Dl Panu asupra criticii şi literaturii

De la Wikisource

Dl Panu asupra criticii şi literaturii de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Cuprins 1 I - CRITICA MODERNĂ 2 II - EPOCI ŞI CURENTE LITERARE 3 III - EMINESCU ŞI CURENTUL EMINESCIAN 4 IV - REMEDIUL DLUI PANU 5 V - CE-I DE FĂCUT?

[modifică] I - CRITICA MODERNĂ

În foaia săptămânală Epoca literară au apărut patru articole intitulate Critica şi literatura, datorite penei distinsului nostru publicist şi om politic dl G. Panu. Această excursie critică în câmpul literelor române trebuie neapărat să măgulească pe literaţii noştri: de când junimiştii au părăsit-o, nici un om politic mai însemnat nu s-a ocupat de biata literatură.

Chestiunile de ordine literară ridicate de dl Panu sunt de mare importanţă şi de aceea îmi iau libertatea să spun câteva cuvinte şi asupra articolelor d-sale şi asupra chestiilor literare tratate în ele. Nu-i vorbă, în aceste articole sunt numai o serie de afirmaţii pe care — probabil din lipsă de timp — dl Panu nu le-a dovedit, dar afirmările sunt făcute de dl Panu şi importanţa unui articol de multe ori se judecă nu atâta după conţinut, cât după iscălitură.

Să vedem deci ce spune dl Panu în articolele d-sale. D-sa ia ca punct de plecare un fapt de atâtea ori constatat şi dezbătut: starea tristă a literaturii noastre de azi. Mulţi au tratat această chestiune şi se părea că e destul de lămurită, însă dl Panu îi găseşte cu totul altă pricină. Această pricină ar fi, în primul rând , că literaţii noştri — poeţi, prozatori, critici — au uitat de literatura trecută, de literatura renaşterii noastre şi au început să se adape la un singur izvor — Eminescu. Această uitare şi nesocotire regretabilă se datoreşte invidiei artistice a literaţilor noştri care, ca să se puie mai mult în vază pe dânşii, lacomi de glorie, au făcut, în complicitate cu critica, de nu s-a mai vorbit de literatura mai veche, au făcut-o uitată.

Ca să poată însă săvârşi şi mai bine acest sacrilegiu, le-a trebuit un talent mai mare şi atunci s-au pus sub scutul numelui lui Eminescu; şi de aici predominarea exclusivă în literatura de azi a aşa-numitului ,,curent Eminescu".

Afară de această pricină mai sunt şi altele, precum: spirit de gaşcă între literaţi, hatârurile criticii, prea mare prietenie între poeţi şi critici şi, din prietenie, complezenţa acestora din urmă pentru cei dintâi.

Odată pricinile găsite, leacul se impune de la sine: ,,...întoarcerea la izvoarele literaturii trecute, care s-a distins prin admirabile calităţi de fantazie, de gândire, de limbă".

,,O generaţie — zice dl Panu — care s-ar inspira şi ar purcede de la o întreagă pleiadă a unei mişcări literare, de o valoare relativ chiar puţină, va produce mai bine, mai bogat şi mai original decât inspirându-se de la un singur poet", adică Eminescu.

În esenţă, acestea sunt afirmările dlui Panu, afirmări care se repetă în toate articolele d-sale.

Una din atracţiile originale ale acestor articole e, dacă putem să ne exprimăm aşa, alura lor misterioasă. Autorul vorbeşte despre literaţi, despre critică, de criticul care protejează pe Vlahuţă şi care n-a scris despre Delavrancea ş.a.m.d. Dar nu ni se spune cine sunt literaţii, cine e critica misterioasă. În felul acesta se excită curiozitatea publicului; iar curiozitatea e şi ea unul din principiile plăcerii estetice.

A doua originalitate e vocabularul literar al articolelor. Dl Panu, jurist şi om politic distins, introduce dialectul juridic şi administrativ şi în literatură. Astfel, d-sa ne spune că ,,criticul este un judecător înainte de toate, el trebuie să-şi cunoască meseria, să cunoască legile criticii". Criticul ,,pronunţă deciziuni irevocabile", trebuie să aibă ,,competenţa absolut necesară pentru a putea pronunţa o hotărâre valabilă". Criticul are datoria să controleze pe poet. În articolele dlui Panu ni se mai vorbeşte de complicitatea criticii, de critici controlori, de promiscuitatea criticilor cu poeţii, de legitimarea pretenţiei că ai regulat chestia

Sau iată o pildă şi mai caracteristică: În privinţa relaţiilor prieteneşti personale între critici şi poeţi, dl Panu e de părerea următoare: ,,...este o regretabilă promiscuitate când doi factori, dintre care unul are datoria să controleze pe celălalt, trăiesc într-o dependenţă şi solidaritate aşa de strânse, că nu mai poţi distinge cine e controlatul şi cine controlatorul".

Aşa ar fi dacă criticul ar fi controlorul şi poeţii controlaţii, criticul judecătorul şi poeţii împricinaţii; din fericire, nu e deloc aşa — şi un judecător, care pentru motive de imparţialitate ar refuza o petrecere prietenească cu împricinaţii, ar fi un model de onestitate, pe când criticul, care pe aceleaşi motive ar refuza o petrecere prietenească cu artiştii, ar fi un model de naivitate. De altmintrelea, această confundare a unor domenii aşa de deosebite atârnă şi de concepţia pe care şi-o face dl Panu despre critica modernă, poate mai ales de aceasta.

Pentru dl Panu toate aceste expresii juridice nu sunt tocmai metafore; d-sa crede în adevăr că există un cod de legi estetice după care criticul judecă operele artistice, le apreciază, pronunţă hotărâri asupra valorii lor şi în felul acesta slujeşte ,,de călăuză în aprecierea deosebitelor lucrări literare şi artistice".

Că există în adevăr oarecare legi estetice, foarte discutabile şi ele, e adevărat; că critica serveşte şi de călăuză în aprecierea lucrărilor literare, e de asemenea adevărat; dar toate aceste aprecieri, judecări şi călăuziri constituie aşa de puţin menirea şi fiinţa criticii literare moderne, încât ele pot fi greşite într-o critică şi totuşi ea să rămâie o lucrare de mare valoare critică şi literară.

Ceea ce face pe oamenii chiar culţi, inteligenţi, care citesc critica literară modernă — şi dl Panu desigur o cunoaşte — s-o priceapă atât de confuz e, pare-mi-se, pe de o parte persistenţa îndărătnică a teoriilor celor vechi, iar pe de altă parte recenziile literare gazetăreşti de azi. Omul modern, faţă cu imensele şi variatele cunoştinţe actuale, fireşte, nu poate să se ocupe de toate şi de aceea, ca să fie în curent cu tot ce se petrece pe terenul politic, social, literar, ştiinţific, e nevoit să se mulţumească cu nişte cunoştinţe foarte fragmentare, prezentate aşa fel încât să-i mulţumească curiozitatea, fără ca să-l puie la vreo muncă. Cu această vulgarizare comodă se însărcinează gazeta de azi, care, pentru un gologan, afară de ştiri politice din toată lumea, de buletine financiare şi economice, dă şi recenzii literare şi ştiinţifice de tot felul. Într-o astfel de recenzie literară, spre pildă asupra celui din urmă roman al lui Zola, criticul gazetei îţi va spune că în acest roman Zola a rămas tot cel vechi: psihologie cam exagerată, documentare prea amplificată, caracterul personajului Y profund, iar al personajului X greşit, nenatural; zugrăvirea mulţimii grandioasă, sublimă, descripţiile de asemenea, dar în definitiv Zola rămâne tot romantic, oricât s-ar lupta să pară naturalist pursang.

Această recenzie critică, această serie de aprecieri, judecări avantajul că cititorul nostru poate să-şi arate profunziunea judecăţii ori de câte ori se încinge în societate o discuţie literară.

— Ai citit, mon cher, romanul lui Zola? Ce admirabil şi adânc e personajul principal, cât de grandioasă e zugrăvirea mulţimii!

— Oh, da, e tot Zola cel vechi, dar, orice ar face, tot romantic rămâne.

Nu e aşa că pentru un gologan e destul de convenabil? Şi în felul acesta, critica, recenzia ,,serveşte de călăuză în

Prin cele spuse sunt departe de a nega folosul recenziilor critice din gazete, precum sunt departe de a tăgădui folosul gazetei în genere; dar recenziile gazetăreşti sunt tot atât de puţin critică, pe cât de puţin vulgarizările ştiinţifice gazetăreşti sunt adevărată ştiinţă.

Dacă vom mai ţine seama şi de faptul că aceste recenzii, fiind foarte bine plătite, sunt scrise uneori de adevăraţi critici şi uneori au o adevărată valoare critică, atunci vom pricepe de ce chiar cititori din cei mai inteligenţi şi mai culţi, dar care nu se ocupă în special de chestii literare, fac o confuzie regretabilă între această critică-recenzie, critică-opinie, control, călăuză de altădată şi adevărata critică modernă.

Şi dl Maiorescu vede întrucâtva rolul practic al criticii în felul cum îl vede dl Panu; dar dl Maiorescu, discipolul esteticii germane, vede lucrurile mai larg, câteodată prea larg; e mai consecvent, mai logic; de aceea acum zece ani a demonstrat că critica (în sensul criticii control, călăuză) n-are ce căuta în ţară, e absolut de prisos; şi cum am arătat într-un articol, dl Maiorescu avea perfectă dreptate.

Dl Maiorescu argumentează cam în modul următor: la începutul dezvoltării literare a unui popor, critica e necesară; prin aprecierile ei estetice, pe de o parte ea călăuzeşte paşii copilăreşti ai literaţilor, iar pe de altă parte dă o direcţie mai sănătoasă gustului literar al publicului. Dar cu cât se dezvoltă literatura unei ţări, cu atât critica pierde din însemnătatea, din utilitatea ei. Odată formaţi artiştii de talent, ei nu mai au nevoie de tutela criticii pentru că, o ştie foarte bine dl Maiorescu, un adevărat artist nu se conduce după regulile stabilite de critic.

Pe de altă parte, operele literare produse de adevăraţii artişti îndreptează mai bine gustul literar al publicului decât ar putea-o face zece critici. Deci când într-o ţară se ivesc şi prosperă talente ca Alecsandri, Eminescu, Creangă, Vlahuţă, Caragiale şi atâţia alţi oameni de talent, nu mai e nevoie de critică.

