Frontierele românilor/Capitolul VI

←Capitolul V

Frontierele românilor de Alexandru Gabriel Filotti Capitolul VI. Interpretări ale unor evenimente din perioada când boierimea constituia casta militară valahă. Secolele XIV-XVII (1359-1711)

Capitolul VII→

MOTTO

"Dar Ledihovischi,care era cap pre mazili, pre Șleahtă, au dat sfat că nu-i bine să ridice țara,să se învețe mojicii la răsboi, că sunt mai mulți Ruși pravoslavnici decât Leși catolici. Și dacă îi vor rădica pre toți,vor fi mai mulți, întunerec de oameni. Și or bate pre Sași și poate ne vor bate și pre noi și ne vor lua moșiile. Și ei s’or inchina la Mosc,că sunt tot de o lege, și ar fi mai reu, că ne-or lua mojicii țara. Ce mai bine,fraților, noi să ne vărsăm sângele, iar mojicii lasă-i să șază ca niște mojici."

CRONICA LUI I.NECULCE,EDITIA A 3-a, EDITURA ‘SCRISUL ROMANESC’ CRAIOVA 1942,VOL.2. p.365.

Resursele strategice ale Valahiei și Moldovei

Majoritatea istoricilor Români apreciază că întemeierea Țărilor Românești: Valahia și Moldova – în secolul XIV, a fost evenimentul capital din existența poporului Român, întrucât marchează terminarea etnogenezei poporului Român și mai cu seamă pen-tru că, formarea unor state românești garanta existența viitoare a unui popor românesc. Toate evenimentele care au urmat până în ziua de astăzi, nu au mai avut puterea de a schimba faptul că există o etnie românească majoritară, într-un spațiu românesc și care în sens științific, darwinist, este rezultatul selecției naturale și al unui proces evolutiv, în competiție cu alte etnii, pentru aceleași surse de existență, în cadrul unui teritoriu bine definit geografic.

În ciuda atracției considerată naturală, de agregare a unei etnii într-o singură formație statală, Românii au format, în decursul timpului scurs de la întemeiere, din secolul XIV până în anul 1859, anul Unirii, două state vasale, în mjoritatea timpului vasale im-periului turcesc – Valahia si Moldova – în timp ce un număr aproape egal cu populația celor două voevodate românești, au trăit în cadrul regatului unguresc, fiind supuși ai regelui Ungur până în anul 1541, când ca urmare a dezastrului militar suferit de Unguri, în bătălia de la Mohacs (1526), fiind invinși de Turci, Ungaria este divizată între imperiul turcesc și imperiul habsburgic, cu această ocazie apărând pe hartă pentru prima dată în istorie, Voevodatul Transilvaniei, vasal al imperiului turcesc, în aceleași condiții cu Țara Românească și Moldova.

Majoritatea istoricilor Români sunt de acord că această situație istorică se dato-rește pe de o parte forței militare echilibrate din zonă, până în 1541 Regatul Ungariei și după 1541 Imperiul Habsburgic, în competiție cu Imperiul Otoman și pe de altă parte, slăbiciunii militare a poporului Român. Evidenta slăbiciune militară a Românilor, este un subiect “Tabu” al istoriografii românești. Dar nu numai Românii, ci și toate popoarele din zona sud-est europeană, au fost slabe din punct de vedere militar în cursul istoriei, deși nu lipsa curajului a fost cauza. Dacă luăm în considerare numai faptul că elita armatei turcești a fost formată numai din recruți din zona Balcanică, ‘ienicerii’, atunci trebuie să căutăm o altă explicație, pentru slăbiciunea militară din această zonă , care să ne satisfa-că. Pornesc de la ideia că în perioada medievală în care nu existau drumuri și nici mijloa-ce de transport desvoltate, ca în ziua de astăzi, ‘ autarhia economică ‘ și mai precis ‘autar-hia fierului ‘, decurgând din industria bazată pe minereul de fier – era esențială pentru dezvoltarea puterii militare a unui popor Atât teritoriul pe care s-a desvoltat etnia româ-nească, precum și zona balcanică propriu zisă, sunt lipsite de bogății miniere în general și de minereu de fier în special.Ca atare pentru a-și procura arme, care din ce în ce mai mult se fabricau din fier – Românii întotdeauna au trebuit să le cumpere de undeva din afara teritoriului național – plătind dacă aveau cu ce, evident numai cu produse agricole, la o rată de schimb pe care întotdeauna o dicta cel care oferea la vânzare materiale strate-gice, dintre care primul era fierul și produsele din fier.

Că aceasta este realitatea, ne-o dovedește hotărârea papală, a papei Grigore al XI-lea, care în anul 1373, interzice tuturor țărilor catolice, exportul de arme și fier brut sau alte articole din fier care se puteau topi și transforma în armament în teritoriile de sub su-veranitate sau suzeranitate turcească și ‘schismaticilor’ din Țara Românească. Și câte ast-fel de ‘embargouri ‘ emise de diferite alte autorități, începând cu regii Ungariei și Poloni-ei – principalii noștri furnizori de material fieros – și terminând cu cetățile săsești din Transilvania, care pentru orice cauze cât de mărunte, aplicau șantajul fierului, documente care nu au ajuns în cele mai multe cazuri până în zilele noastre, dar de a căror existență nu ar trebui să ne îndoim.

De altfel lipsa materialelor strategice, în teritoriul ocupat de Români, a fost o pro-blemă încă din neolitic.Ceiace a fost fierul și continuă să fie, ca importanță în stadiile mai târzii de desvoltare ale omenirii, a fost în neolitic silexul. Din silex se fabricau în neolitic toate armele și uneltele care astăzi se fabrică din fier. În volumul Ialomița, apărut în anul 1983 în cadrul activității desfășurate de Muzeul Judetean Ialomita, coordonator Răzvan Ciucă, articolul domnului Ion T. Dragomir – Unelte și arme de silex, piatră, os, corn, lut ars și aramă, specifice aspectului Stoicani-Aldeni – pe bază de descoperiri arheologice, din care citez: “…comunitățile neolitice din nord-estul Câmpiei Române și din Dobrogea foloseau aproape în exclusivitate ca materie primă silexul de culoare cafeniu inchis sau cafeniu cu luciu, silexul roșcat și cel gălbui mat, de proveniență sudică, cunoscut sub denumirea de silex din platforma sau prispa prebalcanică”…Tot din acelaș articol citez : “…materialul brut era adus din alte părți,iar prelucrarea lui se făcea în ‘atelierele’ din cadrul așezărilor…”.

Tot în lucrarea antologică Ialomița, citată mai sus ,domnul Francisc Papp public-că un articol având titlul: Unelte agricole în comerțul extern clujean (prima jumătate a secolului XVII ). Sursa documentară pe care se bazează studiul, sunt înregistrările din vama clujeană între anii 1599 și 1637.Unealta care se importă cu precădere, sunt coasele, 100.442 coase în comparație cu 700 de seceri, 365 sape și 50 târnăcoape. Localitatea de unde se procurau cu precădere coasele era Heinfeldt (Stiria), utilizându-se vama din Viena. Din totalul de 100.442 coase importate, 73.800 coase provin de la Heinfeldt. A doua sursă ca pondere în importul de unelte agricole o constituia Slovacia și foarte aproape ca pondere în comerțul cu material fieros, de Slovacia, se situa Cracovia din Polonia și în rândul al patrulea se aflau sursele din Ungaria de Vest.Un alt material feros cu pondere mare în importul clujean erau barele de fier din care, se confecționau osiile de căruțe –în total 40.000 bucăți – sursa principală fiind Viena.

Atât în Transilvania cât și în țările românești – Valahia și Moldova – prelucrarea fierului, în cea mai mare parte, în toate stadiile se făcea în “atelierele” feudalilor, restul în cadrul breslelor orășenești, adică la locul de consum, la fel ca în neolitic,intrucât nu exista o zonă de producție extractivă ci materialul provenea din import. Faptul menționat mai sus, este atestat arheologic prin descoperirea de cuptoare de redus fierul în localități pe tot întinsul țărilor românești. Metalurgia feroasă și neferoasă, a fost motivul principal pentru care au fost reținuți în România robii Țigani. Înainte de descoperirea Americilor și ca negoțul cu sclavi negri să ia desvoltare, Istambulul era principala piață de sclavi din Occident. În secolul XVI, un rus, considerați cei mai valoroși, costa 500 de galbeni, iar un Țigan costa 50 de galbeni. Iată de ce se cumpărau țigani și nu ruși. În țările românești, în conformitate cu cartea lui G. Potra, publicată în 1939 și citată de Niculae Crișan în Țiganii, Mit și realitate, apărută în 1999, un țigan costa în secolul XVI – 10 galbeni. Un galben valora, în moneda curentă de argint, denumită așpri, 50 – 60 de așpri.

În lucrarea lui Constantin Giurescu: Despre Rumâni, publicată în 1916, se citează un zapis al Doamnei lui Matei Basarab, Elina, din 1652, prin care Doamna Elina dădea cămărașului Pană doi rumâni în schimbul unui Țigan. Cu siguranță că Țiganul poseda un meștesug, dintre care prima bănuială este că era fierar. În atelierele boierilor din Țările Românești, precum și în cele ale feudalilor din Transilvania, se confecționau: brăzdare și cormene pentru pluguri, resteie de jug, cuie, găleți, căldări, potcoave, armături de toate felurile, piese pentru confecționarea șeilor, legatul în fier a căruțelor și a roților de căruță, confecționarea podurilor pe vase, broaște, lacăte, țâțâni, zăvoare, foarfeci, cuțite, topoare si multe altele pe care nu le mai menționez. Cu toate acestea nu s-a realizat niciodată ade-vărata armurărie, care ar fi permis spre exemplu turnarea țevilor de tun, sau a clopotelor și nici oțeluri de calitate care să permită fabricarea săbiilor. Limitele atinse de atelierele de pe lângă curțile boierești fiind fabricarea vârfurilor de lănci și săgeți, topoarele și săbi-ile cu care mai curând se putea tăia o bară de fier,decât un voal de mireasă. La vreme de război, uneltele agricole care nu se puteau utiliza în luptă ca atare, se topeau pentru ma-nufacturarea armelor.

În anul 1977, atunci când am ajuns în Canada, am fost pus în fața crudei realități a situației descrisă mai sus, atunci când consilierul președintelui Carter, domnul Schlessin-ger Arthur Jr., un istoric cu o filozofie liberală, a făcut un comentariu la T.V. care suna astfel : “țările din sud-estul european nu posedă resurse naturale și ca atare nu ne intere-sează din acest punct de vedere. În schimb din cauza sărăciei din această zonă, datorită lipsei resurselor naturale, această regiune este supusă instabilității politice,sociale și riva-lităților etnice și de aceia este de dorit să rămână în continuare în zona de influență a Uni-unii Sovietice, care dată fiind vecinătatea, are posibilitatea de a menține pacea. Singurul motiv pentru care suntem interesați în această regiune, este pentru că, datorită suprapopu-lării permanente, este singurul rezervor de emigrație din rasa albă,existent în lume”. La vremea respectivă –la nivelul gândirii mele de atunci, proaspăt eliberat din aservirea comunistă, am reacționat, cum probabil reactionează cititorii acestor rânduri care în fața acestei crude piese de “real politik”, indignați, gândesc: “de aceia ne-au dat pe mâna Rușilor”. Bine înteles că domnul Schlessinger greșea grav atunci când credea că Uniunea Sovietică va fi în stare să mențină pacea în regiunea sud-est europeană și că problemele menționate în mod just de domnul Schlessinger, precum suprapopularea vor putea fi re-zolvate cu metodele de represiune pentru care Uniunea Sovietică era celebră, pentru că este imposibil sa ții fenomenele naționale și sociale în loc prin forță, deoarece până la urmă asta înseamnă a lupta în contra legilor naturale. În conformitate cu știința darwi-nistă, trebuie să acceptăm lupta ca fiind inevitabilă, iar expectativa păcii ca un nonsens.

Nașterea națiunii românești (secolele XIII-XIV)

În cele ce urmează voi înfățișa o cronologie a evenimentelor care au condus, pentru prima dată în istoria omenirii, la formarea unor entități statale românești. Sper ca înșiruirea evenimentelor, prezentată în paginile ce urmează să se bucure dacă nu de aproba-barea majorității istoricilor români, măcar cel puțin a unora dintre dânșii, și m-aș bucura dacă în calitatea mea de amator în materie, aș fi reușit să fac să reiasă, cum evolutiv, adică prin transformarea gândirii, o mulțime fără prea multă coeziune între ei, Românii, dar care își făuriseră o limbă românească proprie, au reușit să se sudeze în secolele XIII-XIV în formațiuni statale, de sine stătătoare.

