Domnița Voichița

Domnița Voichița de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Partea întâia

"Atunci voios și aprig ea
războiul în fruntea oștii sale a trecut."
Pușkin: Poltava

cu vanturile-n ploaie--~~~~Text cursiv
|cadru|centru|fara vant ]]
se mișcă Sociul între maluri
Și pe deasupra lui ușor,
abia se simte-o dulce boare
de vânt, ce-n drum spre-o altă zare
pe mai departe pleacă-n zbor.
Ici-colo, salcia pletoasă,
pe maluri, tânăra-i tulpină
spre fața râului și-o-nclină
Vorbind cu unda somnoroasă.
Și Sociu-n matca lui bătrână
c-un murmur șoapta i-o îngână.
Prin pânza apei străvezie
arar un peștișor tresare
Și iar în adâncimi dispare
ca o săgeată argintie;
sau câte-un pui de rândunică
muindu-și vârful de aripă
zglobiu coboară pentr-o clipă
Și iar spre ceruri se ridică.
Iar alteori, pe înserate
o luntre lunecă ușor
cu două umbre-mbrățișate
În legănarea unui dor:
pescarul tânăr, în neștire
ca-n vis, cu draga lui plutind....
Atunci din ceruri, de uimire
cu-ascunsă patimă și jind,
privind umana fericire
mai vii și stelele se-aprind.
Dar, iată, zăngănit de arme
dă toată liniștea s-o sfarme
Și-un țipăt crunt: „război, război“
cu spaimă-n suflete pătrunde
Și — Dumnezeu mai știe unde? —
Îndrăgostiții amândoi
se duc, se pierd printre răchite,
În luntrea cu lopeți grăbite.

Stau două tabere-n tăcere
pe maluri, cu priviri severe
pândindu-se în ceas avan.
Se ceartă între dânșii frații
Români ce-s fiii unei nații
coborâtoare din bărbații
viteji ai marelui Traian.
Căci iată, al Moldovei Tată,
Ștefan, erou între eroi,
slăvit de românimea toată,
cu vodă Radu să se bată
pornește astăzi în război,
În multe bătălii călită,
oștirea lui stă pregătită
Și-așteaptă al poruncii semn.
Iar Ștefan astfel își cuvântă
Înflăcăratul lui îndemn:
"Voinici cu inima bărbată,
voi, dragii mei oșteni și frați,
o rugă Domnului nălțați.
De Dreapta-o Sfântă nu o dată
am fost în lupte apărați
Puternică-i valaha țară,
e plin de aur Radu-al ei,
dar pentru-al vostru sfânt temei,
străbunul paloș să nu zacă
tăcut și ruginit în teacă!
Porniți la luptă, pui de lei!
Să nu dați neamul de ocară,
că altfel grea va fi dojana
pe ginta noastră moldoveana,
pe oastea și pe Domnul ei!"
Atât vorbi. Căutătura
Și-o aținti apoi spre-ai săi.
Și a simțit deplin căldura
acelor inimi de flăcăi
ce i-au răspuns c-un falnic "Ura!"
Înfiorând și munți și văi.
Prelung un bucium dă semnalul.
Se-azvârle Vodă-n șea, măreț.
Nerăbdător nechează calul
Și tremură sub călăreț.
Apoi copitele-și avântă
Și drumului se-așterne-n zbor
Și unde țărna o frământă
se-nalță o perdea de nor.
Răsună-n patru zări ecoul
sublim al glasului domnesc
ce poruncește:
"înainte!"
Și toți năvală-n vijelii
pornesc, iar soarele fierbinte—
răsfrânt din marele-i tării
pe zale cu-argintate ținte—
Și el ia parte-n bătălii,
pe coifuri, lănci și steaguri sfinte
jucându-și razele aurii.
În toiul luptelor, în grabă
cu spada-ntinsă spre Ștefan
se-arunc-orbește un oștean.
Dar lovitura lui e slabă
Și vodă nu-i atins defel.
Prin oțelitele lui zale
nu trece paloșul de-oțel
Și mândru-n fruntea oștii sale
se-arată tot mai teafăr el.
Pesemne-a fost să-l dăruiască
Și soarta c-un destul noroc,
căci n-are fala strămoșească
un alt Ștefan să pună-n loc.
De-aceea pronia cerească
ni l-a păstrat ca pe-un zălog.