Aceasta e argumentarea în adevăr ireproşabilă a dlui Maiorescu. Se înţelege, poate să încapă o discuţie de timp, se poate susţine că n-a venit încă vremea de a dezarma critica, dar asta e altă chestie; în fond dl Maiorescu are perfectă dreptate.

Dar cum se întâmplă atunci că-n ţările cele mai culte există critica, şi nu numai nu pierde din însemnătate, dar se dezvoltă cu atât mai mult cu cât şi literatura devine mai bogată, mai luxuriantă? Da, dar aceea e altă critică.

Acea critică modernă studiază o operă de artă în legătură cu artistul care a produs-o, o studiază ca un product al unei anumite organizaţii psihologice — şi prin aceasta e un studiu de psihologie literară. Pe de altă parte critica studiază o operă literară sau un curent literar în legătură cu epoca, cu mediul social în care a apărut această operă, în legătură cu o anumită treaptă de dezvoltare istorică care explică şi caracterizează o operă literară, după cum aceasta din urmă explică şi caracterizează pe cea dintâi; în acest sens e un studiu de filozofia istoriei şi artei în acelaşi timp.

Şi astfel critica intră în domeniul ştiinţei. De acuma, natural, nu mai poate fi vorba de judecări, hotărâri şi intelectuale a feluritelor clase din această epocă. Am vorbit adesea despre această parte ştiinţifică a criticii şi pentru ce-ar mai fi de zis, nu e locul aici. Aici mă interesează mai mult partea estetică a operei critice.

Din punctul acesta de vedere, critica redă, reînviază o anumită operă de artă prin altă operă de artă. Dacă arta e natura văzută prin prisma artistului (o definiţie nici mai bună, nici mai rea decât alta), atunci critica e arta văzută prin prisma criticului.

Cu toţii putem vedea un peisaj frumos, care să ne producă mare plăcere; dar numai artistul vede aşa de clar, aşa de reliefate liniile hotărâtoare, aşa de precis culorile şi nuanţele lor şi numai el, prin talentul său, prin vorbe inspirate poate să ne sugereze în mod ideal acest peisaj pe care nici nu l-am văzut.

Cu toţii putem admira o creaţiune poetică; dar numai criticul o simte aşa de puternic şi aşa de clar, o pricepe aşa de profund în înseşi izvoarele ei, încât pe de o parte ne explică aceste izvoare (poetul, societatea), iar pe de altă parte, prin vorbe inspirate, prin talentul său special, ne sugerează în minte opera artistică, ne face să simţim clar, puternic, ceea ce am simţit confuz şi slab, ne face să pricepem propria noastră plăcere. În acest sens, estetic, deci critica e tot o operă de artă — altfel decât cea artistică propriu-zisă, dar totuşi o operă de artă. Critica e un gen literar deosebit, cum sunt atâtea genuri literare deosebite în poetică: genul liric, dramatic, epic.

Ceea ce deosebeşte opera de artă critică de opera de artă artistică propriu-zisă e obiectul lor: obiectul artistului, poetului (poet în sensul larg al cuvântului) e natura largă înconjurătoare, obiectul criticului e opera artistică. Această deosebire de obiect hotărăşte deosebirea acestor două genuri literare şi, prin urmare, şi deosebirea în organizaţia sufletească a criticului şi a poetului, deosebitele calităţi sufleteşti ce se cer unuia şi altuia. Poetul trebuie să aibă, mai ales, calităţi sintetice, trebuie să vadă mai ales ansamblul total; criticul trebuie să aibă şi calităţi sintetice şi analitice dezvoltate; lui îi trebuie vederea analitică precisă a detaliilor pentru analiza ştiinţifică, şi vederea sintetică a totalului pentru redarea, reînvierea operei artistice. Aceste două calităţi se întâlnesc însă rar în acelaşi om, iată de ce au fost pe lumea asta aşa de mulţi poeţi mari şi aşa de puţini critici mari.

Am spus că pentru partea ştiinţifică a criticii îi trebuiesc criticului cunoştinţe exacte, între care, spre pildă, psihologia, istoria, economia socială (mai presus de toate) şi altele. Natural că pentru partea estetică a lucrării critice, criticul trebuie să cunoască şi legile artei, aşa puţine şi nesigure cum sunt; dar toate aceste cunoştinţe luate împreună nu pot încă forma un critic, după cum cea mai profundă cunoaştere a verisficării şi poeticii nu poate face pe un poet. În acest sens criticul, ca şi poetul, se naşte, nu se face.

Nu putem să ne ocupăm aici de psihologia comparativă a artistului şi a criticului, oricât de important ar fi aceasta. Trebuie să relevăm totuşi unele analogii dintre o operă de artă literară şi o operă de critică literară. După cum am zis, o operă critică e şi ea un gen literar. Natura înconjurătoare e un prilej pentru manifestarea artistică, opera artistică e un prilej pentru manifestarea critică. În opera artistică se răsfrânge şi se exprimă direct sau indirect întreaga personalitate a poetului, a artistului; în opera critică se răsfrânge şi se exprimă personalitatea criticului cu temperamentul lui, cu convingerile, cu toată fizionomia lui morală şi intelectuală. Şi după cum o operă artistică e cu atât mai superioară cu cât poetul, artistul a reuşit să exprime în ea mai bine, mai clar întreaga sa personalitate artistică, tot aşa o operă de artă critică e cu atât mai superioară cu cât exprimă mai clar, mai bine întreaga personalitate critică a criticului.

Din punctul de vedere al esteticii critica e deci şi ea o operă de artă de un anume gen literar, care are o valoare literară proprie, independentă; şi dacă e legată de artă, e legată în acelaşi sens cum arta e legată de natură.

Această critică modernă conţine şi ea în mod implicit apre-

Scopul criticii moderne e crearea unor lucrări totodată ştiinţifice şi literare, cu prilejul operelor artistice; iar rezultatul ei e îmbogăţirea şi a literaturii ştiinţifice, şi a celei literare a unei ţări.

Nu vreau prin aceste cuvinte să neg cu desăvârşire utilitatea criticii judecătoreşti, a criticii-recenziune; această critică îşi are utilitatea ei şi la un anumit stadiu de dezvoltare literară e chiar necesară; dar din pricina acestei critici, a nu vedea critica modernă e a nu vedea pădurea din cauza copacilor.

Critica modernă are în adevăr o mare influenţă asupra dezvoltării şi îndreptării gustului estetic al publicului, şi aceasta din două pricini: întâi pentru că şi ea e o operă de artă şi al doilea pentru că e şi o operă de ştiinţă; ea întruneşte într-o armonie superioară şi spontaneitatea artistică, şi reflexivitatea ştiinţifică, ea ne face în acelaşi timp să simţim frumosul şi să-l pricepem. Şi această critică poate să devie cu drept cuvânt centrul unei întregi mişcări literare, al unui mare curent literar. Centrul romantismului francez, al acestui curent literar atât de bogat, de genial, au fost deopotrivă Victor Hugo şi Sainte-Beuve.

Neputând urma aici cu dezvoltările teoretice, voi da numai două exemple, rezervându-mi dreptul să mai revin asupra acestei chestii.

Melchior de Vogüé, admirabilul critic francez, şi-a consacrat reputaţia de critic mai ales prin trei articole, care au de obiect nu literatura franceză, ci literatura rusă: Dostoievski, Turgheniev, Tolstoi, dar Le roman russe e el însuşi o operă literară de o valoare cu totul superioară.

Alt exemplu mai frapant. Sainte-Beuve, unul din cei mai mari critici ai lumii, a vorbit uneori cu mult entuziasm despre poeţii de mâna a doua şi a vorbit cu rezervă — ştiţi de cine? de Alfred de Musset şi de Balzac, nici mai mult, nici mai puţin! Se înţelege că din punctul de vedere al criticii judecătoreşti, aceasta ar fi o condamnare fără drept de apel şi recurs a lui Sainte-Beuve ca critic; căci în realitate Musset a căpătat atâta influenţă încât a întunecat pe un poet mai mare decât dânsul, pe Victor Hugo, iar Balzac a fost ridicat la rangul de cel mai mare romancier al Franţei şi poate cel mai mare geniu al ei, arătându-se încă o dată acest fapt, nu tocmai aşa de rar, că publicul a judecat mai drept decât criticul; pe de altă parte, poeţii de mâna a doua sunt uitaţi, trăiesc doar în antologii. Cu toate acestea, paginile lui Sainte-Beuve despre ei, pline de entuziasm pentru artă, de observaţii şi idei profunde, trăiesc şi vor trăi, pentru că în ele se răsfrânge şi se exprimă personalitatea puternică a lui Sainte-Beuve însuşi.

Când acum câţiva ani am scris întâiaşi dată despre critica modernă ştiinţifică, ce ilaritate între confraţii mei! Şi acuma încă câte un scriitor naţional, cu o maliţiozitate şi mirare pe care o dau totdeauna lucrurile nepricepute, neştiute, repetă: critica ştiinţifică, auzi, critică psihologică, esto-sociologică.

Cu ocazia acestor câteva observaţii asupra criticii moderne voi cita cuvintele savantului profesor de la Sorbona, Brunetičre, cuvinte hotărâtoare, nu fiindcă reprezintă vederile proprii ale criticului Brunetičre (în această privinţă nu există nimic infailibil şi eu personal sunt departe de a împărtăşi în unele privinţe vederile lui Brunetičre), dar fiindcă reprezintă o constatare a istoricului, a celui mai mare cunoscător al literaturii franceze.

Brunetičre a întreprins o mare lucrare: Evoluţia genurilor literare (L'evolution des genres) — cursul său de la Sorbona. Primul volum e consacrat evoluţiei criticii, pe care Brunetičre o consideră ca un gen literar deosebit. Şi iată cum savantul profesor stabileşte obiectul însuşi al unei astfel de lucrări, obiectul unui studiu asupra evoluţiei criticii. Această lucrare trebuie să arate ,,cum critica atâta vreme, şi pentru multă lume încă azi chiar, din simpla expresie a unei judecăţi (jugement) sau a unei opinii, a ajuns nu zic o ramură, o parte a ştiinţei, dar o adevărată ştiinţă analoagă cu istoria naturală.

Şi mai departe, vorbind despre rolul lui Villemain în această evoluţie a criticii moderne, Brunetičre spune:

Vorbind despre opera lui Sainte-Beuve, Brunetičre zice: ,,Pentru a studia opera unui mare scriitor, se cere de acu-

Ştiu că în cele câteva cuvinte spuse aci asupra criticii rămân multe nelămurite, multe care pot produce confuzie; de aceea, voi reveni altă dată asupra acestei chestii: e uşor a fi clar când n-ai ce spune.

