neologismelor, contra formelor goale, barbare, greşite, a creat o ortografie mai omenească, a dat câteva opere de valoare...

Foarte adevărat, şi-mi pare bine că de astă unică dată pot să fiu perfect de acord cu dl Philippide. Pot să-l asigur că înţeleg şi preţuiesc cel puţin tot atâta cât şi d-sa utilitatea şi meritul acestei lupte junimiste; decăt, de la această influenţă literară binefăcătoare, până la aceea influenţă socială de care vorbesc eu, mai e un pas, şi ce pas! Dar, zice dl Philippide, Junimea n-a putut să facă mai mult pentru că ţara noastră e incultă, săracă etc. şi în două pagini d-sa înşiră dovezi şi ilustrează incultura noastră.

În loc de acest lux de dovezi de care nimenea n-are nevoie, dl Philippide ar fi făcut mult mai bine dacă-mi răspundea la aserţiunea mea din chiar articolul pe care-l combate, că într-o ţară incultă ca a noastră e mai uşor de a avea o influenţă hotărâtoare. Şi dacă e aşa, atunci toate argumentele şi ilustraţiunile d-sale în incultura noastră servesc teza mea, nu pe a d-sale. Cum nu pricepe dl Philippide că dacă Junimea a putut să aibă o influenţă literară şi ştiinţifică în ţara noastră, apoi e tocmai din cauză că ţara e incultă, e la începutul culturii ei? Cum nu pricepe dl Philippide că în Franţa ori Englitera, cea mai mare parte a junimiştilor nu numai că n-ar fi putut să aibă o influenţă mare asupra mişcării intelectuale, dar nici n-ar fi putut să apară măcar pe arena publicităţii?

E dar evident aceea ce am zis în articolul meu la care răspunde d-sa, că într-o ţară cultă cum e Franţa, în ţara lui Victor Hugo, Musset, Moličre, e mult mai greu de a hotărî o mişcare intelectuală, de a crea o şcoală, de a influenţa în bine o întreagă evoluţie socială decât într-o ţară semicultă cum e a noastră. Acolo, în Franţa, ar trebui pentru aceasta un cerc de genii, la noi ar fi fost de ajuns talentele de care dispunea Junimea. Şi cu toate acestea influenţa lor socială a fost mică.

Dar, va obiecta d-sa, ce e acea influenţă, ce sunt acele idealuri sociale ale unui curent literar şi intelectual? Desigur, e greu de răspuns în câteva cuvinte, totuşi vom încerca. Şi fiindcă în principiu şi teoreticeşte nu ne vom înţelege cu dl Philippide, de aceea-i vom da câteva exemple concrete.

S-a vorbit mult de curentul literar al lui Lessing, şi chiar s-a comparat acel curent cu curentul junimist, probabil fiindcă junimiştii pomeneau des despre Lessing.

E adevărat că Lessing a avut o mare influenţă asupra literaturii şi limbii germane; el a creat întrucâtva acel admirabil instrument de care s-au servit în urmă Schiller, Goethe, Heine. Lessing a fost creatorul teatrului modern german, Lessing creatorul criticii ştiinţifice în Germania; dar Lessing totdeodată a fost un mare cetăţean, un mare luptător pentru demnitatea omenească, pentru libertate, pentru dreptatea socială, pentru lumină. Întreaga lui creaţiune respiră această iubire de oameni, de adevăr, de democraţie, el a murit persecutat, sărac, dar n-a şovăit, n-a trădat marea cauză pentru care a luptat toată viaţa. Şi aceasta, între altele, face nemuritor numele lui. Sub influenţa lui s-au dezvoltat Schiller, Goethe, Herder; el şi cu dânşii formează acea perioadă strălucitoare clasică a literaturii germane, acel mare curent intelectual care a influenţat atât de mult, aşa enorm de mult, asupra înjghebării şi dezvoltării naţiunii germane ca atare. Tot acest curent a provocat curentul literar, intelectual, revoluţionar numit das junge Deutschland (Germania tânără), ai cărei membri cei mai influenţi au fost Heine, Borne, Gutzkow, Laube, Mundt, Rahel, Freiligrath...etc. Aceste două curente literare şi intelectuale rezumează nu numai viaţa artistică şi intelectuală, dar încâtva şi viaţa socială a Germaniei pentru aproape un secol şi mai bine. Aceste curente literare şi intelectuale au făcut, spre pildă, pentru unitatea [2] Germaniei mai mult decât toţi regii şi Bismarkii împreună. Se înţelege, nici unitatea, nici dezvoltarea Germaniei nu s-a făcut aşa cum au visat ei, marii şi nobilii poeţi şi scriitori, dar toţi cei care şi acum se luptă în Germania pentru bine, pentru dreptate, pentru îndreptarea relelor sociale, pentru un viitor mai frumos, toţi, într-un fel ori într-altul, direct ori indirect, îşi trag originea şi sunt influenţaţi de aceste două mari curente literare şi intelectuale.

S-ar putea răspunde că Germania e o ţară civilizată, cultă, nu ca noi. Să luăm deci o ţară mai asemănătoare cu noi după cultură: Rusia.