Acolo unde în urgie
se-avântă Ștefan-Voievod,
e pas cu pas în bătălie
urmat de-un credincios aprod.
Și ei vegind la datorie
cu cinste slujba și-a-mplinit
făcându-l una cu țărâna
pe acel dușman nelegiuit
ce-asupra domnului său mâna
să și-o ridice-a îndrăznit.
Dar mila-l prinse când sărmanul văzu,
lăsând privirea-n jos,
pe cel răpus. Era dușmanul
atât de tânăr și frumos!
"Păcat de el că înainte
mi-l scoase ceasul blestemat!
Altminteri, zău, l-aș fi cruțat..."
Și-a spus cu-ncețoșată minte,
cu sufletul împovărat,
Ștergându-și lacrima fierbinte
aprodul trist și-ngândurat.

Cu somnoroasele lui unde
Se scurge Sociul liniștit,
Dă soarele în asfințit,
Și după dealuri se ascunde.
A nopții mantie-nstelată
o-mbracă zările pustii.
Pe cerurile ei târzii
se plimbă luna-ndurerată
Și raza-i tristă și-o revarsă
pe cei ce-n nemurire duși
acuma zac pe câmp răpuși
cu fața în țarini întoarsă.
Se vede soarta-ndurătoare
o moarte blândă le-a trimis.
Cum zac pe câmpul de onoare
ei parcă-mbrățișează-n vis
pământul strămoșesc pe care
al biruinții steag e scris
cu jertfa lor triumfătoare.
Sublim li-i somnul-n veșnicie!
Eu moartea lor o pizmuiesc
Și-un astfel de sfârșit doresc
să-mi fie hărăzit și mie!
Căci mult mai bun mi-ar fi ca traiul
trândav al patimei lumești
În care nu poți să-ntâlnești
decât trădarea, putregaiul
Și amici din cei cu două fețe,
cu suflet sterp și venetic,
nesimțitori la frumusețe,
vicleni și lași și de nimic.

Rănit în bătălie, Radu
cu câți oșteni i-au mai rămas,
trecându-i Dâmboviței vadul,
Înfrânt spre țara lui s-a tras.
Dar în Suceava, sub mari arce
de flori, în cântec de norod,
În Scaunu-i domnesc se-ntoarce
Ștefan, cu-al biruinței rod.
Din falnicii Carpați și până
În Serbia, departe-n zări,
Și de la Dunărea bătrână,
la țărmul vechi al Negrei Mări,
de spada lui cutezătoare
Și nendoită de furtuni
Sunt puse semne de hotare
pământurilor din străbuni,
Osmanul, ungurul, poleacul,
cu teamă, slava-i recunosc.
Ca rudă și prieten, placul
i-l face țarul de la Mosc;
iar papa Sixt, cu-al sanctității
lui har îl laudă deplin,
numindu-l "Prinț al libertății"
Și- "Atlet al neamului creștin"!
Ce oare încă de la soartă
Și altceva ar mai fi vrut
că umblă-atât de abătut
de parcă-o mare grijă poartă?
Ce nouri îi întunecară
mândria lui de voievod?
Ce gânduri negre oare-l rod?

La Soci, pe-a Radului fecioară
În lupte-a prins-o un aprod.
Și-acum, Domnița-ntr-o chilie
e-nchisă-n turnul sucevean
Și-și plânge viața în robie
Și-și blestemă pe-al său dușman,
Ci șoapte-n târg, clevetitoare,
Încep să umble despre Domn
că ziua-ntreagă tihnă n-are
Și noaptea-ntreagă n-are somn.
Că tot spre turn își face cale
să vadă cu Domnița ce-i?
Că zi și noapte-i dă târcoale
Și e topit de ochii ei....

