Dragoș (Stamati)

Dragoș de Constantin Stamati (Baladă)

I

Ochii minții mele îndărăt se uită,
Răzbătând prin pâcla trecutelor seculi;
Deci ridic voalul vechimei bătrâne
Și Dragoș s-arată pe cal de minune.

Pe al lui coif luciu s-învăluiesc pene,
Și săgeți călite răsună în tulbă-i,
El zboară călare pe șes ca un vifor,
În zale porumbe, cu de oțel paloș.

Soarele apune după înalt munte,
Sara se ridică din adânci prăpăstii,
Eroul ajunge în pustiii codri
Și printr-a lor vârfuri abia vede cerul.

Furtună grozavă pe aripi negrite,
Dinspre apus vine vâjiind în aer,
Văile suspină, codrul clocotește
Stejari de ani sute scârșnesc să se rumpă.

De ploaie și vifor nu-i adăpostire,
Și nici că se vede de om locuință,
Ci prin întuneric printre crengi departe
Când și când clipește o de foc lumină,

Cu speranță mare și îndrăzneț suflet,
Eroul prin codru drept către foc merge;
La un râu ajunge ce spumegat curge,
Și pe țărmuri vede o veche cetate.

Vânătă văpaie dintr-însa clipește,
Care se prevede în apa ce curge,
Iar prin ferești umbre când și când s-arată
Ș-înăuntru urlă suspinuri și vaiet.

Cu grăbire sare de pe cal eroul
Și merge la poarta de scai îmbulzită,
Izbește într-însa cu de oțel lance,
Și de buhnet țipă coabele în codru.

În cetate focul se stinge îndată
Și lumina piere întru întuneric,

Urletul stâmpește, suspinarea tace,
Furtuna se-ntartă și ploaia sporește.

Sâlnica izbire brațului puternic
Birui tăria porților de schijă,
Zăvorul se farmă și țâțâna geme,
Neînfricoșatul Dragoș în ea intră;

Cu sabia goală gata să lovească,
Pipăind el umblă singur prin cetate;
Adânc întuneric, tăcere mocnită,
Numai prin fereste vâjâiește vântul;

Atunce eroul furios strigară:
„Fermecător mârșav, blestemate Vronțo!
Tu mă faci să umblu rătăcit prin lume,
Cătând pe Dochia răpită de tine.

Trecut-am pământuri și pustii nămornici,
Ucis-am mulțime de crâncene fiare,
Stârpit-am din lume hoți și tâlhari aprigi,
Cătând pe Dochia răpită de tine.

Unde ți-i lăcașul, o, dușmane Vronțo?
În bizunie, peșteri, în codrii nămornici,
În făr’ de fund hrube, în hiola mării,
Te ascunzi cu dânsa, cu a mea Dochie?

Geniu rău și crâncen al Daciei mele!
Aflându-ți lăcașul și în tartar,
Din piept îți voi smulge inima ta neagră,
Ca să scap de tine pe a mea Dochie”...

Deci tăcând eroul, l-au cuprins somn dulce;
Culcuș îi așterne osteneala-noapte,
Și nelepădându-și armele și coiful
Pe scutar cu capul el adânc adoarme.

II

Viforul stâmpește, cerul seninează,
Stelele pier toate de-a zorilor frică;
A soarelui raze chiar ca de foc suluri
Aprind răsăritul; și Dragoș tot doarme.

Soarele se urcă pe-a cerului boltă,
Amiazăzi arde cu de văpăi raze,
Iar din brazi prin coajă smoală lăcrimează,
Și eroul Dragoș tot greu încă doarme.

Domnitoarea nopții, luna mângâioasă,
Răsărind se uită holbat peste codri,
Și din a sa urnă se revarsă rouă,
Iar eroul Dragoș tot greu încă doarme.

Negreața s-înalță pe bolta cerească —
Adânc întuneric — sosi miezul nopții,
Se trezi eroul din al său somn tare
Și se minunează cum de încă-i noapte!

Dar trăsni deodată tunet prin cetate,
Ce zguduie zidul, dârdâiesc fereste,
Și în întuneric fulgerul clipește,
Sala luminează de focuri ciudate.

Se deschid cu buhnet ușile la sală,
Se arată umbre tot în giulgiuri albe,
Cu făclii aprinse aducând schelete
Cu-a lor mâini uscate o raclă de spijă.

În mijlocul sălii au pus ele racla,
Capacul în pripă sări de pe dânsa;
Și tricolici negru fiorosul Vronța,
Astrucat într-însa, privea slut cu ochii.

Deci crăpă podeala, și focul din tartar
Cu clocot și buhnet au zbucnit afară
Și, călind sicriul ca roșul jăratic,
Din adânc oftară Vronța al gheenei.

În ochii săi aprigi, sângeroși, sălbatici
Se vedea durere, pizma și urgia,
Și clăbucii negri clocoteau în baftă-i,
Căci afurisitul încă nu pierise.

Apoi cele stafii de mâini s-apucară,
Hârcâind cu urlet, chiuind cu hohot,
Și cu bucurie turbată, drăcească,
Conjurând sicriul, ca în iad jucară.

