Grușan

 

Lui Costin Petrescu

Făcusem inspecția și mă grăbisem să ajung în odaia largă, de scânduri, a cantinei, în care ne întâlneam, în fiecare seară, ofițerii aflați în tabără. Veneam cu toții, și tineri și bătrâni, mulțumiți că puteam sta puțin, unii lângă alții, fără să fim strânși în chinga legilor militărești. Astă-seară se adunaseră mai mulți ca de obicei, căci veniseră și ofițerii regimentului de cavalerie ce sosise dimineață. Toți vorbeau despre una și alta; eu îmi așteptam ceaiul obișnuit, când intră un căpitan de călărași, salută pe maiorul ce sta la o parte, singur, apoi se îndreptă spre alți doi căpitani bătrâni, camarazi de-ai lui, și le spuse tare:

— Știți că s-a împușcat Grușan? Uite, citiți...

Se făcu tăcere. Unul din căpitani luă jurnalul și citi cu glas tare:

— Aseară s-a împușcat generalul în retragere Grușan. Pricina acestei fapte e necunoscută. Omul acesta nici nu putea să moară altfel, zise căpitanul.

Iar cel ce adusese vestea se întoarse spre ofițerii tineri și le spuse:

— Ei, băieților, voi nu știți cine a fost Grușan; n-ați văzut astfel de șef, și nici n-o să vedeți. Noi, cei cu părul cărunt, am apucat alte vremuri, dragilor.

Atunci, din fundul odăii se ridică un sublocotenent de vânători, foarte tânăr, cu mustața de-abia răsărită, subțire la trup și slab la față, căruia camarazii, de plăpând ce era, îi spuneau: Duduia.

— Domnule căpitan, zise el cu glasul tremurat, eu n-am apucat vremurile cele grele; cu toate acestea, am cunoscut pe generalul Grușan; l-am văzut pe când eu eram copil și dânsul colonel. Dacă-mi dați voie, vă pot povesti cum m-a făcut să simt cea mai grozavă spaimă ce am avut-o în viața mea.

Toți și-au tras scaunele mai aproape, iar maiorul se sculă de la masă, mișcat parcă, veni până lângă ofițer și, uitându-se drept la el, rămase să-l asculte în picioare.

Sublocotenentul stătu câteva clipe, apoi, hotărându-se, povesti:

— Mi-am petrecut copilăria în Iași, în casele în care mă născusem, atât de aproape de cazarmă, încât răsunau comenzile până la noi. Casa fiind împărțită în două, partea dinspre cazărmi se închiria ofițerilor. Acolo am văzut mulți militari.

Unul dintre aceștia era și colonelul care se duce acum. Regimentul primise ordinul de plecare, și dânsul venise să-și ia ziua bună de la mătușile mele. Cum eram bolnav, s-a apropiat de pat, mi-a dat mâna și mi-a urat însănătoșire grabnică. Apoi l-am auzit cum spunea în sală că se-nțelesese cu comandantul regimentului ce venea să se mute la noi, în locul lui.

Peste două zile un furgon aducea lucrurile chiriașului.

Ardeam de nerăbdare să văd pe colonelul cel nou, dar boala mă vânduse patului. Zilele își luară mersul lor obișnuit. Alături parcă nu stătea nimeni. Chiriașul nu da nici un semn de viață. Pesemne pleca dimineața, cum se lumina, și se întorcea tocmai seara. Nici mătușile nu-i putuseră încă vorbi. La urma urmei, nu era nici o grabă. Mai grăbit eram eu, care, la vârsta mea, vreo treisprezece ani, legam prietenie și cu cei tineri, și cu cei bătrâni.

Dorința mea de a vedea pe colonel crescuse. Dar în aceeași vreme așteptam cu o frică nemărginită clipa întâlnirii. Căci aflasem, fără voia mea, multe despre el, de la o slujnică, ce vorbea seara, alături în odaie, cu fata din casă. Toate cele povestite le auzise de la ordonanță, care, la rândul lui, le primise, ca un fel de spovedanie, de la cel dinainte: colonelul fusese în război; avea un semn în obraz, dar nu se prea băga de seamă din pricina bărbii. Era răstit la vorbă. Își bătea ordonanța, dar apoi îi da bani mulți. Avea patima călăritului, umbla călare zi și noapte. Și de frica lui îi știa și calul, cât era el de zmeu. Îl chema Grușan, iar ofițerii îi ziceau: Grușan-Sălbaticul.