(Sfârșitul părții întâia)

Partea a doua

E-atâta jale-n tânăr pieptul el
Căci dorul libertății o ucide.
Obrajii-s pali. Dar în priviri livide
Se-ascund răzvrătitoarele scântei.
Ci nu sta întristată... Doar să vrei
Și poarta temniței se va deschide!

Lermontov: Vecina

În vremi ce sunt demult purcese,
pe-un câmp paraginei lăsat,
ai Genovei negustorese
feciori cetate-au înălțat.
Dar nu știm nici de ce-o zidiră,
nici pentru cine și nici când.
În ea muntenii locuiră,
apoi s-au pripășit pe rând
din lumea-ntreagă toți fugarii
de-un slobod drum aici atrași:
Silvanii, ungurii, tătarii,
muscali, bulgari, sârbi, leși și sași
Și toți câți vânturați ca pleava
să vie prins-au obicei.
Cetății i s-a spus Suceava
După un râu din preajma ei.
Așa îmi fuse povestită
de un unchiaș sfătos și bun
legenda ei învăluită
de ceața unui timp străbun.
Coloane drepte-i țin frontonul
pe-un zid ce încă-i nesurpat
Și stă și azi pe el blazonul
lui Andrei Doria sculptat.
Acoperit de mușchi și viță
se-nalță sumbru și temut
un turn și tânăra Domniță
În el cu jale-a petrecut.
Din geamul scund, spre zări, tăcută,
cu ochii marii suferinți
privea spre țara ei pierdută
Și suspina după părinți.
Iar pe obrajii ei, amare,
ca pe petala unei flori,
dau licăr de mărgăritare
Și lacrimile uneori.
Dar ea, smerită sub icoană,
Îngenunchea cu gând supus,
punându-și fără de prihană
nădejdea toată-n Cel-de-Sus.

Acum ea zace zăvorâtă
Într-o chilie mohorâtă
de dorul patriei tânjește
Și-n nimeni milă nu trezește.
O vorbă nimeni nu-i să-i spuie
că-n preajma ei un altul nu e
decât străjerul de la ușă,
ursuz, cu chipul de cenușă,
tăcut și fără de privire,
Într-o cumplită-ncremenire.

Ci Ștefan către turn cutează
Și-n prag ajuns, se minunează.

La baldachin perdeaua-i trasă
Și-n așternutu-i de mătasă
c-o sfântă nevinovăție
Domnița-n visul ei zâmbește.
Roșața din obraji e vie
apoi ca neaua se topește
Și-ntreaga, dulcea ei suflare
e numai dor și desfătare.

"O, Doamne, îngeresc i-e somnul!"
vrăjit își zice Ștefan Domnul
veghind în prag și-ar fi în stare
un veac întreg, în nemișcare
aici să stea, să tot privească
făptura ei dumnezeiască.
Voichița pleoapele-și ridică
În dulce revărsat de zori.
Cu ochii galeși visători,
privește-n jur. Deodată strigă:

Ah, Voievodul! și aici
vii toată tihna să mi-o strici!
Om rău, cum oare te înduri
de tată să desparți o fiică
Și țara ca un hoț să-i furi
Și stăpânirea să i-o iei?
Ce mârșăvie venetică
te-aduse iar în ochii mei?
Hai, fugi din cale-mi! Pleacă! Piei!