• <1260> Tătarii se instalează temeinic la răsărit de râul Olt, cuprinzând Bă-răganul, gurile Dunării, mai mult decât probabil în Dobrogea și Moldova. La apus de Olt, Ungurii stăpânesc Banatul Severinului.
• <1290> Regele Ungariei Ladislau Cumanul, este asasinat și există posibi-litatea ca una din facțiunile rivale, așa cum apare în Letopisetul Cantacuzinesc: “…să se fi învrăjbit domnul rumânilor cu domnii ungurilor și ai sașilor de niscaiva pricini și de aceia să se fi mutat dencoace…”. Raguzanul Giacomo di Pietro Luccari, probabil tot pe bază de tradiție, afirmă că conducătorul facțiunei care “să se fi mutat dencoace” ar fi : “Negro voevoda di natione Ungaro”.
• <1291> Profitând de anarhia din regatul ungariei, Tătarii Nogai își întind stăpânirea până la Porțile de Fier și în ‘umbra’ stăpânirii tătărești se realizează unificarea voevodatului Țării Românești, prin cucerirea părții din dreapta Oltului de sub stăpânire ungurească de către Voevodul de la Argeș de sub stăpânire tătărască.
• <1324> Regatul Unguresc era o țară plină de resurse naturale, dar fără ac-ces la mare. Ca să transporte mărfurile ungurești la Marea Neagră, pentru Ungaria era vi-tal să cucerească Gurile Dunării și acces prin Bărăgan la Dunăre. Carol Robert I, regele Ungariei reușește, să-l convingă pe Voevodul de Arges, să iasă din ‘umbra’ ocrotitoare a Tătarilor, să devină vasalul regatului ungar, în schimbul recunoașterii stăpânirii feudale asupra Banatului Severinului, pe care acesta deja îl cucerise. Regatul Ungariei, împreună cu vasalul său Valah, Basarab<ă> I, reușesc să elibereze de Tătari toată valea Dunării de la Porțile de Fier până la Gurile Dunării.
• <1326> Orhan,al doilea emir al Otomanilor,cucereste Brusa în Anatolia și o transformă în capitală a Gaziilor (drept credincioși).
• <1330> Forțele sârbești înving decisiv pe Bulgari aliați cu Românii voe-vodului Basarab<ă> I la Velbjud. Puterea militară a Bulgarilor este distrusă. Legăturile voevozilor Valahi cu Țaratul Bulgar (fost Româno-Bulgar) erau mult mai vechi, decât noua vasalitate față de Ungaria, deși aceasta se considera suzerana fostei ‘Cumanii Ne- gre’, adică: Muntenia, Moldova și Basarabia, prin colonizarea Cumanilor în Ungaria.
• <1330> Carol Robert dorind să profite de presupusa conjunctură favorabi-lă, conjunctura creiată de victoria Sârbilor, asupra Bulgarilor aliați cu Vlahii, pătrunde în Valahia cu o armată prin Banatul Severinului,încearcă să găsească armata românească,dar fără să fi putut să o întâlnească într-o bătălie decisivă. Din cauza hărțuielilor permanente, începe o retragere pe valea Prahovei. La Posada cade în capcana pregătită de voevodul Basarab<ă>, din care abia scapă cu fuga. Această victorie pune pe harta europei, Valahia ca prezență militară la Dunărea de jos.
• <1331> Ștefan Dușan se urcă pe tronul Serbiei,care este o altă țară, fără ieșire la mare, la fel ca și regatul ungariei și care devine în Balcani principala putere mili-tară, în înaintarea sa către Marea Egee, țintind să cucerească Constantinopolul.Din cauza decăderii Bulgariei, Valahia intră în orbita culturală, slavonă, a Serbiei.
• <1332> Carol Robert face o nouă încercare nereușită de înființare a epis-copiei catolice a Milcovului.
• <1333> La moartea lui Vladislav Lokietek, fiul său care va domni purtând numele de Cazimir III și va fi supranumit cel Mare, se urcă pe tronul Poloniei.
• <1335> La Wiszegrad,castelul regal al Ungariei, țările catolice din Euro-pa Centrală: Ungaria, Polonia, Boemia, Cavalerii Teutoni din Prusia și ca observator Du-cele Bavariei de Jos, au hotărât să elimine problemele litigioase dintre ele, prin devierea rutei comerciale cu Vestul Europei prin: Praga, Brno și Cracowia, eliminând Viena. În felul acesta Ungaria și Polonia aveau mână liberă să acționeze în Estul Europei. Întelegerea realizată, fusese regizată de diplomația papală în scopul pornirii ‘Cruciatei’ în contra schismaticilor greco-ortodoxi. În 1995, puterile europene ale Europei Centrale: Ungaria, Polonia și Cehia, s-au întâlnit din nou la Wyszegrad,unde au stabilit un punct de vedere comun, în vederea intrării în Uniunea Europeana.
• <1340> Cneazul Boleslaw Iurii II al Haliciului (Galicia), care dorea să elibereze Haliciul de sub dominația tătărască, prin convertirea țării la catolicism și acceptarea suzeranității Poloniei, este asasinat de boierimea rusă, pentru care orice schimbare în-semna pierderea privilegiilor și a proprietăților. Ofensiva poloneză de mari proporții are drept rezultat, recunoașterea suzeranității Poloniei, dar păstrând autonomia religioasă.
• <1341> Tătarii întreprind un raid deși de mari proporții, care însă nu reușește să schimbe statutul Haliciului.
• <1342> Ludovic I de Anjou fiul lui Carol Robert, la moartea acestuia devine rege al Ungariei, singurul rege din istoria Ungurilor supra numit "cel Mare" și va avea prin consecințele de lungă durată,cea mai mare influență negativă, în evoluția po- porului Român.
• <1343> Bogdan de Cuhea Maramureșului, încearcă să reziste în contra transformării Voevodatului în Comitat prin care se încearcă aducerea la acelaș numitor a Maramuresului cu Transilvania. Ludovic I întreprinde prin Maramureș și Marca Moldo- venească o campanie în contra acestor veleități de autonomie românească, dar în speci-

al pentru respingerea Tătarilor de la graniță, pentru că prezența acestora la graniță era baza nesupunerii românilor. Campania nu a dat rezultatele scontate.

• <1343> Moartea Neagră, care începuse în China cu 10 ani mai înainte, este preluată de un trib de Tătarii nomazi, care atacă o caravană de negustori genovezi care se întorceau din China cu baloturi de mătăsuri și blănuri. Epidemia cunoscută sub

denumirea de "ciumă bubonică",din cauza erupțiilor caracteristice și a umflării glandelor de la subțiori și din regiunea pubisului,avea drept ciclu: șobolani –> pureci și căpușe –> om, și era transportată cu mărfurile genovezilor în care se ascundeau puricii.

• <1343/1344> Tătarii invadează din nou Polonia și Transilvania. Ludovic I, își dă seama că pentru a avea rezultate de durată în contra Tătarilor este nevoie de colaborarea Vlahiei în războiul în contra Tătarilor și numai după respingerea definitivă a Tătari-lor de la granițe, poate să supună și pe Vlahi. Ca atare probabil că iartă "trădarea" de la Posada, cu condiția ca, omagiul de vasalitate să fie prestat de Nicolaie Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I, ceeace echivala cu decăderea acestuia din calitatea de vasal. Așa se explică de ce Basarab I, nu prestează jurământul de vasal deși va mai trăi până în anul 1352.
• <1345/1346> Armata ungurească însoțită de armata Vlahă, resping, de da-ta aceasta cu rezultate durabile pe tătari, dincolo de râul Nistru. Dupa retragerea armatei ungurești, Nicolaie Alexandru Basarab a întreprins acțiuni de organizare a noului terito-riu eliberat de Tătari. De aceste acțiuni de repopulare a teritoriului eliberat de Tătari, din-tre Prut și Nistru, este legat numele de Basarabia al acestei provincii. Nicolaie Alexandru luând în primire un domeniu care cuprindea: Bărăganul, Gurile Dunării,sudul Moldovei și sudul Basarabiei, care practic îi dubla suprafața voevodatului, a intrat cu tot entuzias-mul în constelația pe care o reprezenta Regatul Ungariei, fiind dispus să treacă la catolicism cu întreg poporul, să accepte suzeranitatea Ungariei și ca un prim pas în această direcție, se insoară cu catolica Doamna Klara.
• <1345> La moartea împăratului bizantin Andronic al III-lea Paleologul, tutorele Ion Cantacuzino, al moștenitorului în vârstă de 9 ani Ion al V-lea Paleologul, por-nește un război civil pentru a ocupa el insuși tronul de împărat al Bizanțului. În acest scop trimite pe fiica sa Teodora în haremul lui Orkhan,emirul Turcilor Otomani și-l invită cu armata turcească, pentru prima dată, în Europa.
• <1347> Ludovic I d’Anjou, regele Ungariei, reînființează în teritoriul eliberat de sub dominația Tătarilor,episcopia catolică a Milcovului.
• <1347> Tătarii care asediază cetatea Caffa din Crimea,catapultează cada-vrele morților de ciumă bubonică peste zidurile cetății.Corăbiile genoveze care pleacă spre Europa, răspândesc boala în Sicilia și de acolo în nordul Africii și în sudul Italiei. În câteva luni întreaga Europă va fi contaminată de ciumă. În intervalul 1347-1351, în Euro-pa au murit 25.000.000 oameni adică între 1/2 și 1/3 din populație. Scăderea atât de catas-trofală a populației a determinat scăderea fără precedent a cererii,ceiace a determinat scă-derea prețurilor cu 2/3 față de perioada de dinaintea ciumei. Din cauza că mâna de lucru devenise rară, proprietarii de pământ transformă terenurile arabile în pășuni, iar parla-mentele fixează prețuri maximale pentru salarii și de asemenea pentru mărfurile de larg consum, ceeace va conduce la imbalanțe economice și la inechitate socială și pe termen lung vor produce rascoalele numite: Jacquerie în Franța și Rebeliunea sângeroasă a lui Wat Tyler, în Anglia. Boccaccio a caracterizat epoca ciumei bubonice astfel: “Din cauza

plânsetelor și durerii generale, autoritatea oricărei legi, umane și divine, a dispărut”.

• <1348> Papa Clement al VI-lea,cere franciscanilor din Ungaria să trimită propovăduitori în Vlahia și Moldova
• <1349> Ludovic I d’Anjou, în prezența tuturor nobililor din Comitatul Maramureșului, ordonă restituirea moșiilor confiscate de la familia Dragoșeștilor, de că-tre voevodul Maramureșului, care era unul din partizanii lui Bogdan din Cuhea.
• <1350> În scopul deschiderii celei de a doua porți la mare, profitând de slăbiciunea Veneției, cauzată de ciumă, Ludovic I începe cucerirea Dalmației, care-l va ține ocupat aproape 8 ani. Din punct de vedere militar, această cucerire a sa, va fi cea mai durabilă. Venețienii vor fi în stare să recucerească Dalmația de la Unguri abia în 1409.
• <1358> Ludovic I terminând cucerirea Dalmației se întoarce în răsărit un-de Neculaie Alexandru Basarab făcea act de autoritate statală și percepea vamă de la ne-gustorii brașoveni pe ruta, prin Bărăgan,spre Dunăre. Pentru a curma această practică și pentru a arăta cine este adevăratul stăpân al teritoriilor eliberate de sub Tătari cu 12 ani în urmă, emite o diplomă de scutire de vamă negustorilor brașoveni, formând un coridor de imunitate vamală, limitat de râurile Ialomița spre vest și Siret spre est.

Patriarhia din Constantinopol recunoaște statutul de neatârnare al Valahiei

• <1359> Nicolaie Alexandru Basarab, care crezuse că marele domeniu de la Ialomița până la Nistru, pe care îl folosise timp de 12 ani,este al său în schimbul vasali-tății, văzând diploma regală de scutire de taxe vamale pentru brașoveni și-a dat seama că în realitate, teritoriile eliberate de Tătari cu ajutorul său, sunt considerate posesiuni ale re-gatului unguresc,reprezentând ieșirea la Marea Neagră și comerțul cu genovezii și mai departe cu Extremul Orient. Întrucât și Banatul Severinului era deținut cu titlu de feudă, fiind tot posesiune a regatului unguresc, rezultă că Voevodatul Vlah,dintre Olt și Ialomi-ța,fără resurse naturale altele decât cele provenite din agricultură și fără acces la căile de comerț internationale,era sortit să aibă aceiaș soartă cu Transilvania și recent Țara Mara-mureșului, adică boierimea pământeană înlocuită de o nobilime ungurească, iar țărănimea liberă transformată în iobagi truditori ai pământului, conduși după niște legi străine de obiceiul pământului Vlah.

Boierimea pământeană și cu Voevodul Vlahiei, hotărăsc în propriul interes, ori-care ar fi fost consecințele, fie chiar moartea, să obțină ‘recunoasterea’ internatională al statutului de neatârnare al Vlahiei, țara intrând în istorie cu numele de Valahia. În acest scop Nicolaie Alexandru se adresează și obține de la Patriarhia din Constantinopole, titlul de Domn de sine stătător și o Mitropolie Ortodoxă. Acesta a fost anul marii cotituri în is-toria neamului românesc, care singur a mutat granița Europei de Vest, de la Dunăre pe crestele Carpaților. Probabil coordonat cu evenimentele din Vlahia Mare, tot în:

• <1359> Vlahii din Moldova se revoltă în contra administrației ungurești și reprimarea este încredințată lui Dragoș fiul lui Gyula din Giuleștii Maramureșului,care se

achită de însărcinarea primită, cu succes. Cronicele boierești Moldovene, fac din acest e-veniment legenda descălecatului Țării Moldovei.

• <1360> Ludovic I d’Anjou acordă lui Dragoș o diplomă pentru meritul de a fi reprimat răscoala Moldovenilor din anul 1359.
• <1360> La moartea lui Orhan, sultanul Otoman, la tron, urmează fiul său Murad I, care organizează, corpul ienicerilor, la început din prinșii de război, mai târziu din copii de creștini, predați de națiunile captive, în baza tratatelor.
• <1361> Murad I cucerește Adrianopole și-l transformă în cea mai mare bază militară turcească și capitala europeană a imperiului turcesc.
• <1361> Ludovic I d’Anjou, mută capitala Ungariei la Buda.
• <1362/1363> Lituania învinge la Apele Albastre (râul Bug), Hoarda de Aur. O parte din Hoarda de Aur învinsă, se refugiază și reocupă: sudul Basarabiei, sudul Moldovei,Delta Dunării și eventual nordul Dobrogei.
• <1363> Papa Urban al V-lea, relansează ideia unei cruciate.
• <1364> Prima coaliție bizantino-sârbească-bulgară, este înfrântă de turci, de o maniera categorică, sub conducerea lui Murad I, pe râul Marița.
• <1364> Ca urmare a proclamației papei Urban al V-lea, la Cracovia, se ține un congres la care participă regii Ungariei și Poloniei, împăratul Germaniei Carol de Luxemburg și regele Ciprului Petru I de Lusignan.
• <1364> Vladislav I (Vlaicu) Basarab, la moartea tatălui său Nicolaie Alexandru Basarab, urmează la domnia Valahiei.
• <1365> Ludovic I, pe data de 5 ianuarie dă o proclamație, prin care îl acuză pe Vladislav I de trădare, pentru că a preluat moștenirea tatălui său, Nicolaie Alex-andru, fără ca să-i fie dată de suzeranul său, regele Ungariei și lansează un atac în contra Valahiei, trece și în Bulgaria, cucerește Vidinul, iar pe țarul Stracimir îl duce în Ungaria.
• <1365> Ludovic I, pe data de 2 februarie dă o altă proclamație prin care înfierează fapta lui Bogdan din Cuhea Maramureșului, care în ascuns, trece în Moldova cu o ceată, preia conducerea populației Vlahe răsculate și îi alungă din Moldova (Vlahia Neagră) pe urmașii lui Dragoș: Balc și Sas.
• <1365/1366> Contele Amedeu de Savoia,recucerește de la Turci, penin-sula Galipoli și o predă Bizantinilor.
• <1365/1366> Împăratul Bizantin Ioan al V-lea Paleologul, se deplasează la Buda, unde în convorbirile purtate cu Ludovic I, se angajează să treacă la catolicism împreună cu tot poporul și clerul , cu condiția continuării cruciadei în contra Turcilor.
• <1366> Ludovic I, într-un document îl numește pe Vladislav I : Voevo-dul nostru Transalpin, ceiace arată că Vladislav a facut act de închinare față de Ungaria.
• <1366> Ludovic I d’Anjou, pe Românii din afara arcului carpatin îi consi-dera niște blocuri de populație compactă românească și pe care îi putea aservi scopurilor sale numai printr-o oligarhie națională, în timp ce Românilor din interiorul arcului carpa-tin nu le recunoștea calitatea de etnie. În această privință mentalitatea regimului politic din regatul Unguresc nu se deosebea cu nimic de mentalitatea regimului politic din impe-riul Turcesc, care de asemenea nu recunoștea etnii în cadrul imperiului.

Deosebirea dintre mentalitatea clasei politice ungurești și a clasei politice turcești din acea epocă, era esențiala numai din punctul de vedere religios. Ungaria nu recunoștea decât o singură religie, cea catolică, în timp ce Imperiul Turcesc recunoștea dreptul reli- giei creștine și al religiei mozaice de a exista și de a organiza pentru credincioșii lor, pe lângă religie și toate aspectele și civile și juridice ale comunităților de creștini și evrei care nu contraveneau legilor musulmane izvorâte din Coran.