L-am văzut întâiași dată într-o zi de primăvară. Mă însănătoșisem și mă plimbam prin grădină. Deodată aud un tropot, apoi o smuncitură și un nechezat. Mă întorc. Trei soldați aduceau un cal negru ca tăciunele, cu gâtul înecat în coama ce se răsfira peste capul în care se zbătea albul ochilor. În aceeași clipă se deschise ușa. Colonelul ieși în scară. Vederea lui m-a înfricoșat mai mult.

Era înalt, spătos, cu o barbă mare, neagră, ce-i pornea aproape de lângă ochii adânci, întunecați. Genele îi acopereau pleoapele. Iar chipiul îi umbrea fruntea până lângă cuta adâncă dintre sprâncene. Dânsul se coborî încet, apoi porunci: Dați-i drumul!

Calul, simțindu-se slobod, vroi să sară, dar glasul detună groaznic: Stai!

Calul rămase pironit locului.

Stăpânul îl privi drept în ochi, parcă-l vrăjea, apoi făcu un pas deoparte... Mă zari.

Vino aici, îmi zise.

Simții că nu-mi mai bate inima. Toate dimprejurul meu parcă se șterseseră. Nu vedeam pe nimeni, afară de el. Mi se părea uriaș. Fără voie, pășii spre dânsul. Mă luă de mijloc și, mai înainte să pot scoate un cuvânt, mă zvârli călare. Glasul răsună iar : Stai!

Calul și cu mine făcea în clipa aceea un singur trup răscolit de spaimă, cu nervii uniți într-o singură tremurare.

Apoi colonelul mă luă jos, puse piciorul în scară și se șterse ca o vedenie din fața mea.

Am căzut din nou bolnav de moarte, în prada celei mai puternice spaime. Am zăcut întreaga primăvară, fără ca mătușile mele să știe pentru ce m-a întors boala. Nu le spusesem nimic despre întâmplarea care nu putuse ieși din mintea mea nici după ce mă însănătoșisem, nici chiar după ce scăpasem de groaznicele visuri ce-mi cutreierau somnul.

Și totuși, pe urmă doream să mai văd pe sălbaticul soldat. Nu știu de ce îmi inchipuiam că n-aș mai fi tremurat pe spatele calului...

Era pe la mijlocul iernii. Auzisem că și regimentul acesta trebuia să plece numaidecât. Toata ziua mă plimbam prin grădinuță, dar pe colonel nu-l puteam zări. Mă hotărâi să mă scol dis-de-dimineață în cele câteva zile ce mai rămăseseră până la plecarea lui. A doua zi de la hotărârea mea, tocmai mă îmbrăcasem și priveam pe fereastră dealul din față, acoperit de mii și mii de cioare ce stăteau încă, aripă lângă aripă, pe omătul pe care își petrecuseră noaptea. Deodată răsunară alături vuiete și văd slugile alergând într-acolo. Mi-am luat repede paltonul și m-am dus și eu. Ce se întâmplase? Calul, mai sălbatic decât oricând, trântise pe cei ce-l țineau și, într-o smuncitură, scăpă din mâinile lor. Ordonanța se repezi, vroi să-l oprească, dar lunecă, și calul îl lovi cu picioarele dinapoi în piept. Toate acestea le istorisea, de-abia vorbind, un biet soldat colonelului, care, îngenuncheat, descheia haina celui lovit. Acesta din urmă rămăsese lungit jos, cu albul ochilor întors în afară, cu gura deschisă, plină de sângele ce picura, înroșind omătul. După câteva tresăriri ușoare, își dete sufletul. Atunci se auzi în poartă tropotul calului. Niște călărași îl prinseseră și-l aduceau. Colonelul tresări, se sculă repede și se aruncă strigând: Lăsați-i dârlogii!

Când se opri în fața calului, repezi mâna și-i izbi un pumn strașnic în frunte. Calul se ridică în două picioare, vroi parcă să se arunce asupra stăpânului său, dar, amețit, căzu pe spate, ca și cum s-ar fi topit. Grușan, care apucase dârlogii, se prăvăli și el. Dar într-o clipă se ridicară amândoi, se înfruntară ca doi dușmani de moarte, apoi colonelul scoase un strigăt spăimântător, se aruncă în șa, smunci dârlogii, învârti calul în loc și se năpusti pe poartă. Peste puțin l-am văzut pe deal, intrând săgeată printre miile de cioare care se ridicară, deodată, într-un vaier asurzitor, acoperindu-l, înfășurându-l ca-ntrun zăbranic, și nu l-am mai zărit, ca și cum nenumăratele păsări negre l-ar fi răpit în zborul lor spre cer.

De atunci nu l-am mai întâlnit niciodată.