Pe la 1840 se formează în Rusia un cerc literar şi ştiinţific sub conducerea marelui critic rus Belinski, publicistului şi nuvelistului Herzen, istoricului Granovski etc. Acest cerc provoacă în Rusia un puternic curent literar şi ştiinţific, din el ies scriitori ca Gogol, Turgheniev, Dostoievski şi alţii. Dar acest cerc literar nu se închide în formula ,,artă pentru artă", o formulă, cum vom vedea mai jos, cu totul absurdă. Deşteptând Rusia la viaţă literară şi artistică, acest grup de literaţi o deşteaptă la viaţa umanitară, cetăţenească. Sub condiţiuni nimicitoare, sub cnutul rusesc, aceşti scriitori vorbesc de idealuri omeneşti, de demnitatea omenească, de marile principii ale revoluţiei franceze. Acest curent a avut o colosală influenţă asupra marii reforme — eliberarea ţăranilor din robie. El dă naştere unui alt curent, pe la 1860, curentul marelui economist şi critic Cernâşevski, criticului Dobroliubov, poetului Nekrasov şi unui şir întreg de scriitori de talent. Aceste două curente literare şi intelectuale provoacă întreaga mişcare eliberatoare din Rusia. Tot devotamentul, abnegaţiunea, eroismul tineretului rus, care a pus în mirare o lume întreagă, a fost inspirat şi provocat în mare parte de aceste două curente literare şi intelectuale. Şi acum, când despotismul a triumfat, când un mare întuneric învăluie colosala împărăţie rusească, tot ce gândeşte şi speră în această ţară, tot ce luptă pentru un viitor mai bun, tot ce suferă în întunericul Siberiei a fost inspirat, a fost educat de aceste două mari curente literare şi intelectuale.

A înţeles acum dl Philippide? Şi aş putea să-i mai dau alte exemple. Aşa, spre pildă, marele curent literar şi intelectual ce s-a format în ţările scandinave pe la 1865 şi al cărui suflet sunt Brandes, Björnson, Ibsen şi alţii.

Dar Junimea! În sensul literar propriu-zis, păstrând proporţiile, activitatea şi influenţa ei are o asemănare, bineînţeles o slabă asemănare, cu activitatea unui Lessing sau a unui Belinski. Junimiştii de frunte au venit din Germania, Franţa, de unde au adus o frumoasă cultură literară, ei au fost influenţaţi, şi-au format gustul lor literar după strălucita literatură clasică germană a lui Lessing, Schiller, Goethe, Herder, Heine. Evident că influenţa lor asupra literaturii noastre, lupta lor cu curentele absurde în poezie, în limbă, nu putea fi decât binefăcătoare, progresistă, aproape revoluţionară. Da, lupta şi influenţa literară a Junimii în acest sens are ceva din lupta lui Lessing.

În schimb, întru cât priveşte spiritul acestui curent, spiritul social, influenţa lui socială, nu numai că n-a fost în aceeaşi direcţie, dar n-a fost nici indiferent, ci, ceea ce e mai rău, a fost în multe privinţe contrariu spiritului lui Lessing şi tuturor marilor curente literare şi intelectuale ce s-au produs în acelaşi sens. Junimea s-a răsculat contra formelor goale, contra cuvintelor mari golite de înţeles, pângărite în gura Caţavencilor şi Farfuridilor noştri. Junimea s-a sculat contra speculei ce se făcea cu aceste cuvinte.

Decât, tot zeflemisind, bătându-şi joc, repudiind cuvintele mari, au ajuns să zeflemisească, să repudieze şi adevăratul conţinut al acestor cuvinte. Junimea cu drept cuvânt şi-a bătut joc de marile cuvinte libertate, fraternitate, egalitate, care ajungeau un mijloc de exploatare în gura politicienilor noştri puţin scrupuloşi; dar dând afară aceste cuvinte, Junimea le-a dat afară cu conţinutul lor cu tot ori, cum ar zice neamţul, a dat afară apa din copaie împreună cu copilul.

În această privinţă, Junimea s-ar asemăna cu un muzicant care, scârbit şi revoltat cu drept cuvânt de profanarea, de caricaturizarea genialelor creaţiuni muzicale ale marilor maeştri de către flaşnetarii din stradă, s-ar scârbi de înseşi capodoperele muzicale şi s-ar întoarce la muzica de acum două sute de ani, confundând astfel execuţia păcătoasă cu valoarea intrinsecă a unor creaţiuni nemuritoare. Cum această distrugere a conţinutului adânc umanitar, a marilor idealuri umanitare şi sociale a influenţat asupra activităţii politico-sociale a Junimii, aceasta nu ne priveşte aici, fiindcă aci scriem un articol literar, nu politicosocial; aci deci ne interesează influenţa acestui factor asupra Junimii literare şi intelectuale. Pentru noi e neîndoielnic că această influenţă a fost foarte dezavantajoasă.

În adevăr, Lessing şi literatura clasică germană s-au manifestat ca deschizători de drumuri noi (bahnbrechend), nu numai în limba şi forma literară, dar mai ales în fondul, în conţinutul şi spiritul literaturii lor. Ei deschideau orizonturi largi gândirii şi simpatiei omeneşti, ei luptau în adevăr pentru libertate, frăţie şi egalitate în sensul adevărat al cuvântului, ei au fost revoluţionari nu numai în formă, ci şi în fond. Ce s-a făcut deci cu acest conţinut preţios, cu spiritul social, cu ideile largi, umanitare, ale unui Lessing? Acestea au fost date afară, după cum am văzut, împreună cu cuvintele mari şi înlocuite cu un conţinut conservativ, câteodată reacţionar şi în orice caz contrariu celui lessinghian. Şi astfel s-a arătat un fenomen aşa de rar în istoria dezvoltării literare şi intelectuale, că un cerc literar şi intelectual, care a fost bahnbrechend, cum zic nemţii, progresist, aproape revoluţionar în lupta pentru limba şi forma literară, a fost conservativ, câteodată chiar reacţionar, pe cât e vorba de conţinutul ideal şi spiritual, de conţinutul social al acestei forme. Şi astfel, în ţara noastră, unde sunt posibile combinaţiile cele mai stranii, unde e posibilă o constituţie liberală alături de o practică şi de nişte moravuri aproape feudale, unde sunt posibile împerecheri ca liberal-conservator etc., s-a făcut posibilă şi împerecherea Lessing-Schopenhauer.

