Flaubert şi Anatole France

De la Wikisource

Flaubert şi Anatole France de Paul Zarifopol

Războiul şi romantismul, aceste două mari blesteme scrie Anatole France în La Révolte des Anges. Despre război, pretind unii că vestitul pacifist ar fi zis mai târziu aşa: dacă suprimi virtuţile militare, toată societatea se surpă. Dar lucrul nu-i sigur.

Surprinzător n-ar fi, fiindcă France de mult s-a declarat pentru inconsecvenţa elegant-sistematică. Antipatia pentru romantism, însă, pare să se fi păstrat statornic, de când făcea cronici literare în Le Temps până la romanul din care am citat mai sus, scris la bătrâneţe.

Flaubert era, negreşit, greu împovărat de păcate romantice; France le-a însemnat în două lungi foiletoane, cu stăruinţa solidă pe care o inspiră antipatia, o antipatie, ce-i dreptul, bine stăpânită şi binecrescută. Flaubert a fost romantic din suflet ţapul ispăşitor al nebuniilor romantice dobitocul ales în care au intrat toate păcatele poporului de genii romantismului datoreşte el cele mai strălucite absurdităţi, la care s-au adaus, desigur, şi altele, din fondul lui propriu divagaţiile din scrisorile şi conversaţiile lui sunt prodigioase. Şi spre mai bună lămurire, France îl compară cu o paiaţă, foarte admirată de dânsul în copilărie la teatrul de păpuşi: un soldat care, pe când juca, se risipea în toate părţile cap, picioare, braţe, trunchi, lulea, tichie zburau şi se prindeau la loc; la urmă, capul dispărea şi din tichie ieşeau broaşte. Figura aceasta exprimă perfect eroica dizarmonie care stăpânea toate facultăţile intelectuale şi morale ale lui Flaubert. Ca şi Don Quichotte, omul acesta dislocat avea o excesivă capacitate de entuziasm şi de simpatie. De accea era totdeauna furios. Amândoi, Don Quichotte şi Flaubert, erau buni la inimă. Din mare dragoste de dreptate şi de frumos, cavalerul a spart capul unui ţăran şi a străpuns oi nevinovate.

Tot aşa, artistul romantic măcelărea, în halat şi în papuci, zeci de mii de burghezi. Flaubert, omul acesta care avea taina vorbelor infinite, nu era inteligent, debita teorii obscure, aforisme inepte, şi ideile lui literare nu se pot susţine.

France are, negreşit, şi laude pentru romanticul dislocat: marele Sfânt Cristofor, care a trecut literatura de pe malul romantic pe cel naturalist, fără să ştie ce ducea, de unde venea şi încotro mergea. Îl venerează, îl admiră şi-i respectă opera.

Bunul Flaubert, cel mai harnic muncitor literar (pierdea prea multă vreme ca să se informeze, fiindcă n-avea critică, nici metodă), om excelent, absurd şi plin de geniu ce pauvre grand ecrivain! Dezaprobările le-am raportat pe scurt; inventarul laudelor l-am făcut complet. Bilanţul poate să-l încheie cititorul.

Situaţia pe care o face France lui Flaubert, între scriitorii ţării sale, îmi pare destul de clară; acea a lui France însuşi faţă de Flaubert cere, cred, oarecare explicaţii. Pentru aceasta, trebuie să ne ajute domnul Henri Laujol. Cine este domnul Henri Laujol?

Anatole France îl recomanda, cu multă simpatie: un tres aimable fonctionnaire de la republique, autor de nuvele şi de critici literare remarcate. În paginile domnului Laujol, cultul artei se amestecă cu grija de realităţile vieţii, care arată pe omul de experienţă. De pildă, într-o nuvelă du meilleur style Don Juan mărturiseşte că fericirea se găseşte numai în căsătorie şi în viaţa regulată. Hotărât, dl Laujol nu era romantic, ci, cum vă spun, om de experienţă şi de bun-simţ, avea, pe deasupra, şi cultul artei, era, prin urmare, un om cum nu se poate mai bine. Totuşi, echilibrat aşa cum îl vedem, şi-a pierdut sângele rece când a citit corespondenţa lui Flaubert; fiindcă, zice France: ideile lui Flaubert trebuie să înnebunească pe orice om de bun-simţ. Laujol scrie: să reuşeşti în viaţă e şi asta o capodoperă. Să lupţi, să speri, să iubeşti, să te însori, să ai copii, să-i numeşti chiar Totor, întru cât e aceasta, în ochii Atotputernicului mai prost decât să însemnezi negru pe alb şi să te baţi nopţi întregi cu un adjectiv?