• <1366>După terminarea vizitei împăratului bizantin, Ludovic I îl condu-ce pe acesta până în Banatul Timișoarei și apoi trece în Transilvania, unde petrece o peri-oadă de o jumătate de an, cu scopul asigurării stăpânirii asupra acestei provincii cu o po

pulație majoritar Vlahă. Deasemenea va încerca să asigure fie suveranitatea, fie suzera-nitatea, după posibilități, asupra posesiunilor extra carpatice. În acest interval de timp el emite și supraveghează la fața locului aplicarea a trei edicte, care vor fi destinate să schimbe viața Românilor din Transilvania, pentru peste 5 secole, după cum urmează :

• pe data de 28 iunie, actul prin care unifică sistemul juridic din Transil-vania cu cel din Ungaria ; una dintre schimbări fiind ca Vlahii care po-sedau proprietate funciară, dar nu posedau acte de proprietate, pier-deau, în instanțele nou create, în fața nobililor maghiari care prezentau acte de danie regală.
• Al doilea act, fără dată certă, statuta incompatibilitatea dintre calitatea de nobil maghiar și altă religie decât cea catolică; lipsa unei date certe permitea eludarea principiului neretroactivității, care la rândul său per-mitea o libertate deplină autorității regale în emiterea de acte de danie legală antidatate sau fără dată certă.
• pe data de 20 iulie, emite un act prin care legaliza un sistem inchizito-rial laic de prigonire a clerului schismatic (Greco-Ortodox).
• <1368> Vladislav I, la 20 ianuarie emite un act de scutire de vamă negus-torilor brașoveni, care călătoresc prin Coridorul Bărăganului (între Ialomița și Siret),la porturile de la Dunăre – în plus pentru cei care merg în portul Brăila,scutirea de vamă lucra în ambele sensuri. Este incontestabil că acest act, decurge dintr-un act de suvera-nitate asupra teritoriului în cauză, care deși nu ne-a parvenit, a existat pentru că altfel ar fi fost caz de război, așa cum a fost cazul in 1359 și care probabil că a fost prețul recu-noașterii suzeranității în 1366. Probabil că acordarea de scutire vamală era insoțită și de o garantare a dreptului de trecere în contra tuturor evicțiunilor posibile, ceiace nu era o vor- bă goală, având în vedere că la aceasta dată, în sudul Moldovei,sudul Basarabiei și posibil nordul Dobrogii exista o formațiune statală Tătărască a prințului Dimitrie (după Iorga o formă coruptă din Temir-khan ), garanție care nu putea fi onorată decât de Vladislav I.
• <1368> În China, întemeietorul dinastiei Ming,care se încoronează împărat sub numele de Hung-wa, răstoarnă și alungă dincolo de Marele Zid Chinezesc, dinastia Mongolă, întemeiată de Gengis-khan.
• <1368/1369> Cetatea Vidinului cucerită de Ludovic I în 1365, se răscoală în contra autorității unguresti. Vladislav I nu dă curs cererii suzeranului său să reprime răscoala, pe care mai mult ca sigur, în ascuns o ajuta. Ludovic pornește o armată în josul Dunării venind din Banat,care nu reușește decât să recucerească Severinul și o armată din Transilvania care este infrântă de Vladislav I, pe Dâmbovița. La incheierea ostilităților se

păstrează situația existentă, de vasalitate a cetății Vidin către Regatul Ungariei, dar Stra-cimir este reîntronat.

• <1369> Bogdan I, până la moartea sa din acest an, a rezistat cu succes la toate atacurile provenite din spre Maramureș și din partea Regatului Ungar. Îi urmează la domnie fiul său Lascu, care va domni până în anul 1377 și care va continua proiectele pe care probabil că le începuse Bogdan. Lascu mută capitala la Siret și extinde voevodatul Moldovei până la Nistru spre nord și răsărit.
• <1370> Lațcu I, probabil cu garanția clerului polonez, obține de la scaunul

papal o episcopie catolică la Siret, dependentă direct de scaunul papal, transformarea voe-vodatului în ducat și pentru sine titlul de duce.

• <1370> Ludovic I devine și rege al Poloniei, conform tratatelor, întrucât regele Cazimir al III-lea moare într-un accident de vânătoare,fără a lăsa moștenitori. El începe o ofensivă culturală, în toată zona Rusiei de Vest (Volhinia, Podolia, Halicia ) și Moldova, cu ajutorul ordinului dominicanilor, care erau răspunzători numai față de Vi-carul General al ordinului. în cadrul acestui plan înființează o mânăstire dominicană cu scopul de a contracara acțiunile episcopiei catolice aparținând scaunului papal.
• <1372> Ludovic I încheie un pact cu împăratul germaniei, Carol IV de Luxemburg, prin care acesta renunță la toate pretențiile sale asupra Rusiei de Vest.
• <1373> Ludovic I interzice importul de sare din Valahia, pentru că prin aceasta micșora veniturile lui Vladislav I, și astfel îl putea aduce la ascultare.Ludovic I ia aceasta măsura întrucât din cauză că la Dunăre acum se aflau Turcii, Vladislav care era nevoit să țină seama de această realitate politică, adică să se distanțeze cât mai egal de amândoi vecinii, pentru a nu fi invadat de nici unul dintre ei, nu era un vasal prea supus.
• <1373> Ioan al V-lea Paleologul, împăratul Bizanțului, ca și Vladislav I, din cauza presiunilor turcești și din cauză că nu exista nici-o speranță pentru eliberarea de amenințarea turcească printr-o cruciată de anvergură, recunoaște suzeranitatea turcească, plătește tribut turcilor, se angajează să contribuie cu contingente de armată alături de Turci în caz de război și ca garanție îl predă pe, fiul său Manuel, ostatec la Turci.
• <1374> Ambele state românești – Valahia și Moldova – sunt atacate de armatele ungurești,dar resping atacul.
• <1375> Ludovic I își stabilește cartierul general în Transilvania cu scopul de a supraveghea ambele fronturi – Valahia și Moldova . Episcopia Milcovului își înce-tează activitatea, probabil desființată de Vladislav I. În prima fază este posibil ca armata Valahă să fi invadat Transilvania, întrucât se constată că Ludovic I i-a măsuri de fortifi-care a pasului Bran, și Sașii părăsesc armata regală pentru a-și adăposti familiile.
• <1376> Ioan al V-lea Paleologul, predă Turcilor, peninsula Galipoli.
• <1376> Bosnia se răscoală în contra dominației ungurești și se declară regat.
• <1376> Patriarhia din Constantinopol recunoaște Patriarhia din Serbia.
• <1376> Patriarhia din Constantinopol înființează Mitropolia Rusiei de Vest și-l investește pe Ciprian Țamblac, episcop al Rusiei de Vest, cu sediul la Kiev.
• <1376> Lituanienii invadează Polonia și Haliciul.
• <1377> Ludovic I este victorios în sud în contra : Bosniacilor, Vlahilor,

Bulgarilor și Turcilor, iar Vladislav I este înlocuit cu Radu I. Ludovic I este victorios și în nord în contra : Rușilor Vestici, Lituanienilor și Moldovenilor. Lațcu este înlocuit cu domnia Margaretei Mușat și a fiului ei Petru I Mușat.

• <1378> Ludovic I nu reușește să-i înlocuiască pe Mușatini cu credincioșii săi Drăgoșești, din cauză că Papa Grigore XI îi favorizează pe Mușatini, dând o Bulă de iertarea păcatelor, “nobilei femei, Margareta de Siret, doamna Valahiei Mici”.
• <1380> Moscova înfrânge categoric Hoarda de Aur la Kulikovo.
• <1381>Papa Urban al VI-lea, trimite inchizitori în Valahia și Moldova.
• <1381> Ludovic I înființează în Valahia, în care era acum voevod, Radu I, episcopia catolică a Argeșului – atârnând de erarhia bisericii catolice a Ungariei.
• <1382> Ludovic I cel Mare, d’Anjou, moare și încet, dar sigur, intreg eșa-fodajul de state vasale – tampon – se destramă.
• <1382> Ciuma Neagră reapare în Europa și face din nou milioane de vic-time, dintre care de data aceasta 5 milioane numai în Irlanda.
• <1385> Polonia și Lituania, recuperează Rusia Vestică de la Unguri.
• <1385> Turcii cuceresc Sofia de la Țaratul Bulgar..
• <1386> Mircea I, supranumit cel Bătrân, își incepe domnia în Valahia, un- de va domni până în anul 1418.
• <1386> Ultima formațiune statală tătărască,de pe teritoriul României, cea cunoscută drept principatul lui Dimitrie, dispare de pe hartă.
• <1386> Pe baza unor izvoare istorice recente scoase la iveală din Arhivele de Stat din Genova și valorificate pentru istoria Moldovei din secolul XIV, de către Șer-ban Papacostea în lucrarea sa Geneza Statului în Evul Mediu Românesc, (Studii Critice, Ediție adăogită. Corint București 1999) existau concomitent în Moldova două țări: Țara de Sus având drept domn pe Petru I Musat și Țara de Jos având drept domn pe voevodul Costea din pomelnicul de la mânastirea Bistrița, care a intrigat mult timp pe cercetătorii istoriei începuturilor Moldovei.

Patriarhia din Constantinopol recunoaște titlul de autocrator domnitorului Moldovei

• <1387> Petru I Musat, pentru a scăpa de suveranitatea apăsătoare a Unga-riei, la fel ca și Rusia de Vest în 1385, la Lwow depune jurământ de credință regelui Poloniei, Vladislav Jagiello. Șerban Papacostea în Geneza Statului in Evul Mediu Romanesc Editura Corint, Bucuresti 1999, la pp. 294-295, arată că:

"În rezumat și concluzie: Mitropolia Moldovei s-a intemeiat în urma desprinderii, cea de a doua desprindere, a bisericii țării din dependența față de mitropolia din Halici, fapt accentuat de instanțele supreme ale lumii bizantine cel mai tarziu în 1387 când au avut loc la Lwow întrevederile dintre emisarul imperial și patriarhal, Ciprian, Petru I și Vladislav Jagiello. Faptul a avut și valoare de recunoaștere a autonomiei politice și bisericești a Moldovei de către Polonia, atitudine opusă celei a regatului ungar sub regii angevini. […] Slăbirea progresiva a intransigenții Patriarhiei ecumenice în raporturile cu Polonia s-a desăvârșit odată cu reconcilierea generală din 1401, în cadrul căreia a fost recunoscut ca mitropolit canonic Iosif, candidatul domnului Moldovei".

Majoritatea istoricilor, consemnează anul 1387, drept anul în care, Patriarhia din Constantinopol recunoaște lui Petru I, titlul de Autocrator, și dreptul la o Mitropolie a Mol-dovei. În felul acesta și Moldova ca și Valahia în 1359, în interesul supraviețuirii etniei românești, deoarece Europa de Vest promova supremația Ungariei, mută granița Europei de Vest de la Dunăre pe creasta Carpaților.

• <1387> Sigismund de Luxemburg, prin căsătoria cu fiica lui Ludovic I cel Mare, Maria, a devenit rege al Ungariei și a pus capăt anarhiei, create de succesiunea pentru moștenirea lăsată de Ludovic I cel Mare, la moartea sa.El va domni până în 1437.
• <1388> Veneția semnează primul tratat comercial cu Turcii.
• <1389> Murad I, pe data de 15 iunie, la Kosovo, pune capăt independen-ței Serbiei, întrucât coaliția sârbo- bulgaro-albanezo-valahă este învinsă decisiv. Murad I este asasinat de patriotul sârb Miloș Obilici, fapt care nu are nici-o consecință practică pentru că fiul lui Murad, Baiazid supranumit “fulgerul”, ține situația ferm în mână. Țarul Sârbilor, Lazăr este executat, dar Sărbii îl aleg în locul lui Lazăr pe fiul acestuia Ștefan Lazarevici, care devine vasalul turcilor.
• <1390> Mircea I cel Bătrân se intitulează într-un act :”Despot al Ținutu-lui Dobrogei (Dobrotici) și stăpânitor al Silistrei”.
• <1391> Mircea I cel Bătrân,care pentru o protecție mai puțin apăsătoa-re, se închinase regelui Poloniei, se pare că prin mijlocirea lui Petru I al Moldovei, nu mai reînoiește actul de vasalitate față de regele Poloniei. Este posibil ca Mircea I cel Bătân să nu fi reînoit actul de vasalitate către Regele Poloniei, deoarece acesta, anulează posesiu-nea Valahiei, asupra sudului Moldovei și a Basarabiei, și le atribuie ca feude Moldovei.
• <1392> Roman I Mușat,urmașul lui Petru I la tronul Moldovei, profită de noua situație politică, creată prin înfrângerea lui Mircea cel Bătrân la Kosovo și pro-babil sub protectia suzeranului său regele Poloniei, care nu putea fi indiferent față de va-cuumul de putere de la gurile Dunării, ia în stăpânire : Țara de Jos, sudul Moldovei și al Basarabiei, întrucât într-un act din 30 martie se intitulează: “voevod moldovenesc și moș-tenitor a toată Țara Românească, de la munte până la țărmul mării”. În felul acesta, Mol-dova a intrat în granițele care vor deveni granițele istorice ale Moldovei, dar, din păcate, relațiile frățești de până acum dintre Valahia Mare (Țara Românească ) și Valahia Mică (Moldova), se vor transforma în “real politik”.
• <1393> Bajazid I Fulgerul, anexează Bulgaria Țarului Șișman, care avea capitala la Târnovo, preluând fără luptă și Silistra, cheia Dunării de jos.
• <1396> Sigismund de Luxemburg, conduce cruciada creștină la care par-ticipau mai mult de 10 țări, dintre care prima fiind Valahia, ca cea mai apropriată de Turci, înaintează în josul Dunării, jefuind și omorând și pe data de 25 Septembrie, la 10 Km. de Nicopole, întâlnește armata turcească, superioară din toate punctele de vedere, dar mai cu seamă din punctul de vedere al gândirii tactice, întrucât și-a folosit superiorita-tea numerică păstrând o rezervă tactică pe care a folosit-o la momentul oportun pentru a obține o victorie zdrobitoare. Mulți creștini au fost omorâți, mulți s-au înecat și au fost luați de apele Dunării la vale, dar și mai mulți au fost luați robi, ceiace era adevăratul câștig al Turcilor. După bătălia de la Nicopole se instaurează stăpânirea de necontestat a Imperiului Turcesc la Dunărea de jos.

Am dat întinderea cuvenită, evenimentelor care au condus la apariția națiunii ro-mânești, deoarece nașterea este cel mai important moment din viața unui organism viu, așa cum este o națiune. Dar înainte de a trece la concluzii doresc să prezint cititorului, și părerea exprimată de Barbara Jelavich în, Istoria Balcanilor, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, postfață de I.Ciupercă, Ed.Iași: Institutul European, 2000 (pp.30-32):

p.30 "În secolul al unsprezecelea, Ungaria a pus stăpânire pe Transilvania, un teritoriu care avea probabil o populație amestecată, dar majoritar românească." […] p.31-32 "Între timp, două principate românești, Valahia și Moldova, se aflau în plin proces de formare. Origina etnică exactă a românilor din zilele noastre și extinderea teritoriului ocupat de ei în diferite stadii ale istoriei au constituit și încă mai constituie un subiect controversat, ca și alte aspecte similare la toate popoarele balcanice, de altfel. Problema care se pune aici este ce s-a întâmplat cu populația după retragerea administrației romane din 270. Istoriografia română contemporană pune accent pe continuitatea populării ținuturilor României actuale, inclusiv a Transilvaniei, argumentând că populația daco-romană a continuat să ocupe această regiune și i-a absorbit sau i-a izgonit pe rând pe invadatori. Oricum, probabil că în secolul al zecelea majoritatea populației care locuia la sud și la est de Munții Carpați erau români, vorbind o limbă romanică înrudită îndeaproape cu latina, dar cu un mare procentaj de cuvinte de origină slavă. Erau creștini cu toate că data convertirii lor nu este precisă; acceptaseră ritualul religios slavon și adoptaseră alfabetul chirilic care a fost folosit în scrierile românești până în secolul al nouăsprezecelea."