Sublocotenentul își trecu mâna peste față, vroind să gonească parcă această amintire. Toți tăceau. Atunci, maiorul, care nu se mișcase toată vremea cât povestise ofițerul, se rezemă cu spatele de perete și spuse, cum și-ar fi vorbit lui:

— Da, așa era dânsul. Rămase o clipă cu privirile pierdute în gol, apoi adăugă: Pentru că e vorba despre un om cum nu trec mulți prin viață, și fiindcă dânsul astăzi nu mai este, o să vă povestesc, domnilor, într-adevăr cea mai grozavă întâmplare din viața lui, și dintr-a mea, care am fost martor.

Maiorul se opri puțin, voind să-și stăpânească glasul ce tremura, ca și al sublocotenentului; pe urmă începu:

— În ajunul războiului eram sergent în regimentul de călărași pus sub comanda colonelului Grușan Grușan-Sălbaticul. I se zicea astfel în urma unei întâmplări: Într-o dimineață, pe toate ordinele de zi în josul cărora era iscălit dânsul, se găsi adăugat : Sălbaticul. De atunci i-a rămas porecla. Prin ce împrejurare, nu-mi aduc aminte, căpătasem încrederea acestui om, de care se fereau cu toții. Așa se face că aveam dese însărcinări din partea lui.

Într-o seară, cu vreo două zile înainte de plecarea noastră spre câmpul de război, mă întorsesem dintr-un sat îndepărtat, unde fusesem trimis de către colonel să văd dacă se găsea fânul trebuincios. Plouase ziua întreagă, drumurile se desfundaseră, calul răzbea cu greu prin glod. Întârziasem, și toată vremea mă gândisem cu grijă la întâlnirea cu colonelul, căruia trebuia să-i raportez. Când am intrat în cort, l-am găsit în picioare, uitându-se, cu ochii lui întunecați, la ordonanța ce-i povestea ceva, dar care, în clipa venirii mele, tăcuse. Am rămas lângă ușă, cu mâna la cozorocul capelei, așteptând. Comandantul se uită la mine, apoi îmi porunci: Ia-ți calul și vino.

M-am dus la conovăț, mi-am luat calul, care rămăsese cu șaua pe el, și m-am întors. Colonelul și cu ordonanța încălecaseră. O luarăm îndată la trap în lungul bivuacului, până ce trecurăm de el. Ploaia se întețise, începuse să bată un vânt care ne arunca picăturile în față; caii lunecau, iar al meu, obosit, de-abia se putea ține pe urma celorlalți doi. Repede am băgat de seamă că nu luasem șoseaua și că tăiem câmpul de-a dreptul. M-am uitat înapoi: luminile din bivuac rămăseseră în urmă tare, înspre stânga. Trecusem și pe lângă păduricea pe care o cunoșteam, apoi ne pierdurăm cu totul în întunericul adânc. Eram deprins cu obiceiurile colonelului, îmi închipuiam că poate voia să facă el singur o recunoaștere, dar nu știu cum, de astă dată, o presimțire neînțeleasă mă neliniștea. Încotro apucasem, nu știam. Mergeam în bobote, ca înspre pierzare. N-am să uit niciodată drumul acesta.

Deodată colonelul lăsă calul mai încet și chemă ordonanța, îl apucă de mână, ca să călărească scară la scară, și-l întrebă. Acum eram aproape; am auzit bine întrebările și răspunsurile: Nu era nimeni acasă, nici o slugă? Nu. Pe unde l-ai văzut? Pe fereastră. Cum? N-am găsit pe nimeni să dau scrisoarea și m-am uitat pe geam, să văd pe cineva. Ce făceau? Stăteau la masă. Colonelul tăcu, apoi întrebă din nou: Când ai dat scrisoarea, ce ți-a spus duduca? Nimic, a luat-o. Bine! O scăpărare de lumină îmi trecu prin minte. Începusem să înțeleg. Mergeam la moșia colonelului. Nu mai fusesem acolo, dar mi se spusese că nu-i departe de târg. Cine să fi fost însă acela pe care îl văzuse ordonanța? Și atunci îmi amintii de unele vorbe ce umblau printre soldații ce se duceau la comandant acasă. Sufletul mi se strânse și mă rugai în gând lui Dumnezeu să nu se întâmple nimic.

După vreo trei ceasuri de drum, ne-am oprit la poarta curții. Am descălecat și-am legat caii de parii gardului, am aruncat mantalele pe ei, apoi ne-am furișat în ogradă. Nu se vedea decât o dungă de lumină pe după o perdea.