Cu-așa îngăimare trecu ele noaptea,
Chiuind mai strașnic, de vuia cetatea.
Dar cântând de trei ori vestitorul zilei,
Pieriră în clipală stafiile, racla.

Deci tăcere mare ca în țintirimuri,
Ș-adânc întuneric se făcu în sală;

Iar Dragoș se miară de cele ce vede,
Neputând a crede ochilor săi însuși.

Dar în prip-aude încântător fluier;
Muzicești organe răsunară-n aer,
O rumănă rază, crăpând bolta sălii,
Goni cu priință noaptea-ntunecată.

Un prea ușor nour de aburi cu miros
Ce mișcă răcoare un vântișor proaspăt,
Plutind lin în aer aduce pe dânsul
O zână plăviță, patroana Moldovei.

Ale ei veșminte, mai alb decât crinul,
Colanul pe coapse-i ardea ca rubinul;
În ochii săi veseli lucea bunătatea,
Precum saltă dulce steaua dimineții.

Cu prietenie zeița grăiră:
“Românule triste, supune-te soartei
Și mântuie țara de-un neamic mârșav,
De Vronța păgânul, ce măcar că moartea

L-au trântit în fundul iadului amarnic,
Ș-a gheenei gură l-au sorbit în secoli,
Unde-al smoalei clocot, al focului vuiet
Și a lui suspinuri sunt întrulocate,

Dar el de Dochia se însuflețează,
Căci el al ei sânge suge de trăiește,
Ca și tricoliciul, însă din iad furii
Sunt noaptea trimise ca să-l schinjuiască.

Deci cu curaj du-te la a ta Dochie,
Du-te peste codru către miez de ziuă
Și-n șes de nisipuri, pe a mării țărmuri,
Vei găsi cetatea de doi zmei păzită.

Iată, îți dau ție un încântat fluier,
El poate să-nchidă a zmeilor gură.
Dar de vrei să scape scumpa ta Dochie,
Să-i verși al ei sânge, așa-i voia soartei”...

Muzica-ncântată iarăș răsunară
Și se ridicară zeița pe nour;
Iar Dragoș rămase privind după dânsa,
Încremenind încă de ceea ce-aude.

Și țiind în mână fluierașul zânii,
De smarand scump foarte, cu suspin strigară:
“O, dar de pieire al fermecătoarei
Ce-mi dă pe Dochia vărsând al ei sânge;

O, nu! mă cutremur de menirea soartei
Să pătrund eu însumi inima Dochiei!!!”
Dar Dragoș se pleacă hotărârei zânii
Numai ca să surpe a lui Vronța farmec.

Și chiar să nu poată să scape Dochia,
Dar va cerca Dragoș cu orice primejdii
Să sfarme cetatea — temnița Dochiei,
Să ucidă zmeii măcar el să piară...

III

Deci când răsăritul cu-a soarelui raze
Poleia cu aur zorile și codrul,
Pe calul său Dragoș către miez de ziuă
Furios pornește, chiar ca o furtună;

Iar de troncănitul potcoavelor grele
În munți se răsună, stânca scânteiază,
Lunca clocotește și de colb vârtejuri
Se suie ca stâlpii unde calcă calul.

Și ieșind eroul din munți și prăpăstii,
Ajunge ca vântul în câmp de nisipuri,
Ce se dezvelește ca și oceanul,
A căruia margini cu marea s-încheagă.

Iar vântul nu mișcă acele nisipuri
Și zăduh fierbinte usucă gâtlejul;
Nu-i de leac verdeață, nu-i de izvor stiglă,
Ce firea îi moartă ca și țintirimul.

Nu-i măcar nici urmă de vro vietate
În câmpul acela pustiu și sălbatic,
Ce spre apus numai se zărește munte,
Și pe el, în zare, o cetate albă.

Deci Dragoș se luptă cu arșiță, sete,
Dar în sfârșit calcă a morții opreliști,
Ajunge la poala muntelui de cremene,
Spumegându-i calul de sudori de sânge;

Se urcă pe piscuri a stâncelor oable,
Ce abia cât numai nu se dezbârnase,
Să se ponorască în adânci prăpăstii,
Și pe potici strâmte ajunge-n cetate.

Acea cetățuie albă fu zidită
În timpuri trecute de-a iadului duhuri,
Și bașce și turnuri grămădind pe scale.
Fiora cu moarte pe tot muritorul.

Dragoș, făr’ de frică, în gând cu Dochia,
În suflet cu pizma tocmai ca furtuna,
Sfărmând porți de schijă și rătezuri groase,
Intră ca un strașnic cu paloșul gata.

Fioros pășește, și sub a lui talpe
Pârâiesc ciolane ș-a morților scafe,
Căci viptul lui Vronța era tot de leșuri
De români, furate de prin ținterimuri;

Iar lilieci, stance, cucuveici și buhne
Zburau ca un nour de-asupra cetății.
Deci zmeii simțiră că sosi eroul
Și zbieră cu țipăt bătând cu aripa;

Ei bafta își cască și zboară asupra-i,
Cu limbi întreite vor să-l venineze,
Zbârnâiesc cu solzii, colătăcesc coada,
Și cu a lor gheară vor să-l spârcuiască.