Acuma ne punem următoarea întrebare: critica modernă, în acest sens superior al cuvântului, stă ea oare bine în ţară la noi? Oh! nu; în această privinţă, suntem perfect de acord cu dl Panu: critica lasă foarte mult de dorit şi din punctul de vedere al calităţii, şi din al cantităţii. Critica modernă lasă acuma foarte mult de dorit şi în Apusul Europei, dar încă la noi!

Suntem de asemenea de acord că n-avem încă critici profesionişti, meseriaşi în sensul superior al cuvântului, care să-şi facă din critică scopul şi ocupaţia vieţii lor întregi. Aşa e.

Dar oare în alte ramuri ale activităţii şi ale cunoştinţelor omeneşti stăm altfel? În care din aceste ramuri avem noi profesionişti, meseriaşi în sensul superior al cuvântului? Avem oare meseriaşi printre literaţi, între savanţi, între profesori, între oamenii politici? (Politicieni de meserie avem, nu i-am mai fi avut!) La noi poeţii sunt funcţionari, literaţii negustori, savanţii se ocupă de politică, oamenii politici de avocatură, profesorii de deputăţie ş.a.m.d. Acesta e, după cum vom vedea, un rezultat firesc al stării noastre materiale şi culturale, care nu permite încă specializarea în sensul superior al cuvântului.

Diletanţii! Dar câţi ,,eminenţi economişti şi sociologi" avem noi, care n-au absolut nici o lucrare în aceste ramuri ale cunoştinţelor omeneşti.

Şi băgaţi de seamă că, din toate ramurile activităţii intelectuale, critica singură are o justificare pe care nu o au altele, şi anume: dacă critica s-ar consacra în ţară la noi cu totul meseriei sale, în curând ar sfârşi prin a fi nevoită să inventeze scriitori -las la o parte părerea răutăcioşilor care cred că prin asta ar fi trebuit să înceapă...

Nu-i vorbă, dl Panu, după ce a regulat în patru articole chestia literaturii şi criticii la noi, revine iarăşi la aceasta din urmă şi recunoaşte că ,,natural, acolo unde acest fel de produceri (adică literare) e neînsemnat, critica nu poate străluci". Şi noi vom mai adăuga că critica modernă nu poate să se ocupe decât de adevăratele personalităţi artistice: încercările literare, chiar de talent, rămân în sarcina recenzenţilor.

Dar dl Panu, chiar cu această scuză, găseşte totuşi că critica

Să luăm de pildă politica, care şi ea trebuie să fie bazată pe critica economico-socială.

Dl Panu zice că nu e de ajuns pentru un critic la noi să cunoască literaturile străine şi scriitorii pe care-i critică, ci trebuie să cunoască întreaga mişcare literară trecută a ţării.

Fie. Deşi a cunoaşte literaturile străine şi metoda critică întrebuinţată în străinătate şi a o aplica scriitorilor de care te ocupi — vorba lui Caragiale: pentru o ţară mică cum e a noastră, e deja destul de frumos.

Ia să vedem, distinşii noştri oameni politici, au ei această pregătire?

Nu mai vorbim de cunoaşterea aprofundată a stărilor noastre economice trecute; de asta nici nu e de vorbit, dar pe cea prezentă cine o cunoaşte?

Cine cunoaşte exact starea feluritelor noastre categorii economice şi relaţiile lor — mica, mijlocia şi marea proprietate rurală, proletariatul rural, mica, mijlocia şi marea industrie; şi mai ales, cine cunoaşte schimbările ce suferă tendinţele evoluării lor? Nimeni; pentru asta nici materialul nu e încă strâns. Pe de altă parte, cine cunoaşte la noi literatura ştiinţifică economică străină (bineînţeles, prin a cunoaşte înţeleg studierea literaturilor economice străine, nu citirea unei cărţi economice franceze sau a unui articol de revistă, sau chiar studierea unui articol de revistă, sau chiar studierea unei chestii financiare practice; nu, vorbesc de literatura ştiinţifică economică)? Cine din ,,distinşii noştri oameni politici" — de cei nedistinşi nu vorbesc — ,,s-a dedat la această prealabilă şi neapărată pregătire?", ca să ne exprimăm chiar cu cuvintele dlui Panu? Nimeni.

Deci, făcând o comparaţie în aceleaşi condiţiuni între criticii şi oamenii noştri politici, vom găsi că un om politic de la noi seamănă cu un critic literar care nici n-ar cunoaşte literaturile străine şi metoda critică întrebuinţată în străinătate, şi nici pe scriitorii pe care-i critică.

tuale e mai prejos. Un copil, când îl întrebi pe cine iubeşte mai mult, pe tata sau pe mama, răspunde pentru a nu supăra pe nici unul: ,,Pe amândoi mai mult". Aşa şi noi, pentru a nu supăra pe nimeni, răspundem: ,,Toate-s mai prejos".

De aici se vede clar că nu sunt împotriva faptului de a se insista asupra inferiorităţii noastre faţă cu ţările mai culte; comparaţia asta, deşi puţin măgulitoare, e chiar foarte folositoare; ea poate să ne slujească ca o emulaţie, să ne mai scadă din îngâmfare; şi apoi adevărul trebuie spus ori de câte ori se prezintă ocazia; cred însă că e nedrept să scoţi din lanţul întreg al manifestărilor noastre sociale una şi să o consideri ca o excepţie, când ea nu e decât unul din inelele lanţului. E nedrept, dar e şi periculos: căci acela care întrebuinţează acest metod exclusivist riscă să fie rătăcit în căutarea pricinilor. La un fenomen excepţional cauţi şi o pricină excepţională şi insişti, spre pildă, cu multă energie asupra prieteniei poeţilor cu criticii, asupra promiscuităţii lor. (Da, zice dl Panu, nu-mi retrag cuvântul: promiscuitate.) Când însă fenomenul e general şi când avem pricini atât de hotărâtoare şi atât de bătătoare la ochi care să ne explice starea tristă a criticii noastre, şi anume starea materială şi culturală a ţării pe de o parte, lipsa chiar a unor manifestări literare care ar da material şi imbold criticii pe de altă parte, atunci ce importanţă poate avea faptul că criticul şi poetul au mâncat o salată de ţâri împreună?

E ca şi vorba aia din anecdota cu primirea lui Napoleon. Napoleon I, la intrarea sa cu trupele într-un orăşel din Germania, a fost primit fără obişnuitele salve de tunuri. Furios, Napoleon a cerut explicaţie primarului pentru această lipsă de respect.

,,Maiestate — a răspuns primarul — sunt multe pricini importante care au făcut să nu vă putem primi cu salve de tunuri. Prima e că n-avem nici tunuri, nici iarbă de puşcă, al doilea, pe cucoana preoteasă au apucat-o colicile, al treilea..."

Se zice că Napoleon a întrerupt pe primar, s-a mulţumit perfect cu pricina întâi şi a trimis preotesei condoleanţele sale pentru trista-i păţanie.

[modifică] II - EPOCI ŞI CURENTE LITERARE

Ceea ce îl supără mai ales pe dl Panu e uitarea şi nesocotirea literaturii celei mai vechi. ,,Încă nu s-a auzit ca în domeniul literaturii — zice d-sa — unde trebuie să fie o continuitate fatală, ca de altminteri în orice domeniu, mai ales intelectual, o generaţie nouă să se arate aşa de dispreţuitoare şi aşa de necunoscătoare faţă cu alta veche".

Cred că dl Panu exagerează. Nu e exact că literaţii de azi dispreţuiesc atâta pe literaţii din trecut şi am să găsesc expresii mai violente în Franţa împotriva lui Victor Hugo, decât la noi împotriva lui Conachi şi Momuleanu.

În literatura precedentă avem pe Alecsandri şi Alexandrescu; şi cine a negat talentul lui Alecsandri şi marile servicii literare aduse de el, care e şi creatorul limbii literare şi a cărui influenţă deci se simte indirect în tot ce se scrie?

Asupra lui Alexandrescu cităm numai frumosul articol al lui Delavrancea în Revista nouă, care începe cu cuvintele: ,,Mare scriitor, poet însemnat"; şi mai departe d-sa îl numeşte ,,român mare, poet de geniu şi suflet de erou". ,,Abia pot cuvânta copiii — zice Delavrancea — şi încep cu acest vestit vers: Un bou ca toţi boii, puţin la simţire..."

Mi-aş permite asemenea să trimit pe dl Panu la articolul meu Mişcarea literară şi ştiinţifică, unde arăt importanţa şi superioritatea în unele privinţe a literaturii de la 1848.

Acolo unde dl Panu are perfectă dreptate e când zice că scriitorii mai vechi n-au nici o influenţă asupra poeţilor de azi, care se găsesc sub înrăurirea dominantă a lui Eminescu; şi e iarăşi adevărat ce zice d-sa că nimeni din poeţii tineri de azi nu imitează, nu se inspiră din poeţii trecutului nostru literar; aceştia sunt întunecaţi cu totul de influenţa lui Eminescu şi a eminescianismului.

Influenţa lui Alexandrescu şi Alecsandri în acest sens e neînsemnată, iar a celor mai vechi absolut nulă; în acest sens aceştia din urmă sunt în adevăr nesocotiţi. Aşa e. Decât nu pricep de ce ar părea acest fapt atât de neauzit în istoria literaturii?

Din Grecia antică ne-a rămas un document literar de o nepreţuită valoare: e comedia lui Aristofan Broaştele, o satiră literară spirituală şi muşcătoare. Aristofan, care a trăit în timpul lui Euripid şi deci în timpul domniei tragediei acestuia, se revoltă împotriva acestei domnii şi pledează cauza literaturii vechi, a tragediei lui Eschil, întunecată cu totul de aceea a lui Euripid.

Campania lui Aristofan împotriva lui Euripid şi în favoarea lui Eschil e condusă nu atât de motive estetice, cât de motive politice. Aristofan a fost un fruntaş al partidului reacţionar din vremea lui, şi de atunci câte campanii literare sunt conduse de aceleaşi motive!