Colonelul se întoarse spre ordonanță și-i porunci: Du-te și te uită pe geam! După o clipă soldatul veni. Acolo-s? Acolo. O luarăm pe după casă, coborând; colonelul se opri în dreptul unei uși înguste. Apucă de clanță, puse umărul, împinse cu puterea lui grozavă și ușa se deschise, scârțâind ușor. Suirăm câteva trepte și intrarăm pe o sală. În clipa aceea am auzit cum colonelul duce mâna la toc și scoate revolverul. Simțeam că inima nu-mi mai bătea; aș fi fost bucuros să cad mort. Pășeam în vârful picioarelor. La ușa odăii, pe fereastra căreia se uitase ordonanța, colonelul se opri, apoi o deschise deodată. Doamne! parcă sunt acolo, la spatele lui. Într-o scăpărare s-a petrecut totul: ea stătea pe marginea patului; un bărbat, în picioare, lângă dânsa, îi vorbea. Pe masă era aprinsă o lumânare. Când Grușan trecu pragul, femeia lui se ridică și întinse mâinile în față, ca și cum ar fi vrut să se ferească de o vedenie. În clipa aceea revolverul detună, dânsa scoase un strigăt, căzu pe pat, apoi se rostogoli jos. Bărbatul, un om voinic, părea că nu-și pierduse cumpătul, luă un scaun și-l aruncă spre colonel, dar nu-l lovi. Alte două detunături, una după alta, cutremurară casa. Bărbatul se prăbuși cu fața în sus pe podele. Colonelul puse revolverul în toc și se duse lângă fereastră. Intrați înăuntru! ne porunci. Am intrat încet, cutremurați de groază. Ordonanța rămase lângă ușă, eu m-am dus aproape de sobă. De unde stam, vedeam amândouă trupurile întinse, aproape unul de altul. Dânsa murise; avea fața albă ca varul, ochii deschiși, încremeniți de groază, părul despletit, mâinile date în lături, ca o cruce. Rănitul se muncea grozav, în zvârcoliri, apăsându-și pieptul cu mâna în partea dreaptă, unde i se înroșise cămașa de sânge. Din gât îi ieșea un horcăit înăbușit, întretăiat. Grușan îl privea.

Deodată, ca venit de sub pământ, se auzi jalnic, rugător, glasul muribundului: Apă, apă! M-am uitat pe masă, am văzut o sticlă plină, am vrut să întind mâna să o iau, să-i torn în gură, când, fără voie, privii spre fereastră: ochii colonelului luceau sălbatic, pironindu-mă locului. Glasul răsună din nou, mai sfâșietor. La fiecare rugăminte, ochii comandantului se îndreptau spre mine, țintuindu-mă în loc.

O sfârâitură mă făcu să tresar până în adâncul sufletului: lumânarea se trecuse, pâlpâi de câteva ori și se stinse. Așa, rămași neclintiți, și-n întunericul ce ne învăluia, glasul muribundului răsuna mai spăimântător. Eu parcă tot vedeam ochii scânteietori ce mă opreau să întind mâna. Afară ploaia bătea în geamuri, livada se frământa foșnind zbuciumat, jos ușa deschisă pocnea bătută de vânt. Într-un târziu se auzi scrâșnetul unui chibrit; la flacăra lui, fața colonelului se lumină groaznic, o clipă. Fuma. Vârful țigării sclipea ca o scânteie, aprinzând parcă, la fiecare dată, mustățile și barba răzbunătorului. După câtăva vreme, țigara se stinse. Apoi am stat așa, în întunericul nepătruns, până când, de după geamuri, se împrăștie lumina sură a zorilor întunecate de nori. Încetul cu încetul ochii-mi începură să deslușească lucrurile și oamenii din odaie. Ordonanța se rezemase de ușorul ușii, spaima părea că-i luase cunoștința. Colonelul rămase locului. Moarta se uita îngrozită. Rănitul de-abia mai răsufla, mișca buzele, dar vorbele i se stingeau în gât. Setea îl mai chinuia poate. Și cum parcă așteptase lumina zilei ca să mai vadă o dată pe aceea pentru care murea, deschise ochii, vroi să se ridice, scoase un geamăt adânc și rămase nemișcat. Colonelul încruntă sprâncenele, se apropie, se uită lung la mort, apoi spuse: Haidem!

Am încălecat caii aproape înțepeniți de răceala ploii și ne-am depărtat de casa în care, după dragoste, intrase moartea.

Maiorul tăcu. Ne-am despărțit și-am plecat în pâlcuri, ca și cum ne-ar fi fost frică să străbatem singuri întunericul nopții.