Am reprodus acest pasaj din Istoria Balcanilor, lucrarea Barbarei Jelavich, publicată în Statele Unite în anul 1983, pentru a demonstra că ceea ce pentru noi Românii, sunt adevăruri de necontestat pe care le-am învățat în școală – din clasele primare până în Facul-tățile de Istorie, ale universităților noastre – pentru specialiștii, din afara granițelor noas-tre, ca să nu mai vobim de opinia publică mondială, așa de ușor de manipulat în scopuri politice, istoria reală a Românilor este o chestiune ce poate fi prezentată așa cum cuiva îi convine să o facă. Cititorul trebuie să știe că Barbara Jelavich este o prietenă a Români-lor, și menționez că ea este membru de onoare, a Academiei Române din 1992, având în vedere meritele ei: “pentru știința istorică română și pentru cunoașterea României în afara hotarelor țării”. Sârbii au pierdut războiul mediatic, după anul 1989, înainte chiar de al pierde pe cel real, pentru că și-au închipuit, că au cea mai puternică armată din Balcani, și că problema Yugoslavă este una internă, nici măcar europeană, și nicidecum una globală.

Natio Hungarica, sau Națiunea Ungurească, în mod curent, se crede că este tradu-cerea în limba Latină a numelui Națiunii Maghiare. Lucrurile stau însă cu totul altfel,(ve-zi p.141 din prezenta lucrare), deoarece Natio Hungarica, nu are înțelesul de națiune în sens etnic, ci unul de castă nobiliară militară. Limba maternă pe care o poseda nobilul ca-re aparținea la Natio Hungarica nu conta, deoarece casta militară nobiliară era rezultatul politicii de imigrație – din toată Europa – a Regilor Unguri din dinastia Arpadiană, cu di-rectul sprijin al Cancelariei Papale, limba de comunicare fiind limba Latină. Politica pro-movată de Natio Hungarica, era convertirea la religia catolică. Pe scurt Natio Hungarica, era identică din punct de vedere ideologic, al compoziției etnice și al limbii vorbite, cu toate Ordinele de Cavaleri create în Evul Mediu, de nevoia asigurării supremației religiei catolice. Toate dinastiile care au urmat la tronul Națiunii Ungarești (d’Anjou, Luxem-burg, Corvin, Jagello), după dinastia Arpadiană, până în ziua înfrângerii de la Mohacs, au fost dinastii europene, nemaghiare Exista totuși o deosebire notabilă, între Natio Hun-garica și restul Ordinelor de Cavaleri, care s-a adăogat la confuzia creată de numele lati-nesc al regatului: în cadrul Natio Hungarica, moștenirea bunurilor materiale avea carac-ter ereditar, în timp ce în Ordinele Călugărești, exista o proprietate de grup indivizibilă. Spre exemplu Ordinul Cavalerilor Teutoni în Prusia fondat (1198) de o ramură a Hohen-zollernilor, în 1525, distribuie proprietățile Ordinului între Cavaleri, se convertește la Lu-teranism, iar în 1618 sub conducerea Electorilor de Brandenburg intră în componența Du-catului Prusia. Natio Hungarica, în 1526 este desființată de Turci la Mohacs și timp de a-proape 400 de ani, adică până la Tratatul de la Trianon (1920), o Ungarie independentă dispare de pe harta Europei. Și în Ungaria, Luteranismul (1517), iar de la Pacea Religioa-să (1555) de la Augsburg, și Calvinismul și Unitarienismul, atrag mulți adepți, după prin-cipiul: cuius regio, eius religio (a cui e stăpânirea, a aceluia și religia), omenirea dorind să nu mai plătească impozit Cancelariei Papale. După Carlowitz (1699) catolicii, înfiin-țează o nouă confesiune: Greco-Catolică, cu drepturi depline, iar Națiunea Ungurească treptat se transformă în Națiunea Politică Maghiară, care trece la maghiarizarea în masă a secuilor pe baza actului Opus Tripartitum (1514), apoi (1848) recurge la emanciparea din iobăgie și la împroprietărirea în masă a întregii populații din Ungaria, printre care și Românii. Începând cu ausgleichul (1867), deoarece Transilvania este cedată Ungariei, ne mai fiind posesiune a coroanei imperiale Austro-Ungare, fiindcă Împăratul Franț Iosif, devine și Rege al Ungariei, Națiunea Politică Maghiară, întreprinde cele mai radicale măsuri de desnaționalizare forțată a Românilor. În prezent Națiunea Politică Maghiară, are drept principal punct programatic: iredentismul maghiar, adică acapararea de teritorii în care maghiarii se află în minoritate, dar care ar fi fost călcate de calul lui Ștefan I.

Epoca eroică a Corvineștilor

Din studierea înșiruirii cronologice a evenimentelor care au condus la întemeierea de entități statale românești, doar pe o porțiune a spațiului geografic ocupat de Români se observă că principala etnie cu care Românii erau în competiție, erau Maghiarii. Deasemenea este ușor de observat că războiul cel mai acerb, dintre Unguri și Români, s-a purtat în timpul domniei de 40 de ani al lui Ludovic I-ul d’Anjou.Evident este vorba de un război civil întrucât toți Românii din spațiul geografic românesc se aflau înlăuntrul regatului unguresc fie prin cucerire directă, așa cum era spațiul românesc intra carpatic, de către Ladislau I (1040-95), Rege al Ungariei (1077-95), care sprijinea pretențiile Papei cu privire la Sfântul Imperiu Roman, și care în schimb îl sprijinea pentru a anexa: Slavonia, Croația și Transilvania; fie prin moștenirea de către Unguri a fostei Cumanii Negre, așa cum era cazul spațiului geografic românesc extra carpatic.

Din arsenalul lui Ludovic I, au făcut parte, nu numai legiuirile represive așa cum sunt cele emise în 1366 ci și un act de bază al poporului unguresc: Bula de Aur acordată în 1222 și reconfirmată de Ludovic I în 1351. Regatul unguresc fiind în esență un stat multinational, conceptual, s-ar fi putut desvolta în două direcții complet opuse: fie o mi-noritate ungurească care să mențină regatul unit prin utilizarea forței, fie maghiarizarea în masă a minorităților și deci alterarea caracterului de bază al ‘națiunii’ maghiare. Mai mult conștient, decât instinctiv, în Ungaria a triumfat o cale de mijloc între cele două direcții extreme: cei care au acceptat să se maghiarizeze au devenit parte din ‘națiunea’ maghiară iar cei care nu au acceptat să se maghiarizeze, așa cum au fost cea mai mare parte dintre Români și Germani, au rămas să trăiască acolo unde se născuseră, Românii fără nici-un drept decurgând din etnie și religie, iar Germanii cu toate drepturile decurgând din etnie și religie, nealterate până în anul Unirii Transilvaniei cu România.

Bula de Aur, acordată de regele Andrei al II-lea, sub presiune din partea fiului său viitorul rege Bela al IV-lea și a nobililor coalizați, transforma regalitatea absolută într-o regalitate constitutională, prin faptul că ‘națiunea‘ Ungară capătă anumite drepturi înscri-se în Bula de Aur și întărește monarhia prin faptul că în afară de drepturile concedate ‘na-țiunii’ maghiare, restul drepturilor aparțin monarhiei fără a putea fi contestate. Bula de Aur, numită așa pentru că are peceți de aur, scutește pe clerici și clasa nobiliară de toate categoriile de impozite, ordonă convocarea periodică a Dietei ( parlamentul compus din reprezentanți ai clerului și ai nobililor), acordă imunitate nobililor în contra arestărilor și confiscărilor arbitrare și acordă marilor proprietari dreptul de a dispune de proprietățile lor, după bunul lor plac. Regele nu are dreptul să doneze pământuri, sau să arendeze colectarea impozitelor sau vămilor, la străini: Evrei și Musulmani. Singura cale pentru un străin de a participa la viața economică a “națiunii” era maghiarizarea.

Primul exemplu pe care îl aduc în fața cititorilor este Dragoș, care în conformitate cu cronicele moldovenești este la 1359 descălecătorul Moldovei și căruia acelaș rege Ungur care împila pe Românii rebeli, îi dă o diplomă regală, datată 20 martie 1360, citată de Șerban Papacostea în cartea sa, Geneza Statului în Evul Mediu Românesc – Studii critice – Ediție adăugită. Ed.Corint, București 1999, pe care o reproduc după cum urmează:

"Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoștința tuturor că înălțimea noastră, aducându-și aminte de feluritele fapte de credință și de prea strălucita vrednicie a credincioaselor slujbe ale lui Dragoș, fiul lui Gyula, credinciosul nostru român din Maramureș, slujbe pe care știm că le-a făcut și le-a adus maiestății noastre, potrivit cu cerințele stării și putinței lui, în cele mai multe treburi și războaie ale noastre, încredințate și date lui și mai cu osebire în reașezarea țării noastre a Moldovei (“in restauratione terrae nostre Moldavane…”) potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă și cu neobosită strădanie pe calea statornicei credințe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulți Români răzvrătiți, rătăciți din calea credinței datorate…"

Familia lui Dragoș prin maghiarizare s-a numit Dragffy, cea de la Bonțida Bánffy, cea de la Hunedoara, Hunyadi, și așa mai departe.

Bula de Aur prin caracterul ei exclusivist, destinat inițial pentru apărarea drepturi-lor călăreților liberi Unguri care veniseră în Panonia conduși de dinastia arpadiană, a devenit extrem de atractivă și mulți dintre cei care își descopereau o chemare spre a face parte din ‘națiunea maghiară’, deși aparțineau altor etnii, se maghiarizau. Cu toate acestea într-o carte care studiază boierimea românească, nu poate fi ignorată cea mai faimoasă fa-milie românească nobiliară din evul mediu – familia Corvineștilor din Hunedoara – numai pentru faptul că a servit în Ungaria. Aș putea spune chiar mai mult și anume că, niciun alt Român din toate timpurile și din orice altă categorie socială, nu a atins faima inter-națională a lui Matei I Corvin de Hunedoara ( Hunyadi). Habsburgii și Jagiellonii contemporani cu el, îl considerau un parvenit, din cauza provenienței sale nobiliare recente, dintr-o familie de mici nobili Români din Hunedoara. Atunci când Matei, a considerat de cuviință să prezinte lumii contemporane origina sa nobiliară, nu a recurs la legitimarea care i-ar fi fost ușor de dovedit, origina nobiliară maghiară pe linia maternală, ci a reclamat o “descendență din Jupiter”, pe calea unei filiațiuni dintr-un cavaler Roman pe nume Valerius Corvinus. Dacă Matei a reclamat o origină românească, cred că trebuie să respectăm alegerea sa și să-i acordăm locul pe care-l merită în panteonul marilor Români.

Primul din această familie care s-a evidențiat, a fost Voicu de Hunedoara, tatăl lui Iancu și deci bunicul lui Matei Corvin. Cert este că pentru serviciile competente aduse coroanei ungurești, regele Sigismund de Luxemburg, al Ungariei l-a răsplătit pe Voicu cu posesiunea cetății Hunedoara, (Vajdahunyad). Fiul lui Voicu, Iancu de Hunedoara, a îmbrățișat cariera armelor, a tatălui său și din cauză că a dat dovadă de un talent organizatoric și militar foarte de timpuriu, a fost remarcat de regele Sigismund de Luxemburg, care l-a făcut aghiotantul său în mai toate războaiele sale și ca secretar regal, în vreme de pace, când se afla la curtea sa din Praga. Sigismund de Luxemburg, el insuși un om remarcabil, fiind un European “par excellence”, fiind printre altele fluent în alte 5 limbi (cehă, unga-ră, italiană, germană si latina) pe lângă limba sa maternă care era franceza. Sigismund de Luxemburg a fost purtător al coroanei ungurești timp de 50 de ani (1387-1437), conco-mitent, timp de 26 de ani ( 1411-1437 ), rege al Germaniei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Apus și timp de 17 ani (1420-1437) rege al Boemiei.

Iancu de Hunedoara a asistat la înfrângerea dezastruoasă pentru regatul unguresc, la Nicopole (1396), unde comandant era experimentatul Sigismund de Luxemburg. Iancu de Hunedoara, a știut să învețe din realizările și greșelile lui Sigismund și din greșelile militare ale Turcilor și atunci când a devenit regent al Ungariei și căpitan general al armatei regatului unguresc, a știut să pună în practică, principiile organizatorice care îl vor ajuta să-și asigure o faimă nepieritoare. Aceste principii erau următoarele :

• Pe lângă armata pe care nobilii o aduceau ca urmare a convocării regale și care era inegală ca valoare militară prin definiție, Iancu de Hune-doara înființează o armată regală formată din mercenari din mica nobi-lime, bine plătită, permanentă și ca atare bine antrenată. Această arma- tă era plătită din fondurile statului și deci credincioasă regentului.
• O avere personală care să-i permită să posede o armată personală mai bună decât a oricărui alt magnat. Averea sa se compunea din 28 de ce-tăți, 57 de orașe și 1.000 de sate, așezate într-un teritoriu cu o suprafață de 2,3 milioane de hectare.
• Succese constante în războaiele pe care le purta în numele Ungariei.

În 1441 Iancu fusese ales Voevod al Transilvaniei. Succesele sale în confruntările militare cu Turcii nu au intârziat să se arate. În 1442 la Porțile de Fier, Iancu de Hunedoa-ra înfrânge o armată turcească comandată de Mezid bey care este omorât în această bătă-lie. În acelaș an îl înfrânge și pe Sahabeddin pașa, beiul Rumeliei; bătălia a avut loc în Valahia. În calitatea sa de Voevod al Transilvaniei, armata sa era plină de Români transilvăneni, dar mai mult decât atât în 1443 el a răsculat populațiile sârbești, bulgărești și albaneze, în frunte cu Skanderbeg și a înaintat în peninsula balcanică până la Zlatița. Din păcate, la bătălia crucială de la Varna (1444), cruciații erau comandați de tâ-nărul rege al Poloniei și al Ungariei, Vladislav Jagiello, care “din cauza pripitului său asalt curajos, dar nesocotit și fatal pentru deznodământul bătăliei, el și-a pierdut la Varna și armata și viața” (Paul Lendvai, Ungurii, pag 83, traducere M si I. Nastasia, Humanitas, București 2001) dar și întreaga peninsulă balcanică: Serbia 1457, Bosnia 1463 și Herțe-govina 1483. În anul 1453 sultanul Mohamed al II-lea, cucerește Constantinopolul, desființează imperiul bizantin si mută capitala Imperiului Otoman la Constantinopol, iar reșe dința vizirală la Adrianopole. Țeava tunului, turnat de ungurul Orban din serviciul sulta-nului, avea o țeavă lungă de 7,8 m și un diametru interior de 1,06 m și arunca ghiulele în greutate de 543 kg. Dau aceste date pentru a se vedea progresele făcute de armele de foc și în acest context unde se plasau capabilitățile militare ale Valahiei și Moldovei .