Marele satiric grec pune în comedia Broaştele pe Eschil şi Euripid să concureze pe lumea cealaltă, în ţara lui Pluto, pentru întâietate, pentru sceptrul poeziei. Concurenţii încep să apere fiecare tragedia sa şi se înjură oribil: nemernic, şarlatan, corupător de copii, asasin sunt amabilităţile cu care se gratifică unul pe altul. Faţă cu argumentele solide ale celor doi concurenţi, neştiindu-se cui să i se dea întâietatea, se hotărăşte cântărirea versurilor unuia şi altuia. Se înţelege că versurile lui Eschil trag mai greu, cumpăna lui se lasă jos, a lui Euripid se ridică sus, şi Eschil, plin de mândrie, zice că poate Euripid împreună cu versurile să puie pe cumpănă şi nevastă, şi copii şi tot versurile sale, ale lui Eschil, vor trage mai greu. Natural că Aristofan face să se sfârşească concursul prin victoria lui Eschil, care pleacă pe pământ să-şi continue opera sa, să domnească asupra poeziei; în locul său, pe lumea cealaltă, îl lasă pe Sofocle, iar Euripid rămâne învins, umilit.

Dezbaterile acestui proces literar, pledoariile lui Eschil şi Euripid sunt şi azi de un mare interes estetic, dar pe noi acuma ne interesează mai ales faptul atât de important că încă în Grecia antică erau curente, epoci literare care întunecau literatura trecută şi încă pe atunci era luptă pentru reabilitarea acestei literaturi. De atunci fapte de acestea sunt nenumărate şi te încurcă nu lipsa de dovezi, ci ,,l'embarras de richesses".

Să luăm spre pildă literaturile moderne. Epoca lui Lessing, Goethe, Schiller a întunecat cu desăvârşire toate epocile precedente, făcându-le să mai trăiască doar în antologii şi în istoria literaturii.

Dar epoca lui Mickiewicz, care a întunecat literaturile precedente, deşi polonezii au avut în trecut o epocă de aur în literatura lor! Dar poezia poeţilor aşa-numiţi ,,lakers", care a întunecat cu desăvârşire poezia lui Pope! Dar poezia lui Byron şi byronismul, care au întunecat pe a poeţilor ,,lakers"!

Să luăm încă o literatură, mai cunoscută la noi în ţară: cea franceză. Oare romantismul n-a înlocuit clasicismul, dând o lovitură de moarte dramei clasice? Şi romantismul n-a dispărut la rândul lui sub loviturile naturalismului? Nesocotirea clasicismului de către romantici şi a romantismului de către naturalişti sunt doar cunoscute şi la noi, şi iată pentru ce am zis că Victor Hugo a fost mai maltratat în Franţa decât la noi un Momuleanu; pentru că acolo un curent literar dispare împotrivindu-se prin luptă
— şi în lupta literară nu se prea măsoară cuvintele.

Se va zice desigur: bine, aşa e, dar nicăieri această nesocotire n-a mers aşa departe ca la noi. Depinde.

Am văzut că în Germania epoca lui Lessing, Goethe, Schiller a şters cu desăvârşire însemnătatea epocilor precedente şi un scriitor care ar propune ca literaţii germani de azi să se inspire şi să imiteze pe poeţii epocii lui Klopstock, şi mai ales pe acei ai epocilor precedente, ar căpăta o primire nu tocmai măgulitoare.

Dar să nu ne băgăm între boierii mari, să nu ne comparăm cu ţara lui Shakespeare, Dante, Goethe. Să ne comparăm, după cum e şi logic, cu o ţară asemănătoare cu a noastră în cultură, ca Rusia. Istoria culturală şi economică a Rusiei seamănă mult cu a ţării noastre şi e asemănare şi în privinţa dezvoltării literare. În Rusia, tot în a doua jumătate a veacului trecut, a început renaşterea literară.

Şi deşi ruşii, încă pe timpul Ecaterinei, au o lucrare de mare talent: comedia lui Fonvizin Nedorosl, deşi au poeţi de talent ca Derjavin şi Jukovski, ruşii totuşi socotesc începutul adevărat, nu cel istoric, al literaturii lor cu Puşkin şi Lermontov, după cum şi noi vom socoti adevăratul început al literaturii noastre cu Alecsandri şi Eminescu.

Influenţa estetică a literaturii trecute asupra literaturii ruse de azi e absolut nulă.

Îmi închipui numai ce ar zice opinia publică în Rusia, dacă un critic ar sfătui pe poeţii tineri să se inspire şi să imiteze pe Derjavin, Batiuşkov! În Rusia există o opinie publică literară.

Dar de ce să vorbim de alţii? În tânăra şi săraca noastră literatură n-am avut, încă înaite de Eminescu, curentul Alecsandri, ,,care — după cum zice dl Panu — a ţinut aproape singur încordată opinia ţării în curs de peste patruzeci de ani"? Alecsandri a fost cel dintâi care a întunecat întreaga mişcare literară trecută şi a întunecat pe un poet mai slab ca formă, dar mai puternic ca gândire şi mai intens ca simţire poetică: pe Alexandrescu.

Ce urmează din toate aceste exemple? Urmează că ceea ce i-a părut dlui Panu un fapt unic în istoria literaturii, e un fapt general care se repetă şi trebuie să se repete în toate literaturile lumii; acest fapt e rezultatul însăşi legii dezvoltării literare, mai mult decât atâta: al însăşi legii dezvoltării spiritului omenesc.

Vorbind ca Hegel şi întrebuinţând terminologia lui, am zice că aceasta e mişcarea dialectică a spiritului omenesc, unde un curent literar neagă (Hegel) alt curent, pentru a fi la rândul său negat de altul. Sau întrebuinţând o concepţie şi un termen mai modern: aici avem a face cu o lege a însăşi evoluţiei literare.

Un curent literar se naşte, se dezvoltă, înfloreşte şi moare, şi altul îi ia locul, supunându-se aceloraşi legi imuabile ale evoluţiei universale.

,,Aha — va zice un cititor prea din cale afară de perspicace — am înţeles unde o duci: adică curentul literar de azi în ţara românească, fiind cel din urmă în timp, în evoluţie, e superior celor trecute; deci o înapoiere la literatura trecută, pentru a ne adăpa din ea, a ne inspira şi a o imita, ar fi un pas înapoi, ar fi un pas reacţionar pentru literatura noastră!"

Că ar fi un pas reacţionar e adevărat, dar nu pentru că literaţii de azi sunt superiori celor din trecut. Întreaga argumentare a excelentului meu cititor e deci greşită.

Evoluţie nu e identic cu progres, după cum cred unii cetăţeni onorabili: evoluţia e mişcarea şi schimbarea fenomenelor în timp; şi din punctul de vedere al omului, această schimbare poate fi progresivă sau regresivă — prin ea însăşi ea nu e nici una, nici alta. Cel din urmă fenomen în timp deci, fie în seria fenomenelor organice, fie în seria fenomenelor psihice, nu e neapărat cel mai superior din punctul de vedere al omului: se poate deci foarte bine ca un curent sau o epocă literară contemporană nouă să fie inferioară, din punctul de vedere al artei, unui curent de acum trei sute de ani.

Mai mult decât atâta: curentele şi epocile literare atârnă negreşit de restul vieţii sociale a unei epoci; dar aceasta nu în sensul că cea mai înaltă treaptă a dezvoltării sociale e întovărăşită de cea mai înaltă treaptă a dezvoltării artistice. Se poate întâmpla chiar contrariul, adică o treaptă de dezvoltare socială superioară să fie reprezentată şi exprimată de o manifestare artistică mai săracă decât o treaptă de dezvoltare socială inferioară.

Astfel Englitera de azi e atât de superioară Engliterei din timpul Elisabetei, cât suntem noi acum superiori centrului Africii; literatura însă din vremea Elisabetei, epoca lui Schakespeare, desigur nu e inferioară literaturii de azi.

Un exemplu mai izbitor e Germania. Germania de azi, sub raport economic, politic, moral, ştiinţific, e nemăsurat superioară Germaniei de acum o sută de ani, iar literatura Germaniei de azi e nemăsurat inferioară literaturii de acum o sută de ani, a epocii lui Lessing, Goethe, Schiller. Aici s-ar putea zice că există un raport invers.

Ştiu că aceasta jigneşte bunul nostru simţ, spiritul de simetrie; decât mersului firesc al lucrurilor puţin îi pasă de bunul nostru simţ şi spiritul de simetrie.

Desigur, acest bun simţ poate să ne obiecteze: foarte bine, dar dacă literatura Germaniei de azi e aşa de slabă în comparaţie cu epoca ei clasică, literaţii de azi n-au decât să se întoarcă la tradiţia largă şi variată a lui Lessing, Goethe, Schiller, să se inspire dintr-înşii şi să-i imiteze. Sau, cum zice dl Panu, mustrând pe poeţii de azi că neglijează tradiţia noastră literară şi au ca model numai pe Eminescu: ,,...O generaţie care s-ar inspira şi ar purcede de la o pleiadă a unei mişcări literare, de o valoare relativ chiar puţină, va produce mai bine, mai bogat şi mai original decât inspirându-se de la un singur poet, decât imitând servil pe un singur poet, aibă acela, el pentru el, oricât de mare valoare. Iată marea slăbiciune a literaturii noastre actuale; toţi poeţii, poetaştrii şi poeţoii s-au repezit cu lăcomie să se adape la un singur izvor -Eminescu".

Pentru aritmetica vieţii practice, aşa e; cu cât imitezi pe mai mulţi poeţi, cu atât produci mai bine; şi iarăşi e evident că, de pildă, zece poeţi de valoare relativ puţină tot fac ei cât vreo trei de o valoare mai însemnată şi deci, inspirându-te şi imitând pe patru poeţi de valoarea lui Eminescu, vei produce mai bine, mai bogat.

Aşa e; decât, filozofiei artei puţin îi pasă de aritmetica vieţii zilnice — şi în artă e posibil ca, inspirându-te şi imitând (pe cât poate fi vorba în artă de imitare) pe un Eminescu, să faci o operă de oarecare valoare, iar inspirându-te (pentru producerea artistică) şi imitând douăzeci de poeţi, fiecare mai mare decât Eminescu, să produci o lucrare nulă.