Pentru ca în câteva cuvinte, printr-un singur exemplu, să caracterizăm marea deosebire dintre curentul literar al Junimii şi curentele progresiste despre care am vorbit, rog pe cititorii mei, mai ales pe acei care cunosc istoria dezvoltărei literare moderne, să-şi închipuie pe Lessing, Schiller, Heine, pe Belinski, Herzen, Cernâşevski, pe Brandes, Björnson, Ibsen etc. semnând o petiţie în care s-ar cere înfiinţarea pedepsei cu moartea. [3]

Se înţelege că această formă aşa de nouă, cu spiritul şi fondul aşa de vechi, nu putea să ţie casă bună împreună, şi fondul nu putea să n-aibă o influenţă rea asupra formei, asupra dezvoltării ei. Pentru că, încă o dată, ceea ce a dat putere atât de mare literaturii clasice germane a lui Lessing, Schiller, Goethe, Herder, n-a fost numai forma splendidă nouă, ci conţinutul ideal, umanitar, spiritul înalt, ideile mari sociale ce ea conţinea. Însăşi forma a putut să devie aşa de frumoasă mulţumită conţinutului pe care trebuia să-l exprime.

Lipsind acest spirit social, înlocuit cu altul nu numai neasemănător, ci în multe privinţe contrariu, evident că acest conţinut trebuia să influenţeze în rău şi forma, astfel încât chiar influenţa pur literară şi ştiinţifică a Junimii a fost mai mică decât ar fi putut fi, luând în seamă talentele de care dispunea. Ideile, principiile, idealurile conservative şi schopenhaueriene nu pot să inspire o mare mişcare literară-artistică. Aceasta trebuie să o recunoască chiar aceia care cred aceste principii salutare în alte privinţe.

Şi dovadă că principiile Junimii n-au putut să formeze o puternică legătură spirituală între membrii ei, o legătură care să-i ţină strâns legaţi într-un grup de luptă literară, e faptul că membrii ei s-au despărţit, s-au împrăştiat şi chiar cei mai de seamă s-au apucat de alte afaceri în afară de literatură şi mişcarea intelectuală a ţării. Şi iată că Junimea, cu cei mai mulţi membri încă în viaţă, a ajuns să facă parte din istoria trecută a literaturii noastre — ceea ce nu s-a întâmplat iarăşi cu nici un curent puternic literar şi intelectual ce a existat vreodată. Şi astfel, în parte s-a zădărnicit o manifestare literară şi intelectuală care ar fi putut să dea cu totul alte roade. Şi deci, pe altă cale ajungem la aceeaşi concluzie la care am ajuns acum şapte ani în pasajul pe care-l citează dl Philippide, şi anume că înrâurirea Junimii şi roadele ce a adus ea, ca un grup literar şi intelectual, ar fi trebuit să fie mult mai mari decât au fost, având în vedere talentele de care dispunea acest grup. Şi una din cauze e că Junimii îi lipseau acele idealuri măreţe sociale şi umanitare care însufleţeau curentul literaro-intelectual al lui Lessing, das junge Deutschland, BelinskiHerzen, Brandes-Ibsen etc. Se înţelege, e uşor a reduce la absurd vorbele adversarului, zicând: ,,Dar ce voiţi? Ca Junimea să fi produs nişte Shakespeari şi Goethe, şi să lumineze aşa deodată ţara românească?" Desigur că nu. Shakespeare ori Goethe sunt nişte accidente fericite pe care-i produc popoarele culte la sute de ani unul, iar o întreagă ţară nu se luminează deodată de o sută de grupuri şi curente literare. Mai mult, eu însumi în alt articol dovedesc că epoca istorică în care s-au dezvoltat junimiştii a fost defavorabilă pentru o puternică mişcare literară şi intelectuală. Deci nu-mi fac în privinţa aceasta nici o iluzie. Decât, cred şi sunt convins că, dacă Junimea ar fi fost condusă şi pătrunsă de înaltele idealuri sociale de care am vorbit mai sus, rodnicia şi influenţa ei ar fi fost mai însemnată şi mai binefăcătoare chiar de la început, ar fi şi mai puternică acum şi influenţa ei s-ar întinde cu mai mare putere de acum înainte.

Aş putea aduce multe exemple din activitatea Junimii, pentru dovedirea ziselor mele; îmi lipseşte însă spaţiul, de aceea voi aduce numai un singur exemplu, şi acesta e însuşi articolul dlui Philippide, care arată atât de bine adevărul ziselor mele.

În adevăr, Convorbirile literare, după cum se ştie, sunt organul Junimii. După douăzeci şi cinci de ani de existenţă a acestei reviste, Junimea scoate un număr festiv şi în acest număr de serbare este şi un articol pentru apărarea idealurilor ei, scris de dl Philippide. Ei bine, în tot articolul, dl Philippide arată că nici nu pricepe măcar cuvântul idealuri, îl zeflemiseşte, râde şi petrece pe socoteala lui, parcă cine ştie ce comicărie ar fi.