Cu toate aceste succese turcești, în 1456, trei ani de la cucerirea Constantinopolu-lui, Mohamed al II-lea, supranumit Cuceritorul care credea că va putea cuceri și Belgradul, cheia Dunării de mijloc, este învins atât de categoric de Iancu de Hunedoara, la Bel-grad, încât Turcii, au fost întârziați, din înaintarea lor spre apus, timp de 70 de ani, până la victoria lor de la Mohacs din 1526. Iancu de Hunedoara moare, probabil de ciumă, în acelaș an în care obținuse cea mai mare victorie din viața sa. El lasă în urma sa doi fii : Ladislau și Matei și cumula la moartea sa următoarele demnități: regent (guvernator) al regatului unguresc, voevod al Transilvaniei, conte de Timiș și căpitan general al Belgra-dului. Rege din1453 era Ladislau, care în anul morții lui Iancu de Hunedoara (1456), era în vârstă de 17 ani și care îi datora totul lui Iancu de Hunedoara, în mod surprinzător, numește în poziția de căpitan-general pe unchiul său, feudalul foarte bogat Cilli, șeful partidului advers Huniazilor. Laslo Hunyadi îl omoară pe Cilli și regele Ladislau îl numește pe loc pe Laslo Hunyadi căpitan-general al Belgradului și jură că nu va răzbuna uciderea lui Cilli. La numai câteva săptămâni de la numirea lui Laslo Hunyadi în poziția de căpitan-general, îi arestează pe amândoi frații Hunyadi și la numai 48 de ore de la arestarea fraților Hunyadi, în fața întregii curți, în marea piață din Buda îl decapitează pe fratele mai mare Laslo, iar pe Matei îl ține prizonier. Doi ani mai târziu, regele Ladislau moare de ciumă, fără moște-nitor și ca urmare a morții acestuia, Matei devine liber și în urma hotărârilor marilor magnați la vârsta de 15 ani este ales rege în 1458 – în fața a 40.000 de cavaleri înzăoați reprezentanții micii nobilimi, pe Dunărea înghețată, la Buda. La ceremonialul de încoro-nare, Matei jură să respecte Constituția Maghiară, adică Bula de Aur (1222) și reconfir-marea acesteia de către Ludovic I cel Mare d’Anjou (1351).

Matei a dovedit de timpuriu că a moștenit talentele de politician și om de stat, ale tatălui său, ba chiar că îl întrece, respectând cele trei principii ale lui Iancu de Hunedoara, perfecționând în special baza economică a regatului. El a înființat pe tot întinsul regatu- lui 80 de comitate, care fără a impieta asupra drepturilor feudalilor creiau noi locuri de muncă, pentru ceiace am numi astăzi o clasă mijlocie – care la vremea aceia era constituită din mica nobilime și orășeni - obținând o activitate economică bazată în special pe aprovizionarea armatei regale. Tot din cadrul acestei clase mijlocii recruta armata sa care devenise celebră în Europa timpului său sub denumirea de ‘armata neagră’, din cauza scuturilor și coifurilor negre. Domnia sa poate fi împărțită în două: o primă perioadă, din 1458 ână la 1476 în care el s-a preocupat să clădească baza economică necesară să întrețină armata regală în număr de 30.000 de soldați, formată în majoritate din populația neungurească a regatului (slavi, români, germani), si o a doua perioadă de la 1476, până la moartea sa survenită în anul 1490, adică de la data celei de a doua căsătorii, cu fiica, Beatrix , a regelui Neapolului, în care Matei I Corvinul a devenit un prinț al Renașterii Italienești, transformând curtea regală în acest sens și cerând nobililor să-l urmeze pe ca-lea Renașterii.

Din prima perioada, i-au revenit din partea întregului mozaic național și cultural, care compunea Ungaria lui Matei I-ul Corvinul, numele care-l vor urmări până în zilele noastre : regele soldat și regele poporului. Se povestește că intra în bătălie alături de sol-dații săi și că noaptea dormea învelit cu mantaua sa pe pământul gol, în mijlocul trupelor sale. Supranumele de regele poporului era meritat din plin, pentru că politica sa care sti-mula consumul – în prima perioadă pentru cheltuieli militare – iar în – a doua perioadă pentru cheltuieli militare și pentru clădiri somptuoase, parcuri și în general pentru tot ce-ea ce făcea viața plăcută – au creiat locuri de muncă pentru populație și ca atare a creiat o bună stare generală, care a făcut mai mult pentru maghiarizarea maselor de nemaghiari, decât toate măsurile, coercitive ale lui Ludovic I-ul cel Mare din secolul trecut.

Activitatea sa economica nu s-a bazat pe reforme structurale, pentru că a respectat jurământul depus, de a nu se atinge de privelegiile castei feudale, lăsându-le libertatea economică, iar Matei Corvin a creiat o activitate economică bazată pe un domeniu regal propriu, dar fără atingerea domeniului feudalilor. Paul Lendvai în traducerea cărții sale Ungurii, la pag. 93, citează declarațiile lui Matei, astfel:

"Nu legile sînt izvorul și garantul acestor drepte rânduieli, ci regele, care nu este un slujitor sau o unealtă a legilor, ci stă deasupra lor și decide asupra lor".

Modul său de gândire ar putea fi caracterizat drept cel al unui autocrat plin de bună voință, inspirat din punct de vedere economic, atent administrator, care a creiat venituri la bu-getul statului de cinci ori mai mari decât ale predecesorului său, totuși pentru că a fost un autocrat, dar și pentru că el era Român, nobilimea ungurească nu l-a iubit. Din cauza că Matei I Corvin a fost întotdeauna înclinat să ia apărarea membrilor mai slabi ai societății, în contra celor abuzivi, în popor a rămas zicala care de fapt costituie cel mai frumos epi-taf posibil: “ A murit Matei, a murit dreptatea ! “ Paul Lendvai in traducerea cartii sale Ungurii, la pag. 94 scrie în ultimul paragraf al capitolului VII, Epoca Eroică a Huniazilor pe Fundalul Pericolului Turcesc, următoarele :

"În orice caz este de remarcat faptul că la două sondaje reprezentative de la sfârșitul lui 1994 și dela sfârșitul lui 1996, deci la mai bine de cinci sute de ani de la moartea sa, regele Matei a fost caracterizat ca personalitatea cea mai prețuită, situându-se în această privință înaintea lui Ștefan cel Sfânt și a eroilor revoluției din 1848, Széchenyi și Kossuth."

Principalul motiv pentru care populația regatului l-a iubit atât de mult a fost geniul său în a crea o bunăstare generală, din activitatea de cuceriri militare, în prima parte a domniei sale, când era tânăr, pe care apoi a redistribuit-o, după principiul cetelor de vânători ancestrali: “mult sau puțin dar la întreaga ceată”, unei întregi clase mijlocii care manufac-tura, tot ceea ce era necesar pentru existența unei armate, atâta timp cât Regatul era în sta-re de război; prin aducerea din Italia în Ungaria a fenomenului cultural al Re nașterii și imprimarea unei vieti de lux, la clasele sociale aristocratice și de mijloc, după încetarea cuceririlor, acesta fiind un nou mijloc de redistribuirea veniturilor la toți cei care contri-buiau, în vre-un fel, la activitatea manufacturieră, comercială și de servicii necesară sus-ținerii unui astfel de stil de viață. Măreția Regelui Matei Corvin, a fost că a știut să rezol-ve problema suprapopulării, în Ungaria atâta vreme cât a trăit el.

Deși personalități diferite, există unele similarități între cariera lui Matei și cea a lui Napoleon, dintre care cea mai izbitoare, este că Transilvăneanul de origină româneas-că ajunge rege al Ungariei, la fel ca și italianul-corsican, care ajunge împărat al Franței. De subliniat faptul că Matei reușește să ajungă și să se mențină regele Ungariei, într-o epocă în care blazonul era in 100% din cazuri, singura condiție, în timp ce “micul capo-ral”, s-a urcat pe tronul Franței, dus de valul Revoluției Franceze, care în prealabil a exe-cutat pe eșafod, pe toți cei care purtau blazoane și pe care au putut pune mâna, netezind astfel calea lui Napoleon spre tronul Franței.

Dar tot atât de izbitor este faptul, că ambii pentru a-și pune în valoare calitățile înăscute, au avut nevoie de o scenă mare, de popoare care să fi ajuns la vremea când ei au trăit, la o desvoltare care să le permită să-și realizeze marile lor înfăptuiri. Cititorii Ro-mâni sunt mult mai familiarizați cu mareția Franței din timpul lui Napoleon, decât cu “ Epoca eroică a Corvineștilor”. Reflectând asupra acestei epoci eroice a Hunedorenilor, tocmai pentru că nu am documente să ofer cititorului, mă întreb dacă în armata regatului unguresc, din a doua jumătate a secolului XIV până la sfârșitul secolului XV, pe toate câmpurile de bătaie, dacă ar fi fost posibil, ca numai cei trei hunedoreni: Voicu răsplătit cu posesiunea cetății Hunedoara, Iancu ocupând poziția de căpitan general al armatei regale și Matei ales rege al Ungariei, să fi fost de origină românească ? Această chestiune care ține de bunul simț, mai mult decât de rațiune, dacă luăm în considerație numai cum a intrat Voicu în armata regală –aducând cu dânsul o ceată al cărui conducător era și care probabil că erau Români, deoarece Ungurii aveau conducătorii lor și nu ar fi luptat sub steagul unui Român, pune în fața cititorului o mulțime de alte intrebări conexe.

Dar mai întâi trebuie să admitem ceeace este evident, în armatele tuturor forma-țiunilor statale care au înglobat Transilvania până la marea Unire cu România, Românii au fost recrutați, tocmai pentru că nu formau o etnie recunoscută cu un teritoriu al lor, în regimentele ungurești sau austro-ungare, dar nu în formații bazate pe principiul etnic ci în unități care cuprindeau întreg mozaicul multinațional, dar în care nimeni nu putea fi ofițer dacă nu cunoștea limba ungurească. Românii dacă cunoșteau limba ungurească puteau să ajungă ofițeri –grade inferioare- pentrucă de la epoca Hunedorenilor înainte, adică după 1490 anul când Matei Corvin a murit fără moștenitori, a început epoca iredentismului ma-ghiar. Iredentismul este mișcarea naționalist-șovină ai cărei partizani urmăresc anexarea unor teritorii în care conaționalii lor sunt in minoritate. In acest context în 1505 parla-mentul unguresc votează o lege prin care “nici –un străin, oricărei naționalități ar aparți- ne” nu mai poate fi ales ca rege.

Istoricii Unguri, în general, consideră că anarhia care a urmat după Matei se datorește faptului că Matei I nu a avut un moștenitor al tronului.Adevărul este că, decăderea regatului unguresc se datoreste tocmai moștenirii lăsate de Matei, adică formată din două entități: una centralizată excesiv, regalitatea și armata regală, dar care ca să funcționeze depindea de existența unui rege capabil și o altă entitate care cuprindea parlamentul și pe nobilii care nu făceau parte din camarila regală și deci nu participau la beneficiile de care aveau parte cei din camarilă. Din momentul morții lui Matei pentru că nu s-a găsit nimeni capabil să-i ia locul lui Matei, ne mai existând veniturile care să susțină statul centralizat, încet, încet, armata a fost licențiată, iar soldații și ofițerii cu grade inferioare demobilizați nu vedeau în fața lor altă soartă decât să îngroașe numărul iobagilor. Soldații demobilizați au devenit conducătorii iobagilor, – din ultima categorie făcea parte un număr important de iobagi Români – au furnizat pe conducătorul revoluției, un Secui, fost ofițer, pe nume Gheorghe Doja și în 1513 s-au revoltat, dedându-se la excese care au adus Ungaria într-o stare de extremă slăbiciune economică și militară.

Revoluția a fost înăbușită, de către Ioan Zapolya, Voievodul Transilvaniei, după un an de zile, adică în 1514, după lupte grele, mai cu seamă în Transilvania și Ungaria de Răsărit, ceea ce dovedește că problema socială aproape că se suprapunea cu problema na-țională a românilor, întrucât revoltații erau în special iobagii Români. Ceea ce le-a lipsit românilor transilvăneni ca revoluția să triumfe, a fost o clasă nobiliară națională. Numă-rul nobililor unguri, în schimb, era extrem de mare: 4-5 %, în timp ce în 1829 în Țara Românească erau doar 4,65 la 0/00, iar în Franța la 1787, în ajunul prăbușirii vechiului re- gim, era 13,85 la 0/00. Acest număr disproporționat de nobili din Ungaria anului 1514, era formată de soldățimea – “armata neagră” – moștenirea lăsată de Matei Corvin, care ca preț al trădării revolutiei iobagilor, au fost inglobați în “națiunea politică”. maghiară.

Iată un citat, pag. 97, din Ungurii, lui Paul Lendvai, care desvăluie cum au fost șerbiți iobagii români de către o clasă nobiliară, străină, iredentistă, ungurească:

"Osânda pentru răscoala țăranilor deci hotărârea Parlamentului cu privire la transformarea țăranilor în șerbi ‘pentru toți vecii’, a fost inclusă în culegerea de drept cutumiar maghiar alcătuită aproape concomitent de către conducătorul micii nobilimi Istvan Werboczy. Numită ‘Tripartitum’, ‘Codul tripartit’,această culegere impărțea societatea ungară într-o atotputernică așa-zisă ‘națiune politică’ și un popor lipsit de orice drepturi. Teza lui Werboczy era pe cât de simplă pe atât de genială: ea făcea din nobilimea obișnuită (deci nici decum numai din magnați și din clerul înalt) ‘trupul mitic’ personalizat și ‘componentă a sfintei coroane’. Ficțiunea despre ‘una et eadem libertas’, una și aceiaș libertate, a tuturor privilegiaților, ca și definiția coroanei ca nucleu esențial al națiunii nobile și izvor al autorității regale au devenit în planul dreptului de stat, baza identității națiunii ungare. Fiecare nobil, chiar și cel mai sărac, este – se spunea – un membru al sfintei coroane a lui Ștefan. Deci țăranilor și orășenilor li se interzicea dreptul de a se considera ca membrii ai țării sau ai coroanei."

Codul Tripartit, opera magistratului regal unguresc Istvan Werboczy, educat în jurispru-dența Romană și redactat în limba latină cultă (limba cancelariilor regale din Apusul Eu-ropei din secolul XVI), era de fapt Legea Epocii Clasice Romane: secolul al IV-lea î.e.n. când plebeii din Roma au fost transformați în cetățeni romani, prin acordarea de drepturi civice, și care epocă, s-a terminat în anul 212 e.n., atunci când împăratul roman Caracalla a acordat cetățenia romană, tuturor oamenilor liberi (nesclavi) care trăiau în Imperiul Roman. Coeziunea, sau spiritul de corp, creat de apartenența la statutul de cetățean roman (secolul IV î.e.n.) , sau la națiunea politică maghiară (1514), este ilustrarea legii înscrisă în genele Vânătorului, care determină conform cu Teoria evoluționistă, comportamentul Speciei umane, și nicidecum o repetare a istoriei, așa cum ar putea sugera cei insuficient informați. Până când Românii nu au învățat că: unirea face puterea, nu au avut rezultate în lupta lor pentru realizarea idealurilor lor naționale.

În completarea represiunii iredentiste, parlamentul Voevodatului Transilvaniei recunoaște numai patru religii: catolică, luterană, calvină, unitariană și tolerează –religia or-todoxă. Separarea clasei nobiliare ungurești de curcubeul naționalităților din regatul un-guresc, a condus nemijlocit la dezastrul din bătălia de la Mohacs, după care:“Ungaria ca forță politică independentă a dispărut pentru aproape 400 de ani de pe harta politică a Eu-ropei”. Citez de la pag.100 din traducerea cărții Ungurii, a lui Paul Lendvai:

"… Ludovic al II-lea , în fruntea unei armate de aproape 25.000 de oameni, înjghebați în grabă, prost instruită și condusă diletant se înfruntă […] cu forțele de circa trei până la cinci ori mai mari ale sultanului. Ungurii aproape că nu dispuneau nici de tunuri nici de infanterie, deoarece teama demnitarilor bisericești și laici față de proprii lor țărani, deposedați de drepturi și pedepsiți de la răscoala lui Doja încoace, era probabil mai mare decât cea față de luptătorii lui Soliman."