Şi iată, în puţine cuvinte, cum şi de ce. În veşnica mişcare numită viaţă, nu poate fi nici stare pe loc, nici odihnă; trebuie să mergi înainte sau îndărăt (bineînţeles, înainte şi îndărăt din punctul de vedere omenesc). În această veşnică mişcare se schimbă stările sociale şi împreună cu ele, şi în ele, se schimbă relaţiunile omeneşti, se schimbă moravurile, ideile, simţămintele — într-un cuvânt, modul de a simţi şi gândi —, iar împreună cu aceste schimbări se schimbă şi literatura, care nu e decât o manifestare a acestor moduri de viaţă, de gândire, de simţire. Literatura fiecărei epoci exprimă deci modul de a gândi şi a simţi al acelei epoci. Dacă această exprimare artistică a modului de viaţă, de gândire, de simţire va fi sau nu făcută într-un mod superior artistic, aceasta depinde de două condiţiuni. Prima e apariţia şi prezenţa în acea epocă a geniilor sau talentelor mari; aceasta e pentru fiecare epocă o condiţie accidentală, fiindcă geniul e un accident fericit. A doua condiţiune esenţială e mediul social, condiţiunile sociale înconjurătoare, favorabile pentru deplina şi armonica dezvoltare a talentelor. Dacă aceste două condiţiuni coexistă, literatura epocii va fi genială, dacă lipsesc mai mult sau mai puţin, va fi şi literatura mai mult sau mai puţin slabă.

Dar genială sau slabă, literatura fiecărei epoci exprimă şi trebuie să exprime modul de a vieţui, de a gândi, de a simţi al epocii corespunzătoare — şi în definitiv fiecare epocă are literatura pe care o merită, pe care trebuie să o aibă.

Dar slabă sau nu, literaţii unei epoci ulterioare nu pot să înceapă să imiteze literatura unei epoci trecute (şi dacă se întâmplă aşa ceva, apoi numai în virtutea unor cauze politicosociale excepţionale), pentru că ei trebuie şi nu pot decât să exprime viaţa epocii lor, modul ei de a gândi şi simţi. Critica poate lua ca punct de plecare pentru opera sa o literatură trecută, pentru că arta e însuşi obiectul, elementul criticii, arta e atmosfera în care trăieşte şi se dezvoltă critica; obiectul artei şi mai ales al poeziei lirice (şi rog a nu se uita că în aceste articole vorbim mai ales de poezia lirică) e însăşi viaţa înconjurătoare; atmosfera în care trăieşte şi se dezvoltă poezia e însăşi atmosfera morală a epocii. Iată pentru ce un poet dintr-o anumită epocă nu poate şi nu trebuie să imiteze un poet dintr-o epocă trecută, oricât de mare ar fi acela — şi dacă acest poet de talent mijlociu, exprimând viaţa pe care el însuşi o trăieşte, va face o operă pasabilă
— când se va apuca să imiteze geniile trecutului şi să exprime, deci, o viaţă pe care n-o cunoaşte, n-a trăit-o, va face o operă ridicolă. Şi iată pentru ce un eminescian care, sub influenţa lui Eminescu, inspirându-se din el şi avându-l ca model, va produce o operă pasabilă, când va începe să imiteze pe marele Pindar, va face o operă ridicolă.

Şi iată pentru ce romancierii de azi ai Germaniei se inspiră de la contemporanii lor ruşi, francezi, de la Zola, Maupassant, iar nu din Werther sau Wilhelm Meister al arhigenialului lor Goethe; da asemenea dramaturgii germani de azi sunt influenţaţi de Ibsen, iar nu de Schiller, romancierii Italiei de azi se inspiră de la ruşi şi francezi, şi nu de la genialul lor Manzoni ş.a.m.d.

La lumina acestor adevăruri dobândite am putea să abordăm însuşi miezul articolelor dlui Panu, adică relaţia dintre eminescienii noştri de azi şi literatura trecută; dar mai înainte, neapărat, trebuie să vedem ce e Eminescu, ce sunt eminescienii, ce e curentul eminescian, căci lămuririle în această privinţă ne vor lumina şi mai bine asupra celor zise până acum.

[modifică] III - EMINESCU ŞI CURENTUL EMINESCIAN

Când am citit întâiaşi dată în Epoca literară că dominarea curentului Eminescu, şi în parte chiar existenţa lui, se datoreşte lăcomiei de glorie a unor poeţi şi complicităţii unui critic, mi-am adus aminte fără voia mea de nişte articole economice şi publiciste pe care le-am citit în organul dlui Panu, în Ziua.

În nr. 80 al acestei gazete, în rubrica Chestiuni economice, distinsul economist susţine că lupta atât de acută din secolul nostru între capital şi muncă, patroni şi muncitori, jertfele nenumărate ce costă această luptă le datorim nesocotinţei şi neprevederii economiştilor care au propovăduit libertatea deplină a tranzacţiunilor, formulând-o într-o cunoscută frază: ,,laissez faire, laissez passer" [2].

Într-un articol scris cu prilejul torturilor din Bacău, distinsul publicist politic vorbeşte de starea de ilegalitate care domneşte la noi, de faptul că doi oameni politici au vrut să introducă o stare legală: dnii Fleva şi C. A. Rosetti, dar amândoi n-au reuşit. Care e pricina insuccesului lor? ,,Nu stau la îndoială a zice -spune eminentul publicist — că atât C. A. Rosetti, cât şi dl Fleva datoresc insuccesul lor în mare parte însuşi temperamentului lor", sau lipsei de ,,supleţe cuvenită politică" (Ziua, nr. 76).

Dar ce are a face una cu alta, mă vor întrerupe desigur cititorii mei, ce are a face doctrina economiştilor despre neamestecul statului sau introducerea domniei legilor în ţara noastră cu Eminescu şi curentul eminescian?... Apoi are mult a face, pentru că în câteşitrele e aceeaşi greşeală în a înfăţişa fenomenele -fie din domeniul economiei sociale, fie din domeniul politic social, fie din cel literar; şi în câteşitrele cazurile e acelaşi mod greşit de a explica pricinile pozitive sau negative ale acestor fenomene.

E evident că, deoarece nesecotinţa şi neprevederea economiştilor a fost pricina că ,,teribila sămânţă de discordie şi duşmănie care astăzi separă în două tabere pe patroni şi muncitori" n-a dispărut sau nu s-a îndulcit, iar temperamentul lui Rosetti e

Când aceiaşi economişti au rupt complet cu trecutul, decretând un industrialism nou în care să fie un singur principiu dominant: ,,ajută că te va ajuta D-zeu" — căci la aceasta se reduce faimosul ,,laissez faire, laissez passer"
— atunci ei, fără să ştie poate, au semănat teribila sămânţă de discordie care azi separă în două tabere pe patroni şi muncitori.

Economiştii trebuiau să înţeleagă că nu e cu putinţă ca să laşi fără nici o protecţie pe cei slabi faţă cu acei tari, şi că idealul liberului angajament şi al liberei iniţiative particulare pot aduce dezastruoase consecvenţe (consecinţe; n. ed.).

Dacă economiştii ar fi ţinut seama de legislaţia din trecut cu privire la raporturile dintre patroni şi lucrători şi ar fi păstrat-o, adaptând-o noilor necesităţi ale marii industrii, cu aceasta ar fi cruţat o sută de ani de teribilă muncă şi de enorme pagube." pricina că nu s-a întemeiat la noi domnia legilor încă acum cincisprezece ani, e natural ca şi pricina curentului Eminescu să fie temperamentul invidios al poeţilor sau nepriceperea criticului. Şi dacă economiştii ar fi fost mai cuminţi şi mai prevăzători, Rosetti mai cu multă ,,supleţe politică", iar poeţii noştri nelacomi de glorie, n-am fi avut nici lupta acută şi distrugătoare între lucrători şi patroni, nici starea de ilegalitate, nici curentul Eminescu.

Din nenorocire, lucrurile stau altfel. ,,Teribila sămânţă de ură şi discordie între patroni şi lucrători" a fost sădită de însăşi treapta de dezvoltare a producţiunii economice, de marea industrie. Burghezimea, reprezentanta marii industrii, avea nevoie de învoieli libere, de libera exploatare a lucrătorilor. Şi fiindcă burghezimea reprezintă progresul în producţiune, fiindcă ea era clasa dominantă, ea a făcut să predomine interesele ei; economiştii, întrucât reprezentau interesele burghezimii, au creat teorii ad-hoc pentru apărarea intereselor ei; iar dacă ar fi fost mai socotiţi şi ar fi luat partea lucrătorilor, n-ar fi fost ascultaţi şi atâta tot. Ceea ce cere economistul nostru de la economişti, adică protecţie legală a muncii, n-a putut fi smuls burghezimii decât după o luptă uriaşă. A trebuit o luptă în sânul înseşi claselor dominante, între burghezimea reprezentantă a marii industrii şi aristocraţimea reprezentantă a proprietăţii funciare, care a luat partea lucrătorilor, şi a trebuit o luptă îndelungată, plină de jertfe, de sânge şi de vieţi omeneşti din partea lucrătorilor, ca să smulgă aceste legi. Cum dar ar fi putut să facă economiştii, prin teoriile lor, aceea ce de abia a putut să facă o luptă uriaşă, asemănătoare cu formidabilele procese ale naturii? Cine i-ar fi ascultat? [3] Rolul lor de împăciuitori ai intereselor acestor două clase protivnice nu putea fi decât aproape nul.

Şi cu explicaţia nereuşitei lui Rosetti stăm tot aşa.

Formele politico-sociale pe care le-a îmbrăcat ţara noastră la un timp dat erau departe de a fi potrivite cu realitatea lucrurilor. Era deci fatal ca între formele politico-sociale —, reprezentate pe hârtie de anumite legi, şi viaţa reală, relaţiile reale să nască o deosebire profundă care se manifestă în primul rând prin neobservarea legilor, prin călcarea lor.

Această deosebire între starea formală-legală şi starea reală în ţara noastră e un fapt care dominează în parte însemnată întreaga noastră viaţă politico-socială de mai bine de treizeci de ani.

Pentru a remedia acest rău în toată întinderea lui, trebuie deci ridicată starea reală şi relaţiile reale ale vieţii până la starea formală, până la instituţiile civilizate liberalo-burgheze. Aceasta e o revoluţie mult mai grea decât aceea de la 1848, pentru aceasta trebuie vreme şi conlucrarea a o mulţime de oameni. Dacă Rosetti ar fi avut supleţea politică a tuturor oamenilor politici din lume, încă n-ar fi putut reuşi. Rosetti, unul din cei mai iluştri reprezentanţi ai acestei din urmă revoluţii, a făcut tocmai aceea ce trebuia să facă pe vremea lui, ce au făcut toţi oamenii mari care au atacat probleme necoapte, neajunse încă la vremea când pot să fie rezolvate. El a fost învins, necesarmente învins, dar n-a transigiat, n-a făcut concesii peste concesii sub cuvânt că e om de stat şi a căzut în picioare, cu capul sus, lăsându-şi numele steag pentru acei ce vor veni după el. Şi în toate acestea l-au ajutat nesupleţea lui politică şi nesupleţea lui de caracter.