Ștefan:

Cu multă vreme înainte,
Voichițo, vai! am așteptat,
cu sufletul îndurerat,
dojenitoarele-ți cuvinte.
Mâhnirii tale îi sunt vina.
Păcatul să-l răscumpăr vin.
Căci vieții, tu îmi ești lumina
Și numai ție mă închin.
Trăiește tatăl tău, întreagă
Îi dau moșia înapoi!
Și tronu-i dau căci tu mi-ești dragă
Și doar pe tine eu te voi!
Arată-te îndurătoare
cu ale mele suferinți!
Ți-aștern și slava-mi la picioare
Și falnicele-mi biruinți —
dar tot ce-a fost urât odată
uitat rămână în vecii.
Îți cer cu inima curată,
Voichițo, Doamna mea să fiii

Voichița:

Măria-ta, ce mișcătoare
cuvinte te pricepi să spui!
Dar uiți că-ntemnițată-s oare?
Și unde? și din vina cui?

Ștefan:

De ce cu-atâta nedreptate,
Voichițo, mă mâhnești mereu?
Au n-ai întreaga libertate?
Nu în robia ta sunt eu?
Întinde-mi, scumpo, dalba-ți mână
Și toți oștenii mei te vor
cinsti ca Doamnă și Stăpână
a Domnului și-a țării lor!

Voichița:

Dar chinu-ntemnițării mele
cum poate fi uitării dat?
Doar sângele-ar putea să spele
acest înjositor stigmat.

(Sfârșitul părții a doua)

Partea a treia

Și-n țara noastră-n vremi trecute
când încă neamul moldovean
Își mai păstra a sa virtute
de neânduplecat Roman
robiei neplătindu-i biruri,
erau petreceri și la noi
Și se făceau și-aici turniruri
În care se-ntreceau eroi.
Și toți atunci pe-aceeași treaptă,
de la păstori pân-la boieri,
cu Domnul țării-n luptă dreaptă
uitau de rang, de neam, de-averi.
Iar fetele, ca o răsplată,
Împodobeau pe-nvingători
cu o cunună minunată
din cele mai frumoase flori.
Și-avea nu-ntotdeauna parte
slăvitul țării Voievod
cununa gloriei s-o poarte
ci omul simplu din norod.
Atunci, cu-nflăcărată odă
toți barzii îl suiau în slăvi
pe cel ce-l întrecea pe Vodă
cu vitejeștile-i isprăvi.
Și către el cătau cu-ardoare
priviri focoase de femei
că nici nu mai știa sub soare
mai mare fericire ce-i.
O, vremi de înălțare sfinte!
Pe plaiurile strămoșești
de ele, azi, ne-aduc aminte
doar cântecele bătrânești.
Căci fala veche-a fost să piară
Și lumea-ntreagă a uitat
că e la Dunăre o țară
c-un neam atât de apăsat.
Ba, unii spun chiar și-n batjocuri
că-i neam robiilor menit....
Dar ce-a fost el pe-aceste locuri
ce fapte mari a săvârșit,
cum, înfruntând Sublima Poartă
Și-atâți bezmetici venetici,
tot el a Europei soartă
o hotăra, luptând, aici,
sub vânturile vremii toate
de care n-a putut fi zmult!
Vai, toate-acestea, din păcate,
uitate sunt demult, demult.

Ci iată, strălucește slava!
Bat toate tobele-n Suceava
căci Ștefan-Vodă hotărăște
voinicii-armura să și-o-ncingă
Și să se lupte bărbătește
iar cel ce-i mai viteaz, să-nvingă!
Și-arată sărbătoarea fața.
Un freamăt viu cuprinde piața
cu flamuri mari împodobită,
cu lanț de-argint împrejmuită.
Iar dincolo de lanț se-ndeasă
cu veselie zgomotoasă
mulțimea mustăcioasă care
așteaptă-ntrecerea cea mare.
Bătrânii cu nepărtinire
privind a luptei îndârjire
pe tineri vrând să-i necăjească
Încep în glumă să vorbească:
„Ehei, în vremea dinainte
erau mai falnici luptătorii
Și-aveau și sânge mai fierbinte!
Azi de nimic nu-s buni feciorii,
abia pot sufletul să-și tragă
că-ntrânșii n-au un pic de vlagă!
E drept că vremea ni se duse...
Da-n vremea noastră altfel fuse.“