,,Idealuri — zice dl Philippide — plănuiesc şi eu atâtea, când n-am nici o treabă, încât mă minunez cum, după teoria dlui Gherea, nu m-am ales până acum măcar un înger". Idealuri, de altmintrelea, după dl Philippide, are fiecare om, numai ,,unul şi-l pune în bani, altul în glorie... mulţi în vreo himeră de egalitate...", şi afară de asta, ce trebuie idealuri, mai ales artistului? Iată, spre pildă, zice dl Philippide, ,,Goethe şi Schiller, nişte oameni ca toată lumea, din punct de vedere al idealelor (dacă nu poate ceva mai pe jos)..." Cum nu? O fi învăţat şi ei la liceul din Bârlad! Ce trebuie idealuri artistului? urmează d-sa. Iată, Pietro Aretino a fost un pungaş, un escros şi ce lucruri de seamă a făcut în artă. [4] Şi în felul acesta apără dl Philippide idealurile Junimii! Nu-i vorbă, Junimea nu poate să fie învinovăţită pentru toate câte le spune dl Philippide, dar totuşi e neîndoielnic că această absolută nepricepere a idealurilor sociale şi petrecerea pe socoteala lor e caracteristică pentru un discipol al Junimii şi e neîndoielnic că şi aceasta are o parte bună de vină, dovadă, de altmintrelea, că acest articol monumental e tipărit în numărul festiv al Convorbirilor.

Am sfârşit cu partea a doua a articolului dlui Philippide, care trata despre Junimea; acuma trecem la partea-ntâi, care a fost menită în gândul autorului să trateze despre idealuri sociale şi artist, sau mai bine despre netrebnicia idealurilor pentru un artist ca atare.

Dl Philippide, după ce citează un pasaj din criticile mele despre idealurile Junimii, urmează aşa: ,,Acest scriitor confundă idealurile înalte sociale, adică în limba d-sale socialiste, cu întreaga dezvoltare intelectuală a omului, ca şi cum faptul că ar avea cine va idealuri înalte ar fi un talisman care ar face din el în mod necesar un mare artist, scriitor, dispensându-l de altă muncă şi putere. Eu cred..." Ce crede dl Philippide vom vedea mai pe urmă, ceea ce cred eu însă e că în polemică se cere să expui vederile adversarului într-un mod corect, să nu-i atribui lucruri pe care nu le-a spus şi mai ales contrarii celor zise de el. Aceasta cred că e o cerinţă de corectitudine elementară. Dl Philippide pare a nu o recunoaşte deloc.

Aşadar, eu confund idealurile sociale cu întreaga dezvoltare intelectuală, şi, după mine, idealurile înalte ar fi un talisman, care face pe om scriitor mare fără altă muncă şi putere! Oriunde a venit vorba despre idealuri şi artist şi mai ales chiar în articolul la care răspunde dl Philippide, am insistat asupra faptului că idealurile înalte nu sunt deloc un talisman. ,,Pentru opera artistică moralizatoare — zic eu în acel articol — se cer deci două condiţiuni: înălţarea morală şi ideală a artistului şi puterea creatoare, geniul. Una singură dintr-însele nu ajunge. Să presupunem un om cu înalte idealuri, dar fără talent de pictură. Să zicem că presupusul pictor ar face un tablou cu subiect şi scop foarte moralizator; fireşte că în ciuda moralităţii pseudopictorului tabloul va fi prost, picioarele vor fi unul mai lung şi altul mai scurt, între părţile trupului nu va fi nici o proporţie... în sfârşit, tabloul va fi o caricatură şi numai putere de a moraliza nu va avea." Iată ce zic eu chiar în articolul la care răspunde dl Philippide. Cum se poate să nu fi înţeles dumnealui un pasaj atât de clar? Curios. Şi ceea ce e mai curios, e că atribuindu-mi o absurditate, o idee absolut contrarie celei pe care am susţinut-o, d-lui în tot articolul stăruieşte să combată acea absurditate. Solidă polemică!

,,Eu cred atât — urmează dl Philippide — că într-un anumit loc şi timp, o operă de valoare este posibilă numai cu condiţia ca cel care se încearcă să o producă, să se împărtăşească mai întâi din cultura deja existentă, că adică un om care, fără ca să cunoască ceea ce se ştie deja până acum în matematică, s-ar încerca aşa deodată şi de capul lui să studieze numerele, liniile şi suprafeţele, ar ajunge pănă la tabla lui Pitagora ori poate, dacă ar avea inteligenţa lui Pascal, până la câteva teoreme din geometria lui Euclid, dar şi-ar pierde vremea degeaba şi, dacă ar vrea cumva să-şi anunţe cu zgomot descoperirile, ar deveni ridicol; cultura o cred trebuitoare pentru progresul unei literaturi, şi de la Horaţiu încoace toată lumea tot aşa a crezut-o."

Aşa crede dl Philippide, iar noi credem că d-lui face aici o confuzie curioasă şi regretabilă, adică mai mult curioasă decât regretabilă. Confuzia pe care o face d-lui e că amestecă o operă de artă cu o operă ştiinţifică. Această confuzie îi ascunde adevărul dinaintea ochilor. Dacă d-lui ar fi priceput şi aprofundat diferenţa între o operă artistică şi o operă ştiinţifică, atunci necesarmente d-sa ar trebui să fie de acord cu mine şi atunci nici articolul n-ar fi văzut lumina zilei, ceea ce în primul rând ar fi în avantajul d-sale. Şi, fiindcă această confuzie şi această diferenţă e aşa de importantă, ne vom opri la ea mai mult.