Din păcate prăbușirea Ungariei, după Mohacs, a schimbat nu numai echilibrul de forțe în Europa centrală și de sud-est, în favoarea Turcilor, stabilit în perioada eroică a Hunedorenilor, dar și statutul politic atât al Regatului Ungariei, cât si al Valahiei și al Moldovei. Primul, Regatul Ungariei a devenit vasal (1529); a doua Valahia (1535), dom-nitor fiind Radu Paisie; ultima fiind Moldova (1538), fiind necesară o expediție turcească sub comanda lui Soliman Magnificul pentru a-l înlătura pe Petru Rareș. Ulterior în 1541 la moartea lui Ioan Zapolya, Ungaria propriu zisă devine pașalâc turcesc, iar Voevodatul Transilvaniei, devine independent față de Ungaria, dar vasal Turciei.

Așezământul lui Mihai Viteazul

Războiul început de Mihai Viteazul în contra Turcilor, se datorește tributului exorbitant fixat de Turci în anul 1593, la 155 000 galbeni, anual, pentru Valahia, al carei tribut timp de 26 de ani, înainte de 1593, fusese cu 90 000 de galbeni mai mic, adică doar 65 000 de galbeni. Tributul plătit de Moldova, în anul 1593, a fost și el majorat, dar nu-mai cu 35 000 de galbeni, de la 30 000 la 65 000 de galbeni, în timp ce Transilvania plă-tea doar 15 000 de galbeni. Războiul purtat de Mihai Viteazul, a determinat ca pentru domnia următoare – a lui Radu Serban – tributul pentru Valahia să fie redus drastic de la 155 000 galbeni la 32 000 galbeni.

Eroul nostru național, al perioadei dominate de boierii pământeni, adică secolul XIV-XVII inclusiv, este incontestabil Mihai Viteazul, deoarece a realizat unirea celor trei principate românești : Valahia, Moldova și Transilvania, deși pentru un scurt timp (mai puțin de un an) și deși a fost numai o unire personală. El și-a pierdut în această acțiune, atât viața cât și țara și a lăsat în urmă reputația că ar fi înființat ‘rumânia’ în Valahia – reputație creiată de N. Bălcescu. Constantin Giurescu în lucrarea sa publicată în 1915, Vechimea Rumâniei în Țara Românească și Legătura lui Mihai Viteazu și în 1916, Despre Rumâni, (Republicate în antologia Constantin Giurescu Studii de Istorie, pp.327-328 ed. Dinu C. Giurescu, Editura Eminescu 1993), restabilește adevărul, arătând că în fapt Mihai Viteazul nu poate fi acuzat decât de restabilirea instituției rumâniei, nici decum de înființarea acestei instituții sociale. Cauza pentru care Mihai Viteazul a fost nevoit să restabilească instituția rumâniei, era înlăturarea anarhiei, care se instaurase ca urmare, a distrugerii fără precedent produsă de invazia armatelor turcești, conduse de Sinan pașa. Concluziile din studiile lui Constantin Giurescu, menționate anterior, sunt cuprinse în citatul următor:

"Cercetarea noastră ne-a condus la concluzia ca rumânia exista în Țara Românească din cele mai vechi timpuri. Până către sfârșitul secolului al XVI-lea, întreaga populație care trăia în satele boierești, călugărești și domnești era alcătuită numai din rumâni. Faptul că poporul Român se înfățișează de la început din două pături distincte: proprietari și iobagi, cari se diferențiaseră înainte de secolul al XIV-lea, și că numele de rumâni, constituia nu o denumire etnică, ci una socială, reprezentând numai pe iobagi, este de cea mai mare însemnătate. El deschide studiilor asupra istoriei noastre vechi o nouă perspectivă. Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre care izvoarele tac, se oglindește în întocmirea socială cu care el apare în istorie în regiunea unde dezvoltarea sa a fost ferită de înrâuriri străine. Această întocmire ne arată mai clar și mai convingător decât orice altă mărturie istorică, atât soarta elementului Român în timpul năvălirilor barbare, cât și modul cum s-a format prin înrâurirea năvălitorilor naționalitatea română. Să revenim însă la legătura lui Mihai Viteazul.[…] Mihai nu putea să introducă, nici să consacre oficial o stare de lucruri care exista în mod legal de veacuri. Rostul legăturii sale este cu totul altul."

Sistemul de impozitare care era comun în întreaga zonă a Europei de sud-est și ră-săritene se baza pe principiul răspunderii colective a satului și pe cap de familie recenzat. Nu era luată în seamă, de către autoritatea statală, starea reală de prosperitate a familiei sau greutățile familiare ale familiilor reale, repartizarea în cadrul comunității a birului ur mând să fie făcută la nivel sătesc. Nici perturbările produse la nivel sătesc, de calamitățile naturale, sau incendii, jafuri etc. nu erau luate în seamă de autoritatea statală, care era presupusă să înregistreze capii de familie în plus sau în minus numai cu ocazia unui nou recensământ. Dar ca recensământul să constituie o bază reală pentru impozitare, fluctua-ția populației trebuia combătută. Stabilitatea populației era încurajată prin acordarea pro-prietății depline asupra oricăror îmbunătățiri rurale și funciare pe care rumânul le creia, precum casă, vie, livadă, moară etc., iar fluctuația populației și a indivizilor cu tendințe nomadice sau anarhice erau combătută prin înregistrarea lor, în timpul recensământului în satul unde erau găsiți în acel moment, fiind treaba comunităților sătești să-i fixeze pe nomazi sau în alternativă să plătească birul pentru cei cărora nu li se putea da de urmă.

Pentru a avea o imagine completă asupra ‘așezământului’ lui Mihai Viteazul, mai trebuie arătat că în Obiceiul Pământului –legea de bază deși nescrisă a dreptului româ-nesc – exista obligativitatea înapoierii la locul de baștină al tuturor fugarilor, de sex mas-culin și a descendenței masculine a acestora indiferent a câta spiță ar fi fost. Această pre-vedere în timp de pace poate că lucra bine, returnând la locul de baștină pe fugar, dar după un dezastru uman de proporțiiile creiate de invazia lui Sinan pașa, a permite ca aceasta lege să-și producă efectele, ar fi fost să se permită creierea a nenumărate procese de repo-sesiune a rumânilor, deoarece între momentul fugii și momentul când fusese găsit, era posibil în unele cazuri să treacă și zeci de ani, interval în care, fugarul să-și fi găsit un loc unde deja se statornicise. Cu alte cuvinte, așezământul lui Mihai Viteazul era obligator și pentru boierii, proprietari de sate, care nu mai puteau ridica pretenții asupra rumânilor fixați în alte sate. Este posibil, ca această prevedere a așezământului lui Mihai Viteazul, să fi creiat în Țara Românească, sărăcirea unora dintre boierii care-i pierduseră pe rumâ-nii lor, și ca urmare să fi creiat opoziția, care l-a lăsat pradă generalului Basta.

În acea perioadă, fertilitatea terenului arabil era supusă epuizării foarte rapide, așa că iobagul era interesat să abandoneze lotul pe care-l avea în folosință si să obțină un alt lot, de la un proprietar, la alegerea sa, unde să fie cumulate: o fertilitate ridicată și o im- pozitare scăzută.. Atunci când randamentul scădea, iobagul pleca (fugea) în ascuns în alt sat, unde întotdeauna era primit cu brațele deschise și ținut ascuns, pentru că prin munca sa ajuta la plata birului care până la noul recensământ (sama ), nu se schimba. Pentru a avea o imagine completă ce însemna în realitate, legarea de pământ a plugarului, așa cum era ea în acele timpuri, în relația triunghiulară, dintre proprietar-stat-plugar, doresc, să su-bliniez, că proprietarul și plugarul erau mulțumiți unul de altul, chiar dacă producția era mai mică, fiindcă împărțeau proporțional câștigul, atât cât era: mult sau puțin dar partici-pau cu toții . Impozitul către stat în schimb era o mărime fixă, care nu varia în funcție de rezultatele economice, ci era ca și moartea, o componentă imuabilă a vieții. Impozitul că-tre stat (domnie), era cel care-l determina pe iobag să fugă de pe moșie.

Impozitul către domnie, varia de la sat la sat, foarte mult în funcție de relația din-tre domn și boier. Boierii care erau în serviciul activ al domniei, cu alte cuvinte boierii din partidul care-l adusese la putere pe domn, primeau scutiri sau diminuări de impozite pentru serviciile aduse domniei, diminuări de impozite care se reflectau în birurile, mai mici pe care le datorau rumânii. Din contra, boierii din opozitie, și boierii inactivi, fie din cauză de bătrânețe, văduvie și alte cauze, erau impozitați la maximum. Din aceasta cauză, sedentarizarea, sau în această fază a feudalismului românesc, mai bine zis, satul care era temeiul trăiniciei statului (domniei), era atacat la baza lui, de un neonomadism, generat atât de nivelul scăzut al tehnologiei agricole cât și de corupția din administrația statului.

Nicolaie Bălcescu în lucrarea sa: Despre Starea Soțială a Muncitorilor Plugari în Principatele Române în Deosebite Timpuri, publicată în 1846, sesizează contradicția de bază a “contractului” dintre proprietar și plugar: obligația de a rămâne “legat” de o bucată de pământ care nu este rentabilă, atunci când scrie:

"Mihai Viteazul - {fu cel dintâi domn care}- legiui printr-un așezământ al său , ca fiecare țăran pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumân veșnic"

În citatul de mai sus, am izolat între paranteze, inexactitatea flagrantă , din textul lui Nicolae Bălcescu documentată ca atare, de Constantin Giurescu. Și în alte țări din răsăritul Europei, spre exemplu: Polonia în 1496, prin Magna Carta votată la Piatkow, oprește pe orășeni să cumpere teren agricol și leagă pe țărani de glie, iar în 1511 reintroduce șerbia prin lege votată de Seim; Boris Godunov, în 1584, în Rusia promulgă legi prin care țărănimea este legată de glie, în 1591, recensământul rusesc înscrie numele șerbilor sub cel al proprietarilor și însfârșit pentru a completa spectrul legiuirilor care leagă de glie populația rusă, în 1592, un ucaz moscovit, obligă ca șerbii fugari să fie întorși la stăpânii lor. Legătura lui Mihai Viteazul, ca orice convenție între oameni, a durat numai atâta timp cât a fost impusă cu forța, dar când aplicarea ei în exces, a început să producă un neonomadism care devenise mai intens decât era înainte de aplicarea ei – fenomen în cadrul căruia țărănimea incepuse sa emigreze în țările vecine – atunci, Legătura lui Mihai Viteazul a căzut în desuetudine. În studiul Legătura lui Mihai Viteazul publicat în 1915 și republicat în antologia deja menționată, la pag.336, Constantin Giurescu scrie:

"…imprejurările erau acum cu totul altele decât pe vremea lui Mihai Viteazul. În secolul XVII rumânia se afla în plină decădere.[…] Visteria nu mai apucă pe proprietar de birul oamenilor de pe moșia lui, ci se adresează țăranilor de-a dreptul […] În vreme ce rumânirea se îngreuie, emanciparea devine aproape generală.[…] Libertatea însemna atunci foarte mult. Nu doar pentru că cei ce o aveau s-ar fi putut muta unde le era voia – în această privință ei erau aproape tot așa de puțin liberi ca și rumânii, fiind legați de satul unde își plăteau birul – dar pentru că ea stabilea între ei și rumâni, în ce privea relațiunile lor cu proprietarii, o deosebire esențială: în timp ce rumânul datorește stăpânului său lucru fără măsură, omul liber plătește numai dijma, fără clacă, iar când aceasta se introduce și la ei, zilele de lucru, se stabilesc dupa înțelegere."

În lumina științei darwiniste, războiul pornit de Mihai Viteazul, în contra Turcilor, nu este altceva decât o acțiune pornită din dorinta de supraviețuire, întrucât un Tribut ca-re nu putea fi plătit, decât cu sacrificii imense, atingea însăși existența națiunii, deoarece conducea la depopularea țării, prin fuga peste hotare a țărănimii plătitoare de impozite, în căutare de condiții mai bune.

Transhumanță >>> Sedentarizare >>> Migrații

Afirmația principală făcută de Constantin Giurescu la p.316, din lucrarea Studii de istorie, precum că: “Până la sfârșitul secolului al XVI-lea nu se aflau în Țara Ro-mânească decât trei categorii de locuitori: orășeni, proprietari și rumâni “, nu cores-punde realității, pentru că ignoră alte trei categorii de locuitori – care știm cu toții – că au existat: satele de moșneni liberi proprietari de pământ, oierii liberi proprietari de turme de oi, și sălașele de țigani robi ai domniei, boierilor și mânăstirilor.

Fenomenul sedentarizării populației seminomade (transhumante) românești, adică rumânizarea (vicinizarea) românilor, este mecanismul intim a ceea ce se numește în istoria românilor “Descălecatul Țării Românești” și “Descălecatul Moldovei”. Cu alte cuvin-te întemeierea țărilor românești din secolul XIV, a fost terminarea, în cea mai mare pro-porție, a fazei de sedentarizare, începută – probabil – în secolele IX-X, și deci a fenome-nului social: boieri / rumâni. Formula de diviziune a muncii, reprezentată de relația socia-lă boier/rumân, a înlocuit seminomadismul, pentru că din punctul de vedere al productivi-tății muncii îi era superioară. În momentul în care boierii și rumânii au luat în stăpânire pământul țărilor românești, formând o etnie coerentă, ei au purcedat la întemeierea unei forme statale stabile. În sens darwinist, Constantin Giurescu, nu are dreptate atunci când susține, că pe bază de documente, ‘la început’ în sate nu existau decât boieri și rumâni.

Conform cu știința darwinistă, starea naturală a oamenilor: aceea de vânător și păstor, a fost de oameni liberi. Oamenii și-au pierdut libertatea nelimitată – din perioada în care se aflau în stadiul de vânător – treptat, din cauza suprapopulării, care i-a silit să accepte forme mai perfecționate de diviziune a muncii, în care productivitatea muncii era superioară, și care le asigura supraviețuirea. Toți locuitorii Țărilor Românești din: Va-lahia Transilvană, și din Valahia Transalpină, subdivizată în Valahia Mare (Munte-nia) și Valahia Mică (Moldova) – din toate categoriile de locuitori care formau etnia Vlahă: proprietarii (boieri și moșneni), orășenii, șerbii (rumâni, vicini și iobagi) pre-cum și oierii transhumanți – care populau satele moșnenești, boierești, mânăstirești și domnești, munții și câmpiile, au provenit, fără excepție din păstorii Vlahi transhu-manți, care au fost întotdeauna oameni liberi. Orice absobție de etnii nomade, călă-reți din stepă și Slavi, care au contribuit la formarea etniei Vlahe, s-a petrecut până în secolul al XIV-lea, când etnogeneza poporului Vlah din Dacia era terminată.