De-odată însă, o mișcare,
Înconjurat de-aprozi, călare
În piață intră Voievodul
Încins cu vitejeasca-i spadă.
Voios salută el norodul
care se-nghesuie să-l vadă.
Frumoasele, uitând sfiala,
spre el și ele dau năvala,
În ochii lor ca-ntr-o oglindă
vor chipul Domnului să-l prindă.
Dar Ștefan-Vodă mândru trece
cu ceata care îl petrece
tăindu-i pârtie prin lume,
ducându-l către un cort anume
drapat cu scumpe catifele,
cu stema zimbrului pe ele.
Un slujitor în grabă mare
o scară aurită-i pune
Și îl ajută să coboare
căci anevoie se supune
trăpașul lui ca un tăciune,
de seminție-arabicească,
deprins în lupte să gonească
Și care-acum, nervos, în jocul
copitelor, frământă locul.
Văzduhul fierbe de urale
În lauda Măriei-sale
Și cântece de bucurie
cinstesc măreața lui domnie.
Da-n cort e tihna lui de-o clipă
că iar ca șoimul se-naripă
Și ager iar pe cal se-aruncă
lăsând aprodului poruncă
să deie zvon în tot norodul
că fi-va astăzi Voievodul
cu cei viteji să se întreacă,
dorind să afle, astfel, dacă
povara grijilor și anii
cei mulți în luptă cu dușmanii
nu i-au știrbit cumva nesațul
de-a-și încleșta pe spadă brațul.
Și dă aprodul glăsuire
poruncii întru împlinire:
„Din luptători, acela cine
la glorie și cinste ține,
să iasă, dacă e în stare
cu-al țării Domn să se măsoare!
Răsplată mare îl așteaptă
pe cel ce-nvinge-n luptă dreaptă!“
Atâta doar aprodul zise.
Mulțimea toată-ncremenise,
suflarea și-o opri și vântul.
Și toți tăcură ca mormântul.
Dar iată, prinde-un glas să zică:
„Eu îndrăznesc!“ și se ridică
un mândru cavaler în zale.
E-n floarea semeției sale,
frumos la chip ca o fecioară
Și tânăr ca o primăvară.
Călare către Domn pornește.
Pe frunte coifu-i strălucește.
La scară, lancea-i scânteiază.
Din nou încremenește gloata.
De-ntrecere vitejii-s gata.
Cu lancea, unul către altul,
călare își pornesc asaltul.
Și Ștefan știe să abată
intâia lance-nverșunată.
A doua oară se-ntâlniră
Și lăncile iar zăngăniră.
Pe Ștefan însă îl înfruntă
o lovitură și mai cruntă
Și-i greu să crezi! El se prăvale
cu stropi de purpură pe zale.
Un murmur de nemuțumire
străbate-ntreaga-nsuflețire.
Eroul cu al cărui nume
pe prunci puteau să-i înspăimânte
când îl rosteau, turcoiace mume,
acum de un copil înfrânt e!

Ci sprinten de pe calu-i sare
frumosul tânăr și viteaz.
Privirile nu-i sunt amare
deși-i curg lacrimi pe obraz.
În suflet nu-i mocnește sfada
Și negre gânduri nu-l mai rod.
El mâna-i albă ca zăpada
Și-o-ntinde către Voievod
Și-i spune: "Astăzi dau uitării
tot chinul ce l-am suferit
căci eu rușinea-ntemnițării,
cu sânge azi, am ispășit.
Dar fi-va ție să se-nchine,
de-aci nainte viața mea
Și jur că numai pentru tine
eu voi trăi, Măria-tal"
Un singur om, cel ce-nainte
privise-ntrecerea tăcut,
aceste ultime cuvinte
ce tâlc ascund, a priceput.

(Sfârșitul părții a treia și cea din urmă)