Se înţelege că pentru o operă ştiinţifică de valoare, trebuie ca creatorul ei să cunoască tot ce s-a făcut până la el în aceeaşi ramură ştiinţifică şi în caz contrariu pseudosavantul va face o operă ridicolă; dar nimănui de la Horaţiu încoace, şi sperăm că şi până la el, nu i-a venit în gând să susţină că un poet de geniu va face o operă ridicolă, dacă nu va cunoaşte tot ce s-a scris în literatură până la el. Se înţelege că e şi o parte de adevăr aici. Şi eu am susţinut că o largă cultură literară va ridica şi mai mult valoarea creaţiunilor unui artist, dar, desigur, nici eu, nici nimeni pe lume n-a susţinut că în caz contrariu opera unui artist va fi ridicolă. Robert Burns, cel mai mare poet scoţian şi unul din cei mai mari poeţi ai Engliterei, a fost un ţăran muncitor de pământ şi n-avea decât crâmpeie de cunoştinţe literare. Cu toate acestea a produs lucrări geniale. Un ţăran român care ar avea aptitudini geniale pentru matematică, dar lipsit absolut de orice cultură, cum este, ar putea să ajungă cu descoperirile lui până la tabla înmulţirii şi, dacă ar anunţa descoperirea, s-ar face ridicol; dar ţăranul român care nici n-a auzit de existenţa vreunei literaturi, creează capete de operă cum sunt Mioriţa, Mihu Copilul, Meşterul Manole etc., care ar putea să figureze cu cinste în orice literatură europeană. De unde această deosebire aşa de mare? Deosebirea provine din însăşi deosebirea materialului cu care operează ştiinţa de o parte şi arta de alta şi din deosebirea modului cum lucrează asupra noastră ştiinţa şi arta. Ştiinţa are a face cu cunoştinţele omeneşti, cu producţiunile intelectului omenesc, hotărât progresânde, acumulabile, care pot să fie strânse şi consemnate; arta (literatură, poezie) are a face cu sentimentele, emoţiunile, pasiunile, dorinţele, năzuinţele omeneşti, foarte capricioase şi variabile după timp şi loc, după fiecare om, ele progresează foarte lent şi sunt neacumulabile, neconsemnabile etc.

Un om care se ocupă de matematici va găsi în cutare sau cutare volum consemnate toate cunoştinţele matematice de la Pitagora până în zilele noastre. În care volum vom găsi consemnată gelozia de la Homer până în zilele noastre? Şi de aceea un om care vrea să facă o operă de valoare în matematică trebuie negreşit să cunoască întregul lanţ al cunoştinţelor acumulate, altmintrelea va face o operă ridicolă; iar artistul care va zugrăvi gelozia, poate să facă o operă de mare valoare necunoscând nici pe Othello. Tocmai această mare deosebire a făcut pe mulţi să cadă în exageraţia contrarie, nerecunoscând nici o influenţă culturii largi asupra creaţiunii artistice, ceea ce e desigur iarăşi o greşală.

Dl Philippide se vede că nici n-a auzit de existenţa unei întregi şcoli critice literare care numără partizani celebri ca Taine etc... şi care susţine că cultura ştiinţifică distruge arta şi talentul artistic.

Modul cum lucrează asupra noastră savantul şi artistul, o operă ştiinţifică şi o operă de artă, e iarăşi deosebit. Un savant lucrează asupra intelectului nostru, asupra priceperii noastre şi are ca material cu care şi prin care lucrează, obiecte, lucruri, fenomene ce au însemnătate pentru oameni într-un mod indirect; astfel sunt cantităţile pentru un matematician, corpurile cereşti pentru un astronom, structura şi clasificarea plantelor pentru un botanist (despre ştiinţele sociale nu vorbim în acest articol). Artistul însă lucrează asupra sentimentelor noastre. Materialul cu care lucrează el e însuşi omul, sunt pasiunile, simpatiile, idealurile omeneşti, năzuinţele omului spre bine, frumos, drept, adevăr. Acesta e doar materialul cu care lucrează artistul, scriitorul, poetul; cu acest material şi prin el dânsul lucrează asupra oamenilor. Cum se poate dar ca materialul cu care şi prin care lucrează el să fie indiferent pentru opera lui, să nu depindă de el însemnătatea operei artistului, trăinicia ei? Cum se poate ca ideile şi idealurile sociale să fie indiferente pentru opera artistului? Pentru că ce sunt aceste idealuri sociale decât năzuinţe ideale de mai bine în sensul social, năzuinţe de iubire omenească, de simpatie, de domnia simţămintelor şi instituţiilor frăţeşti între oameni, de dreptate socială? Şi toate acestea sunt însuşi materialul poeziei.

În privinţa omului de ştiinţă se poate, în adevăr, cu oarecare rezervă, admite aceea ce zice dl Philippide, că adică idealurile sociale, idealul savantului nu influenţează asupra operei lui, care depinde de alte condiţiuni. Zic ,,cu oarecare rezervă", pentru că şi dl Philippide poate va admite că un savant ori un grup de savanţi ce vor avea ca ideal progresarea ştiinţei în ţara lor, spre mai marele bine al semenilor, vor avea şanse să facă mai mult în ştiinţă decât aceia care s-ar conduce numai de interesul bănesc. Şi iarăşi cred că va admite şi dl Philippide că în vremurile când ocupaţiile şi descoperirile ştiinţifice puteau să atragă după ele tortura inchiziţiei şi moartea, atunci desigur pentru ocupaţiile ştiinţifice şi pentru lăţirea cunoştinţelor ştiinţifice se cereau înalte idealuri sociale şi cetăţeneşti. Decât, şi atunci idealurile savantului aveau o însemnătate indirectă. Pentru vremea noastră, admitem că idealurile savantului n-au a face cu operele lui ştiinţifice, că nu sunt necesare pentru acele opere şi că o descoperire mare ştiinţifică ar produce acelaşi efect dacă ar fi făcută de un escroc ca Aretino ori de un om ideal ca Shelley.