Se înţelege: sunt alte condiţiuni acum, şi poate s-ar putea face şi lucra altfel.

Dacă trecem acuma la eminescianism, la curentul Eminescu, vom vedea că şi aici chestia e mult mai adâncă decât s-ar părea la prima vedere.

Acum patruzeci de ani, ţara românească a început să sufere o prefacere radicală. O stare nouă de lucruri înlocuia o stare de lucruri consacrată printr-o lungă dezvoltare istorică. Şi această înlocuire a unei stări de lucruri prin alta nu se săvârşea pas cu pas, ci relativ brusc, aşa cum era impus de înseşi condiţiunile istorice în care se găsea ţara noastră.

Libertatea iobagilor, producerea pentru vânzare, înlocuind în mare parte producerea pentru propria întrebuinţare, dezvoltarea oraşelor şi a vieţii orăşeneşti, o constituţie liberală înlocuind instituţiile politice semifeudale, drumurile de fier, telegraful, relaţiile uşoare şi continue cu Occidentul european, şcolile superioare şi adăparea unor pături mai largi la izvoarele ştiinţei şi artei Europei occidentale — iată schimbările profunde operate în viaţa noastră socială.

Se înţelege că această schimbare bruscă şi profundă a unei stări sociale în alta nu putea să nu fie urmată de o adâncă schimbare în moravurile ţării, în modul ei de a gândi şi de a simţi. Această schimbare în moravuri, în idei, în simţiri, trebuia să fie însemnată mai ales în păturile orăşeneşti.

Ca să ne înfăţişăm mai clar şi mai plastic cât de profundă e această schimbare, mai ales în păturile culte — şi când e chestia de literatură, mai ales de aceste pături trebuie să fie vorba, fiindcă ele dau şi scriitori şi cititori —, să comparăm viaţa unui tânăr mai cult de acum o jumătate de veac cu viaţa unuia din ziua de astăzi.

Copil: învăţa puţin, ducea o viaţă trupeşte sănătoasă; tânăr: se scula dimineaţa, săruta mâna părinţilor, lua cafeaua, se ducea în prăvălie sau la slujbă, sau la câmp, se întorcea la vremea mesei, pe urmă odihna, culcatul devreme, sculatul de dimineaţă. A venit vremea să se însoare — îngrijeau părinţii; ce grijă avea el? Însurat la vreme, gospodar. Viaţa lui curgea tot aşa de liniştită; nevasta cunoştea gospodăria şi îndatoririle ei, bărbatul pe ale lui, botezau copiii, mergeau frumos duminica la biserică. Interese mai largi intelectuale lipseau, politica în înţelesul de azi, asemenea. Zilele treceau asemănătoare unele cu altele; azi ca mâine, ieri ca azi.

Cam aceasta era viaţa unui om mai avut din vremea aceea; şi numai oamenii mai avuţi puteau să dea şi oameni ceva mai culţi.

Aceste condiţiuni de trai, atât de nepriincioase pentru viaţa intelectuală, pentru lărgirea orizontului intelectual, atât de nepotrivite pentru adâncirea afectelor, sentimentelor, pasiunilor, această viaţă e însă foarte favorabilă echilibrului corporal şi sufletesc şi mai ales favorabilă sănătăţii corporale şi nervoase, vieţii animalice a omului.

Şi acum închipuiţi-vă, sau mai bine observaţi viaţa unui tânăr mai cult, mai ales viaţa de azi a proletarului muncii intelectuale
— căci mai cu seamă din clasa aceasta de oameni se recrutează şi scriitorii şi cititorii în zilele noastre. Copil: e plin de griji, învaţă mult, în şcoală petrece o parte însemnată a vieţii: cincisprezeceoptsprezece ani. Încă de pe băncile şcoalei i se dezvoltă toate sentimentele de invidie, emulare, şiretenie, atât de necesare azi în lupta pentru existenţă. Tânăr: trebuie să dea vârtos din coate, trebuie să-şi încordeze toate puterile fizice ca să poată străbate în această luptă ucigătoare pentru trai.

Această luptă durează toată viaţa şi fiecare zi din viaţă e otrăvită de nesiguranţa zilei de mâine.

Ziua, muncă şi muncă nervoasă; noaptea, teatru enervant, pe urmă cafenele, petreceri, de multe ori desfrâuri. Şi luxul strălucitor, aprinzător de dorinţe, de invidie amară, şi sărăcia umilitoare, aprinzătoare de ură, şi zgomotul oraşului, gazetele zilnice, aducătoare de ştiri din câteşipatru colţuri ale lumii, şi politica, arta, toate excită gândirea, exaltează simţămintele, zguduie nervii. Dar viaţa erotică socială, poate mai importantă decât toate.

Copil: e deja iniţiat în toate misterele amorului, în toate tainele corupţiei; simţămintele sexuale exaltate peste măsură, se amorezează de zece ori până la însurătoare şi se însoară istovit de bărbăţie. [4]

Această viaţă e imens deosebită de cea din epoca trecută: e atât de prielnică lărgirii orizontului intelectual, încât aproape ameninţă hotarele inteligenţei; e atât de potrivită pentru adâncirea sentimentelor, afectelor, pasiunilor până la exaltarea lor patologică, dar totodată şi atât de defavorabilă sănătăţii şi echilibrului corporal şi sufletesc! Ea produce neurastenia, nevroza, întrun cuvânt acea stare patologică sufletească pe care oamenii care o simt, dar nu ştiu s-o explice, o numesc: boala veacului.

Această stare sufletească nouă, aceste gânduri zbuciumate, chinuitoare trebuiau să fie exprimate într-o formă artistică.

Care era forma şi genul literar în care putea să fie mai cu succes exprimat acest nou état d'âme sau, în traducere incompletă, această nouă stare sufletească?

Un om care ştie să analizeze producţiile artistice în legătură cu stările sociale în care ele iau naştere, ar putea cu uşurinţă să prezică genul şi forma literară care va exprima mai cu succes modul nou de a simţi, de a gândi.

Gândurile zbuciumate care apasă cugetarea, simţămintele adânci, chinuitoare, care ameninţă să rupă inima, pot fi exprimate numai direct, ca proprii cugetări şi simţiri, dar nu indirect, ca simţirile şi cugetările altora.

Un scriitor zbuciumat de gânduri, chinuit de pasiuni e în mod necesar individualist, e prea ocupat de propriile sale idei şi simţiri ca să le aştearnă altmintrelea decât ca exprimare a eului său.

Genul literar, însă, care exprimă mai bine sentimentele şi suferinţele individuale e genul liric, un gen mai ales subiectivist şi individualist.

Acest gen literar, atât de individualist, e foarte potrivit pentru societatea burgheză, atât de egoistă şi de individualistă, al cărei principiu esenţial e atât de bine exprimat de economiştii burghezi în celebra formulă: ,,Fiecare pentru dânsul şi Dumnezeu pentru toţi".

E deci foarte explicabil de ce în societatea modernă burgheză, în Europa Occidentală, lirica a luat o dezvoltare atât de exagerată, a inundat chiar, în mod nejustificat, genurile literare cu care n-ar fi trebuit să aibă decât foarte puţin comun şi a căzut în exagerări ridicole la decadenţi. Lirica era deci acel gen literar care trebuia să exprime acest nou mod de a gândi şi a simţi al unor anumite pături sociale la noi în ţară. La noi chiar mai exclusiv decât în Occidentul Europei, şi aceasta pentru două cauze. Prima, fiindcă acest torent de idei, impresii, simţăminte chinuitoare ne-a venit mai pe naşteptate, mai brusc, şi a trebuit deci să zguduie şi mai mult sufletul nepregătit; a doua, fiindcă prin starea noastră înapoiată culturală n-am fost pregătiţi pentru un gen superior — romanul.

Era deci natural ca la noi un poet liric să fie acela care, exprimând propriile sale gânduri şi simţăminte zbuciumate, să exprime totodată starea de suflet (l'état d'âme) a epocii sale; şi am avut norocul ca ăst poet să fie nu numai liric, dar să fie şi un mare poet, să fie Mihai Eminescu.

Eminescu a fost oare un geniu, a fost numai un mare talent? Din nenorocire, aceste epitete sunt aşa de relative! Atâta e sigur, că în exprimarea sentimentelor erotice ajunge până la Musset, în exprimarea gândurilor înalte până la Lenau — şi aceasta nu e puţin.

Sunt şi alte merite care îl pun pe Eminescu între cei aleşi, între marii artişti.

Eminescu, ca toţi marii poeţi lirici care au făcut epocă într-o literatură, şi-a făurit singur instrumentul pentru creaţiunea lui, el a creat limba lirică necesară pentru exprimarea unor idei şi sentimente adânci de care nici nu visa literatura trecută.

Al doilea, ca toţi marii artişti, Eminescu a fost profet prin arta lui, cu alte cuvinte el a exprimat idei, sentimente, stări sufleteşti care tocmai în urmă trebuiau să se dezvolte mai cu putere.

Aici e explicarea faptului pe care-l aduce dl Panu şi căruia îi dă o explicaţie greşită, anume că Eminescu n-a fost băgat în seamă la început şi a devenit celebru după ce a înnebunit.

Când Eminescu a început să scrie, toate relaţiile sociale schiţate mai sus nu se dezvoltaseră încă în totul şi deci nici stările sufleteşti cărora ele dau naştere. Dar cu marea sa inimă şi cu ochiul său profetic el a văzut şi a simţit viaţa care se închega împrejurul său şi care trebuia să ia o dezvoltare mai mare mai târziu. Iată de ce Eminescu n-a fost înţeles de la început. Aceasta se întâmplă de altmintrelea mai cu toţi marii poeţi şi mai totdeauna din aceeaşi cauză.

Al treilea fapt care îl pune pe Eminescu în rândul marilor artişti şi care îi dă dreptul la o glorie pe care trebuie s-o împartă cu puţini artişti chiar în literaturile mai vechi, e tocmai faptul de care acuză dl Panu curentul eminescian: lipsa de continuitate cu literatura trecută.

Să nu se creadă că fac paradoxe. În adevăr, poezia lirică nu e un monopol exclusiv al epocii noastre, ea a existat în toate epocile literare însemnate; în vremea noastră ea a luat o dezvoltare mai mare, a devenit mai bogată, mai profundă în exprimarea adâncilor şi zbuciumatelor sentimente.