Trebuie să spun îndată că France găseşte aici pe Laujol cam exagerat: dac-am zice ca dânsul, frumuseţea, geniul, gândirea n-ar mai fi nimic. Dar, în fond, se învoieşte călduros cu acest critic, care ataca atât de vioi şi de serios romantismul descreierat.

Ideile lui Laujol sunt clare şi sănătoase. La dânsul nu se află nimic din inconsecvenţele şi entuziasmele nesăbuite ale epilepticulul Flaubert; frumosul şi arta stau în perfectă armonie cu viaţa domestică. Şi tocmai aici îl preţuieşte France mai cu seamă.

Flaubert nu înţelesese că poezia trebuie să se nască din viaţă, natural, ca arborele, ca floarea, ca fructul, ca nuvelele domnului Laujol, care nu exagera nimic, nu «muncea ca un bou» numai şi numai la literatură, nu asuda căutând adjective potrivite, nu avea spirit «greoi şi confuz» ca Flaubert, «qui sua lentement ses superbes livres»4. Echilibrul şi bunul-simţ sunt valori invulnerabile, desigur; ele garantează omului mulţumiri curate şi potolite. Şi totuşi!... Să acuzi, cu aşa stăruitoare stricteţe, pe un om că e inconsecvent şi lipsit de măsură în ce? În corespondenţa lui intimă şi în conversaţie cu prieteni! Nu-i asta o straşnică lipsă de măsură, dictată de o oarbă antipatie?

Numesc burghez, scrie Flaubert, pe acel care gândeşte josnic.

Iar ideile specifice burgheziei, cu care se lupta artistul romantic, el le rezumă astfel: de la orice actriţă au ajuns a cere să fie mamă bună; artei i se cere să fie moralizatoare; filozofia să fie pe înţelesul tuturor, ştiinţa populară şi viciul decent. Iată o gândire care nu-mi pare nici incoerenţă, nici istorie falsă. Şi când Flaubert cere artistului să fie liber de idei religioase ori sociale, trebuie, desigur, o exagerată rea-voinţă pentru a nu înţelege că e vorba numai ca lucrarea artistului să nu fie cât de puţin stricată în structura ei specifică de apucăturile şi interesele neartistice ale omului. Lupta artistului contra burghezului nu a fost o copilărie ridicolă a unui nevropat, ci un fenomen istoric general. Burghezul era agresiv şi apăsător şi se amesteca în toate... Foarte distrat şi pasionat de ură antiromantică trebuie să fi fost France, ca să uite cu totul că, mult după moartea lui Flaubert, l-a văzut pe burghez triumfând superb în gândirea şi în arta lui Georges Ohnet.

Hotărât, exasperarea este un păcat care se ţine neîndurat de oameni, până şi de cei absolut inteligenţi şi cu cel mai limpede bun-simţ. France îşi bate joc fără cruţare de Flaubert care, într-o conversaţie particulară, ar fi zis că viaţa, pe vremea lui Homer, era mai puţin banală ca astăzi, şi-i aminteşte isteţ că orice epocă e banală pentru cei care o trăiesc. Treizeci de ani mai târziu, France însuşi cântă în zeci de pagini, oarecum lirice, din La Révolte des Anges, minunea unică a vieţii greceşti, când nu era decât flori, lapte, vin parfumat şi cântece un chef delicat şi neîntrerupt. Pe France l-a biruit exagerarea la bătrâneţe. În tinereţe scria poezii lirice inteligente şi fără exagerări de exemplu: car son âme confuse et vaguement ravie / a dans les jours de paix goűté la douce vie./ Au sein des bois sacrés... / la peur est ignorée et la mort est rapide; / aucun ętre nexiste et ne périt en vain. / Lamour, lamour puissant... / Voilá le dieu qui crée incessament le monde...5. Şi multe alte gândiri ca aceste, frumos echilibrate. Faţă cu un suflet atât de perfect logic şi bine încheiat, înţelegem că trebuie să fi ţinut din toată inima la poezia lui Coppée, la romanele lui Feuillet şi ale lui Bourget. Şi aşa era, în adevăr.

Ideile lui France despre lirica modernă de la Verlaine încoace nu sunt trecute, cât priveşte bunul-simţ, decât de ale lui Jules Lemaître care, executând pe Verlaine şi Rimbaud, aruncă acest precept minunat cumpănit: este adevărat că cea mai frumoasă poezie e făcută din imagini, însă din imagini explicate.

Ce plăcut că mai există şi altceva decât incoerenţă şi exagerare romantică!