În opera unui matematician se înţelege că nu voi căuta idealurile sociale ale savantului, pentru că ele nu pot fi exprimate în ea şi deci ea nu ni le va sugera. În opera unui poet însă, şi mai ales a unui mare poet, sunt exprimate simpatiile lui, idealurile lui, şi această operă va tinde să ne sugereze aceleaşi simţăminte, aceleaşi idei şi idealuri. Şi dacă e aşa, şi aşa este, atunci e evident că cu cât sentimentele exprimate în opera artistului sunt mai umane, mai nobile, cu cât ideile şi idealurile exprimate în ea sunt mai largi, cu atâta opera artistică e mai trainică, mai adevărată, mai frumoasă, mai preţioasă. De la opera unui matematician voi cere să fie la înălţimea ştiinţifică a epocii, pentru a nu falsifica cunoştinţele şi inteligenţa oamenilor; de la opera unui mare poet cer să fie la înălţimea sentimentală şi ideală a epocii spre a nu falsifica simţămintele şi idealurile oamenilor. Aceasta, sper, e clar ca lumina zilei.

Se înţelege, nu voi căuta înălţimea ideală a artistului într-o descriere a unui peisaj, dar după cât ştiu, nici un mare poet dintr-aceia care fac mândria omenirii nu s-au ocupat numai cu peisajul, ci au vorbit şi au fost preocupaţi de sentimentele, de destinele, de simpatiile, de idealurile omeneşti. Se înţelege iarăşi că nu cad deloc în exageraţie făcând din idealurile înalte un talisman. În contra acestei absurdităţi m-am ridicat de mai multe ori şi noi am văzut deja ce bine m-a înţeles dl Philippide.

Şi iarăşi se înţelege că, spre pildă, puterea de a sugera imagini şi sentimente e cea dintâi condiţie fără de care nici nu poate exista un artist scriitor. Şi cu cât e mai mare această putere, cu atât e mai mare şi artistul; decât, din doi artişti cu aceeaşi putere, cu permisiunea dlui Philipide, îmi permit a crede că e preferabil acela care are idealuri sociale mai înalte şi cred că acesta din urmă va fi şi un poet mai mare şi opera lui va fi mai frumoasă, mai durabilă.

Între Aretino şi Alfieri prefer pe cel din urmă, deşi după puterea artistică Alfieri poate n-a fost mai mare decât Aretino; dar Alfieri prin operele lui artistice a chemat la deşteptare Italia din acea degradare pentru care a lucrat între alţii şi Aretino, Pulci, Lodovico Dolce etc. Şi de aceea vorbind de Aretino, un critic mai pricepător va zice: ,,Păcat, dacă n-ar fi fost aşa de degradat şi desfrânat, ar fi putut produce o operă care ar fi rămas". Se înţelege că dl Philippide gândeşte cu totul altmintrelea. După d-lui, ,,de la idealul scriitorului atârnă numai direcţia în care lucrează, un om adică patriot va produce scrieri patriotice, un om religios va scrie lucruri evlavioase şi tot aşa mai departe, dar cât de durabile, adică adevărate şi înţelese şi frumoase vor fi scrierile, aceasta atârnă de atâtea împrejurări independente de idealurile scriitorului (cultură, inteligenţă, bani, sănătate, gust de a scrie etc.)". Nu ştiu, zău, ce-i vor fi făcut dlui Philippide ideile şi idealurile, că tare le persecută. Închipuiţi-vă numai: însemnătatea, durabilitatea unei opere artistice poate să depindă de orice voiţi — de cultură, bani, sănătate, gust, statură, dantură, numai de idealurile artistului, de idealurile încorporate în opera artistului, nu. Parcă idealurile sociale nu sunt şi ele o parte a dezvoltării culturale, în sensul larg al cuvântului. Şi parcă nu tot cu atâta drept pot să spun şi eu, că de la gustul artistului va depinde forma scrierilor lui, dacă va scrie proză sau versuri, poeme sau drame etc... iar însemnătatea scrierii va depinde de altele ş.a.m.d. Cum vedem, greşeala consistă în eliminarea unui element al operei artistice, pentru a recunoaşte însemnătatea operei numai în elementele care au mai rămas. Dl Philippide şi alţii de puterea analitică a d-sale elimină un element constitutiv al unei opere artistice şi, văzând ori crezând că şi după această eliminare opera urmează a fi însemnată, conchid că elementul eliminat n-are nimic de a face cu însemnătatea operei. E tot aşa de logic ca şi când cineva şi-ar smulge o şuviţă de păr şi, văzând că n-a chelit, ar scoate concluzia că a fi chel sau nu, nu depinde de păr.

