Floarea, Florărița româncă

 

Româncă copiliță, nu-ți e destul podoaba
Ce-ți dărui natura atât de-mbelșugat?
La ce-ți slujește salba și scumpele mărgele
Ce-mpregiurâ cu fală frumosul tău grumaz?

L-a lumei obiceiuri voiești a te supune
Prin lucea minciunoasă deșartelor gătiri;
Nu știi că-mprumutata podoabă nu-i plăcută.
Nici este ca lumina ce varsă ochii tăi?

Tu duci la târg a verei frumoasele dulci poame,
Și flori mirositoare. Eu când văd al tău trup
Ca bradul de subțire, atunce cred poveste!
Că poamele și roza surori cu tine sunt.

Al tău păr este negru și-ntunecos ca ceasul
Când intră-n inimi fragezi păcatul fioros;
Pe buze-ți stă garofa. — Spune, frumoasă, oare
Gurița ta nu este făcută din garofi?

Ai tăi obrazi sunt rumeni ca roza-mbobocită;
Ferbinte ca un soare e rumenul tău ochi;
Dinții tăi precum perle; precum sunt două persici
E peptul tău cel fraged și sânul fecioresc.

O, jună copiliță! Nu aibi nici o sfială,
— Îți spun cu-ncredințare, căci și eu florist sunt
Producturile verei tu poți la târg aduce,
De vreme ce tu a verei și tu copilă ești.

Panerul tău ce este galbăn precum safranul
E plin cu-mbelșugare de roze, de zămoși;
Dar gura ta-i mai roșie; și mai mirositoare
Decât aceste toate — e sărutarea ta.

Te poți duce oriunde fără să aibi vro grijă;
Însă de amor dragă, foarte să te păzești,
Căci tenera femeie ce este ca și roza,
Ca ea se vestezește, se rupe ca și ea.

Tu râzi, copilă dragă, d-a mele bune sfaturi,
Râzi căci ești rânduită de soartă să iubești;
Dar când puful din față-ți ca floarea se va șterge
Și-i rămânea ca roza ce crește-n Ieriho,

Ca cea veștedă floare ce-atunce se roșește,
Când o adapă-n pace apă din izvor lin,
Așa tu a ta față în ap-o răcorește;
Ochiul este izvorul, lacrimi apa lui sunt.