Domniţa (Iosif)

Se plimbă prin grădina mănăstirii
Domniţa, albă-n rasă cenuşie.
Amurgu-şi cerne umbra-i viorie,
Lung sună toaca-n toiul tînguirii.

Şoptesc încet prin flori de iasomie
Şi parcă vor s-o mîngăie zefirii ;
Se scutură pe straturi trandafirii,
Şi crinii mor, dar ea nu vrea să ştie.

Departe,-n zări, e vrajă, cîntec, viaţă...
Ea trece albă,-nvăluită-n ceaţă,
Asemeni unei palide vedenii...

Uitată de părinţi şi de rudenii,
De bucurii şi de dureri străină,
Se stinge-n rînd cu florile-n grădină...