Desfacerea unui tot în elementele lui constitutive e o necesitate a gândirii, a cunoaşterii; în aceasta dar consistă analiza. Decât, nefiind dat tuturor capetelor să fie analitice, multe cudăţenii s-au întâmplat în manifestările gândirii omeneşti, mai ales în filozofie şi estetică. Aşa, spre pildă, esteticienii metafizici, după ce descompun opera artistică în elementele ei, încep să elimine aceste elemente unul după altul şi, după ce le-au eliminat pe toate, când n-a mai rămas nimic, acest nimic a fost botezat forma ideală transcendentală, veşnică etc... Şi mai frumos e că pentru esteticienii metafizici tocmai acest nimic constituie esenţa artei. De aceeaşi ordine de idei şi greşeli e şi despărţirea formei de fond în opera de artă. Nepricepând unii, adică mulţi, că forma şi fondul în artă pot să fie despărţite numai în abstracţie, că în realitate e imposibilă forma fără fond şi fondul fără formă, le separă şi caută în formă însemnătatea şi înţelesul artei, iar fondul pentru ei e secundar, e accidental, esenţa e forma. Acestei concepţii greşite se datoreşte formula artă pentru artă.

Alţii, revoltaţi contra acestei concepţii false şi a formulei înguste, cad într-o exagerare contrarie şi comit o greşeală identică. Despărţind forma de fond, ei, ca protest contra formulei artă pentru artă, care vede esenţa artei în formă, văd esenţa în fond. Fondul e esenţial, forma e accidentală; oricum ar fi forma, fondul să fie însemnat. Şi ca rezultat s-au apucat să dea reţete şi teze cu care ar trebui să umple artistul producţiunile lui artistice. Şi câtă gândire, câtă luptă a trebuit pentru ca să ajungem la acest mare, dar simplu şi clar, adevăr, cum sunt de altmintrelea toate adevărurile mari, că forma şi fondul nu pot să fie despărţite unul de altul decât în abstracţie, că frumosul unei opere de artă consistă tocmai în armonia formei şi fondului, că forma şi fondul deopotrivă ajută şi constituie chiar însemnătatea şi frumosul unei opere.

Deci, cea mai mare, mai adevărată, mai însemnată operă artistică ce s-ar putea măcar imagina într-o anumită epocă, e aceea care va avea cea mai perfectă formă artistică posibilă în acea epocă şi cel mai însemnat fond, adică cele mai înalte sentimente, idei, gândiri, idealuri la care s-ar fi putut ajunge în acea epocă. Ce simplu şi ce clar adevăr! Şi cât de puţini sunt acei care l-au pătruns şi cât de mulţi sunt aceia care vorbesc papagaliceşte despre armonia formei şi fondului, care repetă chiar adevărurile de mai sus, dar care cad în cele mai absurde greşeli când e vorba de a aplica aceste adevăruri, şi câţi sunt acei care fac greşeli aproape tot aşa de mari ca şi cele făcute de dl Philippide.

Închipuiţi-vă numai! Idealurile artistului, idealurile încorporate în opera artistică n-au nimic de-a face cu însemnătatea, frumuseţea, durabilitatea operei!

Să luăm de pildă geniala poemă a lui Shelley: Laon and Cythna. În această poemă, într-o formă genială sunt încorporate imensa iubire a poetului şi marea lui compătimire pentru tot ce suferă şi plânge, iubirea nemăsurată de adevăr şi libertate, ura contra nedreptăţii şi apăsării, înaltele şi neînfrânatele năzuinţe spre dezrobire, spre dreptatea socială, spre frăţia omenească. Acum scoateţi din poemă acele idealuri ale artistului de iubire, de libertate, de dreptate socială, idealuri care, după dl Philippide, n-au nimic a face cu însemnătatea şi durabilitatea operei artistice, şi spuneţi ce va rămânea. Va rămânea forma, versurile geniale... Dar această formă, aceste versuri sunt inspirate tocmai de idealurile artistului, aceste versuri exprimă acele idealuri, ele deci nu pot rămâne când dispare ceea ce ele exprimă. Atunci ce va rămânea? Poate ar putea să spuie dl Philippide.

Pentru a dovedi teza d-sale, că idealurile n-au nimic de-a face cu însemnătatea operei de artă, dl Philippide aleargă tocmai în literatura antică, la greci, crezând că măcar în vremurile atât de îndepărtate să-şi găsească un argument pentru teza ce susţine. Puteţi să vă închipuiţi ce i se va întâmpla sărmanei literaturi greceşti, când o va caracteriza din punctul de vedere al idealurilor sociale şi morale dl Philippide. Ascultaţi numai: ,,...Homer — zice d-sa — unde tot idealul stă în mâncare multă şi în bătaie, apoi teatrul lui Eschil — Sofocle cu fatalitatea — ce mai ideal! — şi teatrul lui Euripide cu deznădăjduirea şi scepticismul..." De discutat idealurile în artă, bineînţeles, cu dl Philippide nu voi mai discuta, aşa în treacăt numai îi voi aduce opinia unui cunoscător care a studiat literatura antică tocmai din acest punct de vedere, Lucien Arréat, în frumoasa sa carte: La morale dans le drame, l'épopée et le roman [5] , rezumă astfel studiul său asupra epopeii şi dramei antice:

,,Am arătat de la început în epopeea şi drama primitivă expresiunea marilor scopuri sociale. Aceasta înseamnă, precum fără îndoială s-a observat, a studia sentimentele în obiectul lor, acţiunea omenească în rezultatele ei, şi dacă pot zice astfel, datoria în înfăţişarea ei exterioară. Sfinţenia mormintelor, trăinicia familiei, puterea cetăţii, sunt scopurile pozitive de care încă se călăuzeşte pasiunea în tragedia antică!"

E curios cât de mici par toate văzute prin prisma dlui Philippide, la ce proporţii reduce d-sa tot ce atinge! Idealurile epopeii şi tragediei grece sunt mâncarea, bătaia şi scepticismul. Goethe şi Schiller, după idealuri, sunt ca toţi oamenii, dacă nu mai jos, socialismul e un fel de sectantism, socialiştii nişte sectanţi caraghioşi ş.a.m.d.

