Feciorul moştenitor

Unul avînd opt feciori,
Tot mari, ajunşi negustori,
În pat bolnav cum şedea
Şi sufletul vrea să-şi dea,
Fără să lase înscris,
Numai atîta a zis:
-Al meu mult-puţin rămas
La un fecior tot îl las.
Dar n-a numit, la Coman, Vîlcan,
La Stan, la Bran, or la Nan.
După ce dar l-a-ngropat,
De ceartă s-a apucat,
Vrînd fiecare fecior
Să fie moştenitor;
Trăgea tot în partea sa
Ş-altor nimic nu lăsa.
Daca văd că nu să-mpac,
Ci mai mult gîlceavă fac,
La judecată să duc
Şi să arate apuc
Că de către răposat
Diată nu s-a lăsat.
Ci-a zis: Tot al meu rămas
La unul din voi îl las."
Judecata a răspuns:
-Aici e sicret ascuns,
Ci mergeţi de odihniţi
Şi dimineaţă veniţi
Toţi cu cîte un ciomag
(Să vază cui a fost drag).
Deci a doua zi viind
Şi în-mîini bîte ţiind,
Judeţul cum i-a văzut
Să ardică din şezut
Şi îşi dă al său cuvînt,
Zicînd: -Aideţi la mormînt.
Dacă au ajuns aci.
Să-l dezgroape porunci,
Şi dînd cu bîtele-n el,
Să-l întrebe-ntr-acest fel:
Taică! pe care fecior
Ai lăsat moştenitor?"
Ei porunca ascultînd
Şi precum a zis făcînd,
Unul privea şi plîngea
Ceilalţi cînd îl ciomăgea.
Judecătorul văzînd
S-a răstit la el zicînd:
-Pentru ce şi tu nu dai?
Ce te uiţi aşa şi stai?
El răspunse: -Ce fel cu
Poci să bat pe tatăl meu?
Nu dau în el d-aş şti chiar
Că-nu iau nimic măcar.
Judeţul strigă atunci:
-Ajunge nu-i mai daţi munci.
Îată, mortul a vorbit
Ş-a spus cin' l-a fost iubit,
Acest dar al său fecior
Va fi si moştenitor.