Abia în secolul XIV-XV în Țările Românești, documentat arheologic, a apărut in-venția slavă, plugul cu cormană. În secolul XI, plugul cu cormană s-a generalizat la po-poarele germanice, susținând și la această etniie, ca și la Slavi, sporirea populației, așa că invadarea mai departe a Europei de către Slavi, a început să regreseze. Faptul că plugul cu cormană, a fost adoptat de Români abia după definitivarea etnogenezii poporului Ro-mân, odată cu adoptarea alfabetului chirilic, arată că influența Slavilor asupra poporului Român a fost târzie și de natură mai cu seamă culturală. Plugurile, pentru o productivitate sporită, necesitau tracțiune animală – cu toate că în istoria omenirii la inceputul lor, plu-gurile ar fi fost tractate de oameni – și ca atare plugarul cu sapa, devenea, comparativ, la fel de lipsit de productivitate, cum în zilele noastre tractorul și combina au revoluționat agricultura și tracțiunea animală a devenit un element al trecutului.Știut este că tehnica militară a precedat întotdeauna, tehnologia cu scopuri civile, așa că sunt tentat să pun întrebarea pe care probabil, nu multă lume și-a pus-o: oare dece Turcii niciodată nu au în-ființat o armată de ieniceri călări ? Răspunsul este pentru că un rob (ienicer), nu putea poseda unul sau mai mulți cai, adică o mini întreprindere, în cadrul căreia trebuia să se îngrijească de furaje, de alți oameni angajați, pentru că în acest caz i se lua functia pe care o executa perfect: funcția de ‘rob[-ot’]. Plugul cu tracțiune animală – în gândirea acelora care au adoptat o gândire darwinistă, plusul de energie animalieră, însumată în procesul de producție agricolă – a determinat eliberarea șerbului din șerbie. Este o iluzie să se creadă că revoluțiile cu caracter social, de tipul revoluției franceze sau ruse, aduc un plus de libertate omenirii – numai schimbările tehnologice sunt capabile să aducă un plus de libertate omenirii.

Călărețul militar, fie cel venit din stepele Asiei, fie cel european cuirasat, prin plu-sul de energie introdus pe câmpul de luptă a obținut Victoria, care a slujit uneori la cauza eliberării iar alteori la cauza înrobirii popoarelor. Dar plusul de energie, introdus prin tracțiunea animală, în procesul obținerii producției agricole, a produs nu o libertate trecă-toare sau întâmplătoare, ci a cauzat prăbușirea relației sociale boier/rumân, înlocuindu-o, cu o nouă relație socială: moșier/țăran-clăcaș. Energia produsă de mușchii omului, singu-ra energie disponibilă în lume, înainte de folosirea tracțiunii animale, a devenit numai o parte din energia specifică consumată la unitatea de suprafață, astfel că pe lângă producti-vitatea sporită obținută prin tracțiunea animală, a dispărut interesul pentru monopolizarea forței de muncă omenești, sau mai explicit, pentru legarea rumânilor de pământ. Pămân-tul în schimb, a devenit o valoare în sine, independentă, rumânirea în masă a oamenilor și ca atare, satul de șerbi unitate fiscală, și-a pierdut interesul pe care-l prezentase în trecut.

Ce deosebire între lipsa de valoare a pământului în perioada nomadismului, și în perioada imediat următoare nomadismului, când legătura sufletească dintre boier și rumân, era mai puternică decât dragostea, fiecăruia în parte față de pământ, și dragostea mereu crescândă a amândurora pentru pământ, pe măsură ce boierul devenea moșier iar rumânul devenea țăran-clăcaș, concomitent cu creșterea luptei de clasă, pentru stăpânirea pământului. Cu alte cuvinte revoluția tehnologică – tracțiunea animalieră în plugărie – pe de o parte a eliberat rumânul din rumânie, dar pe de altă parte, a creiat o enormă suprapo-pulare omenescă în mediul rural, întrucât mult mai puțini oameni, erau necesari pentru a lucra aceași suprafață de teren, iar parțial terenul trebuia să hrănească și numărul sporit de animale de tracțiune. Tot din cauza aceleași revoluții tehnologice din agricultură, produc-tivitatea muncii, adică consumul specific de forță de muncă omenească, raportată la uni-tatea de măsură a produsului agricol, a scăzut dramatic, îmbogățind pe cei angajați în pro-ducerea bunurilor agricole și sărăcind pe cei cărora le dispăruse obiectul muncii. În capitolele, următoare, voi relua această temă: influiența revoluțiilor tehnologice – care se da-toresc evoluției creierului omenesc – pe care cei, care interpretează dezvoltarea omenirii, utilizând teoria darwinistă, le consideră drept singurele cauze ale progresului omenirii.

Boierii pământeni – casta militară românească din secolele trecute – care înteme-iaseră țările românești, atât prin pierderea treptată a rumânilor care, din ce în ce mai ac-celerat și în număr crescând se transformau în țărani, se transformaseră și ei în moșieri concomitent cu evoluția rumânilor. La această transformare a contribuit decisiv și progre-sul tehnologiei militare, care acum adăogase pe câmpul de luptă, energia degajată din re-acția chimică a arderii prafului de pușcă, care făcea ca energia mușchiulară a omului și a cailor să pară așa de neînsemnată, încât țările care nu stăpâneau această artă militară, în-cetaseră să se poată apăra de agresiunea armată a țărilor care posedau artileria cea mai avansată, pe uscat sau pe apă.

În concluzia celor cuprinse în cadrul acestui subtitlu, transhumanță>>>sedentari-zare>>>migrație, Vlahii păstori deci prin definiție liberi, constrânși de suprapopularea ce se crea în mod natural, în baza legii formulata de Malthus, care spune: că orice formă de viață are tendința de a-și depăși mijloacele de subsistență disponibile – pentru a face față suprapopulării – au trecut treptat, într-o perioadă de cinci secole (secolul IX –XIV) de la un sistem de viață, majoritar transhumant, la un sistem de viață majoritar se-dentar. Sistemul de viață sedentar, avea o productivitate sporită față de sistemul transhu-mant, sistem în care fiecare familie trebuia să supraviețuiască prin propriile mijloace, și se baza pe o organizare sociala, în care o parte a comunității era specializată în produce-rea de bunuri necesare subsistenței întregii comunități (rumânii și vicinii), iar altă parte, era specializată în apărarea comunității (boierii). În cazul în care partea specializată în a-părarea comunității (boierii), nu reușesc să apere comunitatea (de suprapopulare), apare fenomenul migrației (apărut în România, imediat după revoluția din anul 1989). Seden-tarizarea, sau Descălecatul , este un fenomen social evolutiv – fără violență – al popula-ției transhumante autohtone – așa cum a fost și cazul Țărilor Românești – și care se deo-sebește de Colonizarea cu elemente nomade neautohtone, care este consecința unei cuceriri – în care violența este elementul de bază al fenomenului – așa cum a fost cazul în Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina si Basarabia, până la Marea Unire (1919).

Tentativă de a stabili vechimea țiganilor în România

În încercarea de a lămuri problema vechimii țiganilor în teritoriile locuite de ro-mâni, voi cita din lucrarea scrisă de Nicolae Crișan: Țiganii, Mit și Realitate, editura Albatros, Bucuresti 1999, Nota de subsol de la p.30, după cum urmează:

"Cele mai vechi acte privitoare la țigani par a fi: un hrisov al lui Dan I, domn al Munteniei (1383-1386), care confirmă mânăstirii Vodița, întemeiată pe vremea lui Vlaicu Voda – înainte de 1374 – toate daniile înaintașilor, printre care și “40 de sălașe de țigani”; un act al lui Mircea cel Bătrân care dăruiește mânăstirii Cozia – ctitorită de el în 1387-88 – “300 sălașe de țigani”."

Tot din lucrarea citată mai sus: Țiganii, Mit și Realitate, pp.11-17, citez în continuare:

"Concluzia lui Kogălniceanu e categorică: … ‘ deci (țiganii) sunt vechi și data venirii lor pe aici va rămâne pentru totdeauna o problemă fără soluție’. Subscriind la ipoteza aceasta, vom incerca sa avansăm o alta, […]. În Marea Oman, pe coastele Malabar (coasta vestică a subcontinentului India), există o insulă Țigănia, ce ar putea fi […] tărâmul de origină, dacă nu al țiganilor, cel puțin al numelui și al limbii lor. […] Certă pare existența a două puncte sau zone distincte de plecare a neamului țigănesc în lume – după ieșirea lor din India, firește – cel ‘turanic’, din valea Orhonului și cel ‘egiptean’ (cu posibile subcentre în Egipt, Siria și Persia). Argumente de ordin filologic susțin afirmația mai ales în ceea ce privește zona Turanului. […] De asemenea, ipoteza că țiganii ar fi putut însoți diferite valuri de năvălitori turanici, începând eventual cu hunii, ar putea fi susținută, tot bazat pe cronicari, ca de pildă Priscus bizantinul care a fost (cam în anul 450) în solie la Attila”.

Dintre cele două puncte de plecare, ale țiganilor după plecarea lor din India – cel turanic – este cel mai probabil. Susținătorii – originii secundare turanice – se bazează pe faptul că țiganii, din coabitarea cu neamurile turanice, au câștigat, o zestre lingvistică și culturală care include religia islamică, dar care i-a facut neasimilabili, în teritoriile în care trăiesc românii, până și în ziua de astăzi. Tătarii îi luau în incursiunile lor, pentru a le potcovi caii și repara căruțele, iar la înapoiere, dacă găseau cumpărători, îi vindeau ca robi, iar dacă nu, îi abandonau.

Historia incrementorul atque decrementorul autae ottomanicae

Până în secolul al XVI-lea când începe decăderea, lumea moslemică – moștenitoarea culturii bizantine – era din punct de vedere tehnologic, cu câteva secole înaintea europenilor. Aveau orașe mari, bine luminate, moschei uriașe și foarte frumoase, universități, iar în cartografie, matematică și medicină, pentru acea epocă, excelau. Erau cu mult înaintea europenilor și în multe domenii ale științei aplicate și a industriei cum ar fi: tur-narea de tunuri, creșterea cailor, construcția de faruri maritime. Pe lângă moștenirea bi-zantină, primeau din China prin Tătari avansul tehnologic chinezesc și le amalgamaseră cu propria lor desvoltare științifică.

Ceeace le asigurase în principal supremația în lume, mai mult decât orice altceva – toți istoricii sunt de acord – era poziția strategică cheie, pe care o ocupaseră prin cuceriri-le lor militare – între cele două centre mondiale ale științei și civilizației, imperiul chinezesc și imperiul roman. Vorbind de evul mediu, amândouă cele două căi de comunicație posibilă, dintre Occident și Orient, una nautică, controlată în totalitate de Arabi, pornind din Arabia și ocolind pe la sudul continentului African, sub-continentului Indian si Indo-Chinez și alta terestră, pornind din Crimeia și străbătând continentul asiatic din vest până în est, prin teritoriile controlate de Tătari și Turci.

Controlul căilor de comunicație menționate mai sus, deși exista cu multe secole mai înainte, totuși, atunci când Turcii au cucerit Constantinopolul în 1453, gurile Dunării și cetățile Chilia și Cetatea Albă în 1484, atunci Occidentul pierzând orice speranță să mai înlăture în viitorul previzibil, monopolul moslemic al comerțului cu Extremul Orient, au început să caute alte căi comerciale prin care să ajungă în China și în Indiile Vestice așa cum vor fi botezate mai târziu insulele producătoare de mirodenii. Marea majoritate a istoricilor, consideră că evenimentul principal care a schimbat radical soarta lumii a fost descoperirea, în anul 1492, a continenetului American de către Cristofor Columb, era care a urmat numindu-se ‘era lui Columb’.

Alți istorici decât cei care proclamă că descoperirea Americii a schimbat soarta lumii, declară următorii 400 de ani ‘epoca lui Vasco de Gama’. El, în anul 1497 trece de Capul Bunei Speranțe, urcă spre nord până la insula Madagascar, traversează oceanul Indian,debarcă la Calcutta și stabilește o rută a mirodeniilor din India până la Lisabona. Tot Vasco de Gama în 1501, cu 20 de caravele, închide comerțul cu mirodenii prin Egipt și Alexandria, care era monopolul Venețienilor, prețul mirodeniilor devenind cu 20% mai scăzut pe piața din Lisabona, decât pe piața din Veneția și treptat “se sting luminile falni-cei Veneții.” În acelaș timp odată cu soarta Veneției, tot treptat, dar tot atât de inexorabil și Istambulul și întreaga lume Moslemică, începe să decadă. Odată cu lumea Moslemică, toate națiunile captive din cadrul vastului imperiu moslemic, care ținea din India până în Câmpia Panonică, din cauză că, din motive pur culturale (religioase), era incapabil de a se reforma, va fi dominat de o castă militară și religioasă a cărei principale îndeletniciri vor fi, în interior jefuirea unei țărănimi, lipsită de cunoștințele tehnologice cele mai ele-mentare iar în exterior ducerea unui război permanent, cu scopul conservării situației ex-istente, pentru o perioadă cât mai îndelungată.

Această transformare a fost posibilă, datorită în primul rând desvoltării unui nou tip de ambarcațiune maritimă, corabia capabilă de a traversa oceanele pentru că în locul energiei desvoltate de mușchii omenești care puneau în mișcare galerele, prin tehnologia nou creată a pânzelor, au captat energia vântului. Având acum la îndemână noul tip de energie ‘vântul’, care părea la vremea aceia nelimitată, au fost capabili să mărească tona-jul corabiilor, așa că pe astfel de corăbii mari au putut să instaleze tunuri de bronz, care deși mai mici decât uriașele tunuri cu ghiulele de piatră cu care Turcii asediau cetățile – creștine, erau mult mai puternice decât acestea și dintr-o dată luptele navale nu se mai dădeau prin abordarea vaselor dușmane, ci de la distanță cu artileria instalată la bord.

Evenimente de importanță capitală, la sfârșitul secolului XVII, pentru supremația militară, nu au avut loc numai pe mare ci și pe teatrul de război de la Dunărea de mijloc, unde Austriecii, au oprit decisiv ofensiva turcească. Iată o succesiune cronologică a acestor evenimente:

• <1676> Pacea încheiată, de Turci, cu Polonia și <1682> pacea încheiată cu Rusia cu scopul de a avea mâinile libere, de a ataca imperiul austriac.
• < I683> Dimitrie Cantemir, în scrierile sale, face să se statornicească ideia că asediul Vienei din acest an, se datorește “ambitiilor personale” ale marelui vizir Kara-

Mustafa, care dorea să depășească, prin cucerirea Vienei, faima sultanului Soliman Mag-nificul, care o asediase în 1529 și fusese înfrânt. Ca și Soliman Magnificul care câștigase bătălia decisivă de la Mohacs (1526), profitând de disensiunile dintre magnații unguri, Poarta l-a proclamat pe Imre Thököly rege al Ungariei Centrale. Bibliografia pentru cele două asedii ale Vienei se ridică la 3000 de volume , așa că nu voi insista asupra acestui dezas-tru al turcilor care puseseră în mișcare un număr de 500.000 de oameni. După înfrângere, pe data de 25 decembrie 1683, lui Kara Mustafa Pașa i s-a tăiat capul.

• <1683-1690> Armatele austriecilor urmăresc îndeaproape armatele tur-cești și înaintează adânc în Peninsula Balcanică, ajungând în 1690 până în Macedonia trezind speranțe puternice de eliberare în populatia sârbească și bulgărească. *< 1689-1691>Turcii se reorganizează sub marele vizir Fazâl-Mustafa Pașa (Koprulu-zade) albanez, și alungă trupele austriece din Bulgaria , Serbia , Transilvania și recuceresc Belgradul.
• <1690>Sârbii și Bulgarii, din cauza victoriilor Turcilor, au urmat trupele austriece , refugiindu-se în mare număr. Cel mai mare număr de Sârbi, conduși fiind de Patriarhul Sârb Arsene Crnojevic, au fost colonizati de Austrieci în Slavonia. Sârbi din provincia Manasia din Serbia au ajuns și în Țara Românească și au fost colonizați pe va-

lea Ialomiței, unde au întemeiat comuna care și astăzi poartă numele de Manasia.