Pe oamenii mari, ca şi pe oamenii mai puţin însemnaţi, dar care ies din făgaşul comun, trebuie să-i judecăm după măsura pe care ne-o dă genialul Hegel pentru oamenii istorici. ,,Oamenii istorici — zice Hegel — trebuiesc judecaţi după principiile generale care constituiesc esenţa intereselor şi pasiunilor lor. Ei sunt oameni mari pentru că au săvârşit lucruri mari, şi nu închipuit, ci în adevărat şi necesar mari... Care dascăl de şcoală nu s-a încumetat de a dovedi, luând ca exemplu pe Alexandru Macedon şi Juliu Cesar, că aceşti oameni au fost împinşi de cutare sau cutare pasiuni şi de aceea au fost imorali. De unde urmează imediat că

el n-are aceste pasiuni, şi dovadă e că n-a supus Asia şi n-a învins nici pe Darius, nici pe Porus, ci trăieşte binişor şi lasă pe alţii să trăiască."

Noi n-avem nimic de zis, să trăiască cu toţii şi oamenii mari, şi oamenii însemnaţi, şi oamenii de talent, şi dascălii de şcoli de care ne vorbeşte Hegel, îndeplinindu-şi fiecare menirea pe pământ, după cum e dat fiecăruia, după organizaţia lui. Aşa e şi la alte specii animale, spre pildă la păsări. Sunt între păsări şoimi, vulturi, dar sunt şi păsări domestice: găini, raţe, curci. Cele dintâi, sus de tot, deasupra piscurilor uriaşe, se scaldă în aerul dimineţii uitându-se în depărtările albastre, unde li se deschid orizonturi imense. Cele din urmă se plimbă prin curtea din dos uitându-se la uluci, fiecare împlinindu-şi menirea după organizaţia ei. Atât numai, să nu se compare raţa cu vulturul, să nu zică raţa: ,,Vulturul? Dar ce e vulturul? Un nespălat! De când mă scald în copaie, n-a venit măcar o dată să se scufunde şi el cu mine!" Şi să nu zică iarăşi găina: ,,Şoimii? Dar ce sunt ei? Păsări ca toate păsările, dacă nu cumva ceva mai pe jos. Şi ei acolo sus se plimbă prin curte, scormonind cojile de cartofi pe care le aruncă slujnica din bucătărie!" Asta nu trebuie să facă, încolo să trăiască cu toţii. Decât, îţi faci şi următorul raţionament: găina numai atunci nu s-ar compara cu şoimul, când ar pricepe ce e şoimul; dar dacă ar pricepe, atunci n-ar mai fi găină! Grea dilemă!

De altmintrelea toate acestea nu sunt deloc în chestie. Vezi cât de molipsitoare sunt exemplele rele! Având a face cu digresiunile dlui Philippide, m-am molipsit şi am ajuns şi eu să le fac, şi din polemica cu d-sa am ajuns la păsările domestice.

Cititorul n-are decât să facă cu digresiunile mele ceea ce am făcut eu cu digresiunile dlui Philippide — să le elimine.

[1] De fapt: Personalitatea şi morala în artă (n. ed.).

[2] Pentru a evita o neînţelegere regretabilă, rog pe cititorii mei să aibă în vedere, că dacă eu în de-a lungul acestui articol studiez influenţa socială a artei şi a artistului, aceasta însă nu vrea să zică deloc că neg ori nu recunosc influenţa altor factori asupra dezvoltării sociale. E evident că sunt şi alţi factori. Spre pildă, factorul material economic are şi mai mare influenţă asupra dezvoltării sociale decât factorul artistic şi chiar decât cel intelectual în general, cum am arătat în altă parte (vezi Concepţia materialistă a istoriei). Aci însă, în acest articol, am specialmente în vedere factorul artistic şi intelectual, iar dintre artişti specialmente pe poeţi şi scriitorii mari.

[3] Dacă pomenesc aici despre acea petiţie, o fac cu mare neplăcere. Acest fapt a fost de atâtea ori exploatat cu scopuri foarte puţin curate contra junimiştilor. Dar o pomenesc fiindcă singur acest fapt zugrăveşte admirabil enorma diferenţă dintre fondul, spiritul, idealul social al curentului literaro-intelectual al Junimii şi al celorlalte curente.

[4] Ar fi păcat să se piardă acest pasaj monumental asupra lui Aretino. Îl reproducem întreg pentru posteritate, pentru ca să se vadă cum a ştiut dl Philippide, dascăl de româneşte, să scrie şi să apere Junimea. Iată-l:

,,Pietro Aretino, părintele meseriei pe care francezii o numesc chantage, cu toată imoralitatea lui, a produs singurele comedii de valoare în secolul al XVI-lea, secolul de aur al literaturii italieneşti, a introdus cel dintâi, în excelentele sale observaţii asupra scriitorilor contemporani, metafore din lumea

culorilor, a vorbit cel dintâi de conturul, coloritul, relieful unei idei, unei scrieri, producând astfel limba criticii literare, de care se servesc chiar cei mai neprihăniţi autori astăzi, fără să se gândească că vorbesc limba — cum să-i zic? — noi n-avem, românii, cuvânt potrivit pentru a exprima valoarea morală a lui Pietro Aretino! Şi din acest punct de vedere a avut şi Junimea un ideal".

Adică din care punct de vedere, d-le Philippide?

[5] Morala în dramă, epopee şi roman (n. ed.).