Ţările culte însă, cu un bogat trecut literar, au avut şi o poezie lirică trecută bogată şi chiar epoci istorice întrucâtva asemănătoare cu epoca noastră, deci favorabile înfloririi liricii: astfel pomenim în treacăt epoca lirică a lui Petrarca. În alte ţări deci, un mare poet are predecesori şi în trecut, şi uneori chiar în epoca lui; şi dacă orice mare artist reformator în arta sa făureşte el singur instrumentul creării, formează limba şi modul exprimării pentru creaţiunea lui, aceasta îi era mult mai greu lui Eminescu decât celor cu o literatură mai veche. Eminescu n-a avut aproape predecesori. Lirica, şi mai ales lirica erotică, în literatura noastră trecută e nulă; e aproape nulă şi la Gr. Alexandrescu. La Alecsandri ea e gingaşă, frumoasă, dar superficială; şi zbuciumata lirică a lui Eminescu n-are nici o asemănare cu cea elegantă şi veselă a lui Alecsandri.

Iată deci opera lui Eminescu. Şi iată de ce el are atâta influenţă puternică, iată de ce a creeat o şcoală, un curent dominator în literatura noastră, căruia i-a dat numele, şi iată de ce epoca noastră literară va fi numită epoca lui Eminescu.

Să vedem acum şcoala lui: ce sunt eminescienii, ce e curentul eminescian?

Înainte de a vedea ce e şcoala lui Eminescu, am face următoarea întrebare: oare fără Eminescu, dacă s-ar fi întâmplat nenorocirea ca el să moară în copilărie, curentul liric de azi ar fi fost el cu totul altul, ori poate nici n-ar fi existat?

Neîndoielnic că ar fi existat. Ca formă ar fi fost întrucâtva inferior, ar fi purtat alt nume, dar ar fi avut aceleaşi caractere esenţiale. Şi acum cred că e uşor de văzut de ce.

Curentul Eminescu e produsul unei anumite stări sufleteşti, caracteristice pentru epoca noastră şi deci curentul s-ar fi produs în orice caz. Independent de influenţa lui Eminescu, au scris pe atunci în aceeaşi direcţie lirică: Zamfirescu, Ronetti-Roman, Nicoleanu — la acesta din urmă sunt versuri frumoase, admirabile, care prin frumuseţe şi energie se apropie de ale lui Eminescu. Numai că nimeni dintre ei n-a avut atâta talent ca să exprime aceleaşi idei şi sentimente cu aceeaşi profunzime, cu aceeaşi strălucire.

Poetul eminescian nu exprimă anume simţăminte şi gândiri pentru că-i place Eminescu, ci îi place aşa de mult şi îi produce aşa de mare impresie Eminescu, pentru că exprimă anume gândiri şi simţăminte care îl zbuciumă şi pe el, pe tânărul poet. Un scriitor de talent, eminescian, exprimă propriile sale gândiri şi simţăminte, nu gândirile şi simţămintele lui Eminescu — cu câtă putere şi originalitate, asta natural depinde de mărimea talentului. Numai cei lipsiţi cu desăvârşire de talent nu vor reuşi să exprime propriile lor simţiri şi gândiri şi de aceea vor transcrie pe Eminescu; dar operele acestor lipsiţi de talent, ca şi ale acelora care scâncesc şi plâng, fiindcă aşa e moda, aparţin coşului redacţiilor — şi aceştia, ori pe cine ar imita, ori de unde s-ar inspira, tot nuli vor rămânea.

Dar e absolut nedrept a nega personalitatea artistică la un Vlahuţă, O. Carp, Duiliu Zamfirescu şi la Beldiceanu, I. Păun, Traian Demetrescu, Popovici-Bănăţeanu, Gheorghe din Moldova, A. C. Cuza, Stavri, Radu Rosetti, Gorun, Steuermann, Iosif, G. Ranetti, Cişman, Pavelescu şi câţiva alţii.

Ceea ce face să fim aşa de nedrepţi şi să negăm originalitatea eminescienilor e tocmai acea comunitate în modul de a simţi şi a gândi, impusă de însăşi epoca în care trăim.

Natural că prin asta nu vreau să spun că Eminescu a monopolizat poezia lirică a epocii noastre şi că modul de a simţi şi a gândi al vremii noastre nu poate găsi şi un mod deosebit de exprimare; dar pentru aceasta se vede că nu s-a născut încă al doilea Eminescu. De altmintrelea cine ar putea să nege personalitatea artistică şi originalitatea lui Vlahuţă sau O. Carp? Ca să arăt cât de mult stăpâneşte un anumit mod de a gândi şi a simţi întreaga poezie lirică a epocii noastre, voi aduce aici două exemple caracteristice:

A. Macedonski, rivalul atât de învins al lui Eminescu, după cum se ştie, toată viaţa s-a luptat împotriva acestuia. În opera poetică a lui Macedonski, atât de inegală, sunt şi versuri frumoase, generoase, energice — şi aceste versuri sunt cam eminesciene. Dar Macedonski va protesta şi va arăta că tot ce a scris e în afară de influenţa lui Eminescu. Cred — şi aceasta face cinste originalităţii d-sale, dar dovedeşte şi mai bine ceea ce susţinem.

Dar Macedonski a vrut să fie original cu orice preţ, să nu se asemene deloc cu curentul dominant şi astfel, din originalitate în originalitate, a ajuns la la poezia decadento-simbolistă-impresionistă-harmonistă. Dar decadentismul modern nu e altceva decât degenerarea liricii moderne însăşi, e un termen la care trebuie să ajungă lirica în evoluţia ei, bătrâneţea, degenerarea, decăderea liricii, e un termen deci la care trebuia să ajungă şi lirica eminesciană. Astfel se poate zice, cu drept cuvânt, că Macedonski, în lupta sa cu orice preţ pentru a fi original, pentru a nu fi al epocii sale, pentru a nu fi eminescian, după mult înconjur ajunge eminescian decadent.

Iată altă pildă: dl A. Bacalbaşa dirija acum un an, cu talent şi cu mult brio, o foaie literară: Adevărul literar.

În acestă foaie, spiritualul scriitor îşi bătea joc cu multă vervă de văicărelile, de ,,pleurnişeria" poeţilor eminescieni.

Dar A. Bacalbaşa scrie uneori versuri — şi versuri frumoase; şi în aceeaşi vreme, chiar cu sarcasmele împotriva plânsetelor poeţilor, Bacalbaşa a scris o serie de strofe în proză care denotă un temperament de poet. În aceste strofe însă se exprimau nişte sentimente atât de triste, întunecate accente atât de plângătoare, încât întreceau pe ale multor eminescieni. Aici vedem deci cum chiar un om care pricepe neajunsurile unui curent literar şi le arată ca atare dintr-un punct de vedere social mai înalt, când va voi şi va putea să-şi exprime sincer într-o formă artistică propriile sale sentimente, va dovedi adesea că sentimentele lui adânci sunt cele dominante ale epocii.

Iar pentru dl Panu, curentul şi dominarea lui se datoresc invidiei şi lăcomiei de glorie a câtorva poeţi şi complicităţii unui critic.

Şi acuma putem trece la însuşi remediul propus de dl Panu împotriva sărăciei noastre literare.

[modifică] IV - REMEDIUL DLUI PANU

După toate dezvoltările făcute, să trecem la însuşi fondul articolelor dlui Panu: pricina slăbiciunii literaturii noastre de azi şi remediul acestei slăbiciuni.

O întrebare va fi sugerată desigur în mintea fiecăruia. Literatura noastră de azi e slabă. Bine: dar cum poate fi pricina acestei slăbiciuni faptul că poeţii noştri nu se inspiră din poeţii renaşterii noastre literare şi nu îi imitează?

Cum? Un tânăr poet, exprimându-şi simţămintele şi ideile proprii care îl chinuiesc, trăind în epoca producătoare a acestor simţăminte şi idei, având ca model un maestru care a exprimat un mod analog de a gândi şi a simţi, va produce totuşi o operă slabă; cum s-ar putea ca acelaşi tânăr, exprimând simţăminte străine lui, dintr-o epocă moartă şi imitând poeţi slabi, să producă o operă de valoare? Asta nici telepatia n-ar putea s-o explice.

Să imite? Să se inspire? Să aibă ca model? Dar ce anume să aibă de model un tânăr poet liric de azi? Să nu exagerăm, să nu luăm ca pildă lirica erotică de calibrul următor:

Zori de ziuă se revarsă

Şi ochii încă n-am închis;

Cum să-i închid când ei varsă

Pâraie de foc aprins?

Ah, moarte! numai la tine

Scăparea mea poate fi:

Dar la necaz moartea vine?

Şi omul poate muri?

Sau la Anton Pann:

Eu eram de cotitură,

Stând pe sub umbritură,

Când cu mândră păşitură

Ea venea cântând din gură.

Of! jurat să fie ceasul

Când plecai şi făcui pasul;

Să fi căzut să-mi rup nasul

Decât să-i aud ei glasul.

Că de nu-i vedeam frumseţea

Şi din ochii ei blândeţea,

Nu m-ar fi cuprins iubeţea

Să-mi răpuie tinereţea. ş.a.m.d.

Să nu luăm ca pildă poeziile acestea, deşi de calibrul lor sunt destul de multe. Nu, să luăm ca pildă poezia erotică a lui Alecsandri, cum e următoarea:

Cu Niniţa-n gondoletă

Când mă primblu-ncetişor,

Trecătorul din piaţetă

Ne priveşte-oftând cu dor.

Atunci cerul se-nsenină,

Lucind vesel l-amândoi

Ş-Adriatica s-alină,

Se alină pentru noi.

Poezia e gingaşă, frumoasă, elegantă, veselă. Dar nu e oare clar, fără nici o teorie, că această poezie vorbeşte foarte puţin amorezatului de azi? Iubirea e azi un simţământ mai puţin vesel, mai adânc, mai zbuciumat; şi aceasta într-un grad mai intens încă la un temperament de poet.

Iată de ce pentru exprimarea acestui sentiment azi sunt necesare versurile fascinante chemătoare, hipnotice ale lui Eminescu: Cobori încet aproape, mai aproape...

Sau versurile molatice, voluptuase ale lui Vlahuţă, sau versurile aproape isterice ale lui Beldiceanu.