• <1691>Ofensiva Turcească a fost din nou oprită prin victoria obținută de Margraful de Baden, la Szcelankemen, unde Marele Vizir Fazâl Mustafa Pașa moare.
• <1691>Transilvania a fost declarată, prin Diploma Leopoldină, Țară a coroanei austriece, cu condiția expresă să taie toate legăturile cu Ungaria.
• <1697>Eugeniu de Savoia repurtează la Zenta o victorie decisivă asupra armatelor turcesti ; Turcii în cronicele lor numesc anul 1697 anul Zentei, care i-a obligat să încheie pacea de la Carlowitz. Tehnologia militară superioară a armatelor austriece și-a spus cuvantul.
• <1697>Mitropolitul Teofil al Transilvaniei, convoacă un sinod, care adop-tă cele patru dogme catolice, care deosebeau pe creștinii ortodoxi de catolici, dar obține menținerea ritualului, canoanelor și calendarului ortodox ; sinodul cerea pentru clerul unit drepturi egale cu clerul catolic.
• <1698>Mitropolitul Atanasie al Transilvaniei, succesorul lui Teofil, con-voacă un al doilea sinod, care confirmă angajamentele primului sinod și cere aceleași drepturi, cu ale clerului unit, pentru toată populația laică unită.
• <1699>Împăratul Leopold emite o diplomă, prin care acordă clerului unit eliberarea din iobăgie, scutire de dări, dijme , posibilitatea de înobilare.
• <1699>Pacea de la Carlowitz, fixează granița dintre Imperiul Austriac și Polonia pe de o parte și Imperiul Otoman pe de altă parte, care pierde Ungaria și Transilvania cu excepția Banatului Timișoarei, precum și teritorii întinse în Polonia și Ucraina.

Țara Românească și Moldova, rămân vasalele Turcilor. Tătarii sunt constrânși la inactivi-tate – adică sunt constrânși să se sedentarizeze – renunțând la raidurile de jaf.

Inșiruirea, de mai sus, a evenimentelor care au condus la stăvilirea definitivă a îna-intării turcilor în susul Dunării, cu scopul de a captura Viena și a distruge imperiul Habs-burgic, marchează prin pacea de la Carlowitz, împărțirea etniei românești între cele două împărății, Habsburgii obținând Transilvania, iar Turcii rămânând să stăpânească în conti-nuare, țările românești: Muntenia, Moldova si Banatul Timișoarei.

În Transilvania "Națiunea română este descăpățânată; Clasa ei politică dispare". (A.D.Xenopol)

Perioada de 173 de ani, care precedase pacea de la Carlowitz, adică începând din anul 1526, anul înfrângerii ungurilor la Mohacs, până în anul 1699, tot teritoriul care va forma viitoarea Românie Mare, s-a aflat sub stăpânirea unui singur imperiu, Imperiul Otoman. Românii deși împărțiți în trei principate vasale Turciei și un Banat, pașalâc tur-cesc, totuși scăpaseră, de vasalitatea ungurească, ceea ce a permis românilor, ca mai mult ca înainte, să circule liber. Munții Carpați, în comparație cu perioada precedentă devine și mai mult elementul unificator al etniei românești, prin faptul că datorită acestei circulații sporite între principatele românești, conștiința națională în masa românilor, bazată pe lim-ba comună, simțământul originii comune, și starea socială foarte asemănătoare, a devenit un fapt real. Unirea Românilor sub Mihai Viteazul (1599-1600), deși scurtă, învederează faptul, că orice unire a Românilor, nu putea veni decât dintr-o singură direcție – din țările românești, unde exista – casta militară românească – clasa boierească.

În istoria Transilvaniei există șapte revoluții țărănești din anii: 1324, 1437,1480, 1514, 1600, 1784 și 1848. Prima revolutie cea din 1324, nu este prea bine cunoscută, așa că nu voi insista asupra ei. Revoluția din anul 1437, a fost făcută de țăranii români sub conducerea lui Mihai Românul în unire cu țăranii unguri sub conducerea lui Paulus Mag-nus de Voidahaza. Magnații unguri au semnat un document prin care acceptă cererile re-voltaților, privind restabilirea libertăților pe care le avuseseră sub Ștefan cel Sfânt. Dar imediat ce răsculații s-au risipit, ungurii, sașii și secuii se reunesc și redactează faimosul document Unio Trium Nationum, prin care ungurii promit sașilor și secuilor, ajutor mili-tar în contra turcilor năvălitori, iar sașii și secuii, promit ajutor militar în contra “țăranilor infami”. Aceasta a fost Constitutia de fapt a Transilvaniei, de la 1437, înainte. A treia revoluție, cea din 1480, după înfrângerea ei se încheie cu un document, citat de Simion Bărnuțiu, în revista Transilvania, din anul 1874, la pag.6, în care Regele Ungur, își expri-mă indignarea față de revolta Românilor astfel: “…românii care nu ar fi chemați, nici a se âbucura de libertăți, nici măcar destinați de natură pentru un atare privilegiu, îndrăzneau totuși să le reclame”.

A patra revoluție, cea din 1514, sub conducerea lui Gheorghe Doja, am descris-o anterior în cadrul acestui capitol, așa că nu mai revin. Cea de a cincea , din anul 1600, a fost întreprinsă numai de țăranii români, în speranța că Mihai Viteazul, boierii români și armata românilor veniseră să-i dezrobească. Din păcate Mihai Viteazul, le-o fi spus boie-rilor din sfatul său, ceva asemănător cu ceea ce le-a spus Ledihovischi, șleahtei poloneze din motto-ul acestui capitol: “Ce mai bine , fraților, noi să ne vărsăm sângele, iar mojicii < iobagii>, lasă-i să șază ca niște mojici”. Xenopol, în antologia Românii și Ungurii (apărută cu prilejul mileniului unguresc), editura Albatros 1999, scrie:

"…Mihai Viteazul, care credea folositor planurilor sale de a câștiga simpatiile națiunilor dominatoare, înăduși cu asprime avântul românilor" (W Bethlen, Historia de rebus Transsilvanicis, IX, p.128).

Cea de a șasea și a șaptea revoluție, a lui Horia Cloșca și Crișan, din 1784 , și a lui Avram Iancu din 1848, au fost făcute tot numai de Români.

Boierimea românească, dacă nu ar fi îmbrățișat schisma Greco Ortodoxă, așa cum a făcut: în Valachia, sub Nicolaie Alexandru Basarab în anul 1359, și în Moldova sub Pe-tru I Mușat, în 1387, ar fi fost desnaționalizată așa cum se întâmplase cu knezii, românilor din Transilvania. Xenopol, tot în antologia citată mai sus la pag. 22, scrie:

"Nobilii români, persecutați de unguri din pricina religiunii lor ortodoxe, se desțărează în mare parte și trec munții pentru a întemeia statul Munteniei în 1290 și mai târziu cel al Moldovei în 1349. Rămășița nobilimii române slăbită prin emigrare, părăsește mai întâi religia sa, apoi limba și devine maghiară. Națiunea română este descăpățânată; clasa ei politică dispare; nu rămâne decât poporul de jos contra căruia se unesc spre a-l robi, elemente care dispun de putere, într-un timp de nedreptate și de barbarie".

Contrastul dintre dispariția clasei politice românești din Transilvania, într-o peri-oadă de aproximativ 1000 de ani – precis 1023 de ani, de la 896 la 1919 – și dispariția clasei politice românești din Basarabia la fel de totală, dar în numai 100 de ani – precis 105 ani, de la 1812 la 1917 – este explicat de sociologi în multe feluri. Dar mai întâi să reproduc părerea lui Ion Slavici, în problema Transilvania / Basarabia, citată de dr. Elisa-beta Simion, în Studiul Introductiv, pp. XX-XXI, la volumul II din memoriile Sabinei Cantacuzino: Din viața familiei Ion C. Bratianu, Editura Albatros Bucuresti 1996:

"Cât de ciudată îți va părea d-tale conduita mea, să se știe că eu nu mi-am modificat niciodată părerile ce le-am avut pentru slavi, cheme-se ei ruși sau sârbi. Idealul nostru național, cum îl numești dumneata, nu se va putea niciodată înfăptui cu concursul Rusiei, pe care Românii cu ținere de minte nu trebuie s-o uite de la 1877-1878. Am stat la închisoarea de la Szeghedin mai înaintea altor martiri ai cauzei românismului de peste munți, și iarăși nu pot crede că ungurii ar putea fi mai buni decât rușii. Dar dacă am fi mers alături de puterile centrale, azi, când în Rusia a izbucnit revoluția, cred mai degrabă că Basarabia ar fi putut reveni la patria-mamă decât Ardealul, ce, în impresia mea, este un fruct ce nu e bine copt".

Părerea de mai sus, exprimată de Ion Slavici în plin război de reîntregire, în care Româ-nia va sacrifica 800 000 vieți, pentru atingerea: ‘Idealului nostru national’, era de un de-fetism extrem, și aceasta din partea:

"unui mare luptător care cunoștea mișcarea națională a românilor din teritoriile supuse dominației austro-ungare, mișcare de o asemenea amploare cu care nici pe departe nu putea concura strivita Basarabie sub jugul țarismului".(dr. Elisabeta Simion, Studiu Introductiv p.XXI, la volumul II din lucrarea Sabinei Cantacuzino: Din viata familiei Ion C.Bratianu. Editura Albatros Bucuresti 1996).

Foarte mulți alți români din clasa politică, în fața sacrificiilor imense asumate de Româ-nia în primul război mondial, credeau în mod sincer, ca și Ion Slavici, că poate că ar fi fost mai bine să se fi mers alături de Puterile Centrale. Istoria însă, a demonstrat că – având în vedere diferența de putere reală – Victoria Aliaților, era inevitabilă.

Revenind la tema noastră dezvoltată în acest subtitlu: comparația, dintre dispari-țiile claselor politice, din cele două provincii românești, este extrem de instructiv să luăm cunoștință de concluziile Sabinei Cantacuzino, privind clasa politică românească din Ba-sarabia – Moldova dintre Prut și Nistru – ca urmare a unei vizite întreprinsă de dânsa în această provincie românească, imediat după alipirea la patria mumă. Având în vedere că Sabina Cantacuzino era sora primului ministru, și președinte al partidului liberal, I.I.C. Brătianu, și soția doctorului Costache Cantacuzino, mare patriot și liberal, ea însăși, inte-ligentă, se dezvoltase în timpul războiului, într-o activă personalitate politică, și așa cum era normal, liberal-brătienistă. Având în vedere prezentarea de mai sus, putem presupu-ne, că această vizită, a Sabinei Cantacuzino, în Basarabia, imediat după alipirea acesteia la patria-mumă, să fi fost facută, cu intenția prospectării șanselor ce eventual le-ar fi avut, atragerea la liberali, a românilor din această provincie recent alipită. Iată ce scrie Sabina Cantacuzino la pp. 162-164, în memoriile ei, cu valoare de cronică: Din viața familiei Ion C.Brătianu, vol II, ediție dr. Elisabeta Simion, Ed. Albatros, Buc. 1996:

"…contactul cu ardelenii nu se tăiase, într-acolo a zburat mai întâi armata noastră, unirea ne părea firească. Cu biata Basarabie însă nici-o comunicație, […] O sută de ani izolarea a fost totală, un zid de fier ne despărțea.[…]Dacă însă sufletul românesc nu s-a înstrăinat, a fost, mai întâi, grație lipsei de comunicații a satelor cu Rusia și chiar cu orașele, repede rusificate și sionizate, lipsei de școli în care oficial i-ar fi silit să învețe limba străină și să uite pe a lor. Lăsați la voia Domnului din punctul de vedere cultural și religios, și-au păstrat graiul, portul și credința.[…] Însă pătura înaltă a fost mai atinsă, ne având alte școli superioare la dispoziție, au trecut la cele rusești din Kiev, din Moscova și din St.Petersburg și în ultimile decenii copii lor au părăsit limba strămoșească, astfel că azi cei mai mulți tineri nu o știu. […] Bine înțeles că au fost excepții, precum familia Gore, Donici și altele, unde am găsit imediat după război, când am fost în Basarabia, oameni plăcuți, fini, cu case bune la oraș, biblioteci frumoase și foarte buni români, dar cu o indeciziune în caracterul lor, dovedind furtuna prin care trecuseră în timpul revoluției ruse, nesiguranța zilei din ajun și dezorientarea oamenilor bogați sărăciți deodată. […] Rămăseseră fără pământ de loc, chiar conacele moșiilor se rechiziționaseră. Guvernul liberal le-a restituit câte 100 de pogoane și parcurile. […] Când proprietarul N.Krupenski și soția lui născută prințesa Mircheski, reintrară la mosia redusă, își deteră seama că nu mai puteau nici restaura, nici întreține clădirile de altă dată și cu un curaj extraordinar, dărâmară ce mai rămăsese din fostul palat din secolul al XVIII-lea, rezidiră pe mic …[…] Toate femeile erau rusoaice până în fundul inimii, credincioase educației ce primiră în instituțiile imperiale, vieții ce trăiseră în lumea rusă. Nu o tăgăduiau, erau nenorocite de schimbarea lucrurilor, dar se felicitau că rămăse în România, că scăpaseră cu viață și că copii lor nu fuseseră luați forțat în școlile bolșevice".

Din expunerea Sabinei Cantacuzino, în primul rând se remarcă o expresie, rostită de dân-sa, cu aproape 30 de ani înainte de Winston Churchill, dar extrem de asemănătoare: în loc de expresia: “un zid de fier” , faimosul prim ministru al Angliei, din timpul celui de al doilea război mondial, a întrebuințat expresia: “o cortină de fier”. Așa a fost întotdeauna – Rusia țaristă sau bolșevică a trăit într-o altă lume decât restul Europei – o lume cu care, cu greu ai fi putut avea relații deschise și schimburi de vederi frecvente, de la persoană la persoană, cu scopul stabilirii încrederii reciproce.

În al doilea rând expunerea Sabinei Cantacuzino lasă puține speranțe, ca să cre-dem că în Basarabia, cea izolată prin “zidul de fier”, în care clasa politică românească dispăruse, să mai fi existat, o solidaritate reală a moldovenilor dintre Prut și Nistru, cu restul românilor din România, deși înainte de anul 1812, erau tot una cu moldovenii din-tre Prut și Carpați. Românii nu au ce-și reproșa – în sensul abandonării moldovenilor din-tre Prut și Nistru – întrucât în cel de al doilea război mondial, sub conducerea mareșalu-lui Ion Antonescu, și în alianță cu Germania, singura putere continentală capabilă, și în acelaș timp dornică, să lupte în contra Uniunii Sovietice, Românii au purtat un război total, având un singur scop realipirea la patria-mumă a Moldovei de dincolo de Prut. Nu este cazul să continuăm să deplângem această înstrăinare a moldovenilor dintre Prut și Nistru, dar cu siguranță că ar fi cazul să promovăm, acțiuni culturale susținute din punct de vedere material, în Moldova de peste Prut, direct la populație, care să aibă drept obiec-tiv conștientizarea maselor, că aparțin biologic poporului românesc, și că ne pasă de soar-ta lor. Desigur că ar trebui să facem toate eforturile pentru o unire deplină cu Basarabia.

O concluzie cu caracter mai general, ar fi că, abilitatea Românilor – un popor puțin numeros și trăind într-un teritoriu lipsit de resurse naturale strategice care le-ar fi permis să posede o industrie de apărare – a constat în știința de a folosi, prin alianțe, forța Marilor Puteri, care se luptau între ele, nu numai pentru a supraviețui, ba chiar de a reali-za idealul national al unirii tuturor românilor într-un singur stat independent. Selecția naturală gândește, noi acționăm în sensul direcționat de această forță a naturii.

▲ Începutul paginii.

Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.