Iar Dragoș țipară cu fluierul zânii...
Și iată că zmeii cad jos ca butucii!

Nu mai pot să zboare, nu mai pot să zbiere,
Zac făr’ de simțire, ca două movile.

Deci învingând Dragoș, la temniță merge
Cu dor ca să strângă pe Dochia-n brațe;
Dar strașnica poartă se deschide-n pripă
Și iese fantoma lui Vronța păgânul.

A lui cătătură, ca cometul noaptea,
Platoșa pe dânsul, paloșul și coiful
Erau învăscute de mucegai verde,
Iar pletele, barba sta țapăn ca stuhul.

Deci cu turbăciune paloșul își smulge,
Se izbește groaznic namila spre Dragoș,
El trăsnește-n creștet ca fulgerul stânca,
Încât eho geme răsunând prin baște!!

Coiful zbârnâiră și se țănduriră
Și din ochi îi curse scântei milioane,
Dar fierul la paloș se-ndoi ca cercul.
Iar Dragoș sta țapăn în loc ca o stâncă.

Și răsucind iute și el al său paloș
Mereu ciocârtește pe uriaș mârșav,
Încât bucățele i-ar fi tăiat zaua
Dac-acele zale nu era-ncântate.

Turbat de mânie, namila hrăpește,
Și de pizmă urlă, răsuflând văpaie;
El își încordează vinele pe brațe,
El își mișcă mușchii pe robostul spate;

Spumegând, îi gata să rumpă cu colții
Pe Dragoș, eroul, ce-i stă înainte-i,
A căruia moarte îi făr’ de sminteală;
Dar Dragoș de moarte nici că se-nfioară...

Iată urieșul cu brâncele-ncepe
Să fărâme zaua sumețului dușman,
Dragoș îi apucă un picior în brațe,
Gros chiar cât o bârnă, și-n loc îl trântește.

Întocmai ca turnul se prăvale Vronța,
Și-n pământ groapă, căzând, prăbușește;
Cetatea vuiră, zidurile crapă,
Zimții de pe ele se prăval de râpă.

Dragoș cu vârtute de gât îl apucă
Și îi împlântează paloșul în baftă-i;
Pe fier urieșul cu colții săi scrâșcă,
Hrăpește, suspină și se vârcolește.

Din gâtlej îi curge spumă — clăbuci negri
De sânge și fiere; se luptă cu moartea,
Geme de durere, moartea îl trudește,
Și în pământ scurmă cu-a sale călcăie;

Pâraie de sânge fierbinte se varsă
Pe nisipul galben și se face baltă,
Și din baltă abur se suie în aer,
Și-n abur se-ncheagă frumoasa Dochie.

IV

Iată-obrajii rumeni ca bujorii proaspeți,
Iată ochișorii plini de drăgănele,
Iată o guriță ca cireașa coaptă,
Ce ademenește sărutare dulce.

Iată coame negre, chiar ca urșinicul,
Îi învălesc pieptul, spatele și boiul,
Ce prin el se vede chiar zăpadă albă,
Iar statul ei gingaș ca molidul tânăr.

Deci Dragoș se miară de ceea ce vede,
Nu știe: aievea, sau nălucă este?
Aleargă la dânsa cu învăpăiere
Și se teme foarte să nu se înșele.

Ah! dar nu-i nălucă, căci el pe Dochia
Aievea o strânge în brațele sale,
Și de bucurie lăcrimând eroul,
Îi zice aceste cu glas fraged foarte:

“De demult te caut, amată Dochie,
Alergând prin lume rătăcit ca umbra,
Pierdusem speranța ca să-ți dau de urmă“.
Ea oftând atuncea i-au răspuns aceste:

“Domnișor amate, de mult te-așteptarăm,
Să mă scapi pe mine de Vronța păgânul,
Căci eu defăimându-l, ca daco-română,
El mă înghițiră și mă mistuiră.

În această cetate prin farmeci zidită,
Unde de cinci seculi eu sunt înecată,

În sângele fiarei de tine ucise,
Încât îmi pierise numele din lume”...

Deci principul Dragoș pe a sa Dochie
Jos au coborât-o din înaltul munte,
Și pe cal puind-o au zburat cu dânsa
La a sa domnie ca s-o întroneze.

Iar în cetățuie se făcu îndată
Adânc întuneric și se porni clocot,
Vifor și furtună, ce zguduie strașnic
Muntele, cetatea, încât crapă stânca.

Crapă și pământul, s-au ponorât toate,
Zidurile, bașce, urieșul, zmeii,
În adânci zăpade de nu se văzură,
Rămâind în munte făr’ de fund prăpăstii.

Într-acest fel ștearsă Dragoș domnișorul
De pe pământ toate farmecele rele,
Cu care păgânul Vronța mistuise
Scumpa noastră țară Daco-România.