În Epoca literară e retipărită o poezie a lui Văcărescu, Imaginaţia. Poezia e frumoasă. Imaginaţia şi muzele apar poetului în chipul unor zâne. Frumoase, pline de veselie, de haz, ele presară flori, dansează învârtindu-se în jurul poetului şi-i dau tot ce le cere. Asta e muza lui Văcărescu.

Oare tot astfel e şi muza poeţilor noştri de azi? Închipuiţi-vă, mă rog, pe Vlahuţă, Carp sau pe regretatul Beldiceanu sărind şi învârtindu-se cu muzele lor, dansând cu ele vreun pas de quatre [5] ... Vajnică ar fi poezia aceea! Şi mai ales sinceră...

Muza poetului de azi e tristă şi, când râde, râde printre lacrimi; mai adesea îl face pe poet să plângă; sau despletită, cu braţele goale în jurul gâtului lui, plânge împreună cu el, amândoi copii trişti ai unei vremi nenorocite! Muza de azi e acea din Nopţile lui Alfred de Musset.

Se înţelege că noi vorbim aici despre ceea ce este într-un mod necesar, nu despre aceea ce ar fi trebuit să fie; or fi pricepând şi poeţii că veselia e preferabilă tristeţii; decât poezia lirică e izvorâtă din adâncurile sentimentelor, iar nu din socotinţă rece.

Dar sunt măcar multe poezii ca Imaginaţia lui Văcărescu? Să ia ca model? Să imite? Dar ce să imite? Să nu alegem noi, că s-ar putea zice că exagerăm; de aceea să luăm ca pilde modele pe care ni le aduce Epoca literară pentru ilustrarea teoriei dlui Panu; aceste modele au fost strânse şi alese de un om de mare talent şi de mult gust literar — Caragiale.

Mă uit la aceste modele şi mă mir: ce ar putea anume poeţii noştri să imite şi de unde ar putea să se inspire?

Fabulele lui Alexandrescu sunt frumoase, dar fabula e un gen inferior şi un gen literar mort — şi nu noi vom reînvia morţii. Încolo, ce să imite? Povestirile lui Pann, Bălcescu, Oiţele lui Tirs a lui Văcărescu?

Închipuiţi-vă numai pe Vlahuţă, pe Carp inspirându-se din Oiţele lui Tirs, pe regretaţii Beldiceanu, Traian Demetrescu având ca modele cvasi-poeziile lui Bălăcescu, pe Duiliu Zamfirescu, Stavri, A. C. Cuza imitând şi având ca model interminabilele povestiri ale lui Pann, cum Hogea a învăţat să vorbească un măgăruş sau cum a făcut o sobă pe roţi; iar toţi având ca model şi următoarea poezie a lui Pann, tipărită în Epoca literară:

Vinul e veselitor

Mâhniţilor tuturor;

Vinul e doftorul bun

Al boalelor de comun,

Balsamul celor răniţi,

Odihnul celor trudiţi.

Nostimă poezie am fi avut graţie tuturor acestor modele! Poezia noastră o fi acum slabă; atunci ar fi ridicolă, barocă! Pornind pe această cale a inspirării şi a imitării, poezia noastră de azi s-ar preface într-o adevărată caricatură.

Dar literatura trecută, mai ales până la Alecsandri şi Alexandrescu, nu poate să aibă nici măcar o influenţă indirectă.

Şi aici e locul să arătăm în câteva cuvinte deosebirea între influenţa directă a unei opere de artă care servă de model, care poate întrucâtva să determine o creare artistică, şi influenţa indirectă.

Influenţă directă exercită un mare poet asupra altora când e înrudit cu ei sufleteşte; această influenţă se va arăta atunci în lirică, în modul de a exprima ideile, sentimentele şi va determina şcoli deosebite: şcoala lui Lamartine, a lui Musset, Byron, Eminescu. În dramă această influenţă directă se va arăta în modul de a trata caracterele, coliziunea de caractere şi pasiuni şi va determina deosebirea, de pildă, între drama clasică a lui Corneille, Racine, drama romantică a lui Hugo, drama modernă a lui Ibsen. Numai aici, în această influenţă directă, poate fi vorba de inspirare, de imitare artistică. Această înrâurire directă se manifestă în însăşi opera de artă.

Dar mai e şi o altă influenţă, indirectă. Fiecare poet este şi cititor, ca oricare altul, şi deci un admirator al marilor opere de artă ale tuturor timpurilor. Aceste opere de artă trebuie să producă asupra lui o impresie puternică, neştearsă, care, perfecţionând însuşi sufletul artistului, instrumentul creării, trebuie să influenţeze şi asupra creaţiunii, asupra operei sale. Această influenţă e inconştientă, nevădită nici pentru artist, nici pentru cititorii lui; dar, totuşi, ea este. Hrana artistică primită e prefăcută în organismul sufletesc al artistului şi se manifestă într-o creaţiune artistică neasemănătoare cu ea însăşi, după cum hrana materială în organismul material se preface în sânge, nervi, energie vitală.

Pentru un adevărat artist, această hrană sufletească primită din cărţi, din citirea operelor literare mari, e mult mai puţin însemnată decât cea primită direct din viaţa înconjurătoare; dar totuşi are şi însemnătatea sa.

Goethe n-are influenţă directă asupra nuveliştilor germani de azi; influenţa lui Maupassant e mult mai însemnată; dar influenţă mare indirectă trebuie să aibă, pentru că în Germania cine n-a citit şi n-a admirat nepieritoarele frumuseţi din marea operă a lui Goethe?

Din nenorocire, chiar influenţa indirectă a renaşterii noastre literare nu poate fi decât mică.

Dacă şi un talent mai mic poate exercita influenţă directă numai prin faptul înrudirii sufleteşti, prin faptul că exprimă acelaşi mod de a gândi şi a simţi; pentru a putea avea influenţă indirectă, în sensul arătat mai sus, scriitorii trecutului trebuie să fie genii sau talente foarte mari, operele literare ale trecutului trebuie să fie opere nepieritoare, nepieritoare frumuseţi.

Unde avem noi aşa opere până la Alecsandri şi Alexandrescu? Şi chiar opera acestora este oare ea aşa de mare? Pe cât este, îşi şi exercită influenţa sa. După cum am zis, în tot ce se scrie, se simte influenţa lui Alecsandri, care e doară întrucâtva creatorul limbii literare moderne.

De altmintrelea este un mare poet în trecutul nostru literar, care a avut o influenţă indirectă şi chiar o influenţă directă asupra literaţilor şi poeţilor noştri. Acest mare poet e unicul poate care a exprimat în adevăr modul de a gândi şi a simţi al poporului românesc; care n-a imitat — câteodată copiat chiar — pe poeţii străini fără nici o relaţie cu viaţa înconjurătoare, cum au făcut atât de adesea poeţii renaşterii noastre literare. Acest mare poet e însuşi poporul românesc în admirabilele lui poezii populare. Dl Panu nici nu pomeneşte despre dânsul. Ştie d-lui că pentru acest poet generaţia de azi are nu numai respect artistic, dar chiar un cult, câteodată un cult exagerat? Şi aici vedem clar cum un poet care poate şi trebuie să se impuie unei generaţii de poeţi, se impune fără ajutorul îndemnurilor patriotice şi al protecţiei criticilor.

Dacă e ceva şi mai straniu decât învinuirea poeţilor că n-au imitat pe poeţii renaşterii noastre literare şi nu s-au inspirat dintr-înşii, e învinuirea făcută criticii — care, după dl Panu, e marele vinovat în această nesocotire a poeziei trecute — că ea trebuie să explice poeţilor noştri de azi poezia trecută şi să-i facă s-o admire; şi n-a făcut-o. Dar mai întâi, ca să sugereze pentru Conachi, Văcărescu, Cichindeal etc. atâta admiraţie profundă, încât aceasta să poată determina crearea poetică, critica însăşi trebuie să aibă acest entuziasm şi admiraţie; altfel ar minţi. Şi dacă nu le are, cum poţi să-i găseşti vina? Doar Conachi, Momuleanu, Budai-Deleanu, Cichindeal n-or fi în afară de discuţie ca Shakespeare, Dante şi Goethe!

Dar să pesupunem că un critic a înţeles frumosul din literatura veche şi l-a explicat altora. Sunt oare suficiente toate demonstrările critice, pentru a excita o admiraţie atât de profundă, încât să influenţeze crearea artistică? Nicidecum. Această admiraţie profundă a artistului e şi dânsa tot atât de spontanee, mai ales în poezia lirică, ca şi creaţiunea însăşi. Şi dacă tinerii noştri poeţi, citind pe poeţii trecutului (şi doar în şcoală sunt obligaţi să înveţe bucăţi alese din ei), nu se pătrund de această admiraţie, prin ce minune ar putea să le-o insufle critica?

Dar cum rămâne cu continuitatea? ,,În domeniul literaturii — zice dl Panu — trebuie să fie o continuitate fatală, ca de altminteri în orice domeniu, mai ales intelectual..." Dacă ar fi trebuit să fie o continuitate fatală, ar fi fost şi la noi; şi dl Panu se plânge de contrariul?

În dezvoltarea noastră socială am sărit brusc dintr-o stare socială în alta, fără atâta pregătire ca în alte ţări; nouă ne lipseşte continuitatea în toate domeniile vieţii. Avem noi oare această continuitate pe terenul material, unde de la un plug de lemn am sărit la maşini agricole, de la căruţă proastă la drum de fier; o avem noi oare pe terenul intelectual, unde de la învăţătura sărăcăcioasă de odinioară am sărit la cele din urmă manifestări ştiinţifice ale spiritului omenesc; avem noi această continuitate pe terenul moravurilor? Şi când toată viaţa noastră socială vădeşte această lipsă de continuitate, cum ar putea manifestarea literară, care e reflexul vieţii, să n-o aibă?

Dar respectul pe care trebuie să-l aibă poeţii tineri pentru predecesorii lor!

Să ne înţelegem mai întâi despre ce fel de respect e vorba aici sau mai bine despre ce fel de manifestare a respectului. Dacă e vorba ca aceasta să se manifeste prin inspirare şi imitare artistică, atunci foarte bine fac poeţii noştri că n-au acest fel de respect pentru poeţii din trecut.

Dar de când oare respectul şi admiraţia pentru predecesori trebuie să se manifeste prin imitare?

Oamenii primitivi, care cei dintâi au găsit modul de a produce o scânteie de foc prin frecarea a două bucăţi de lemn, au făcut cea mai mare descoperire de când trăieşte omenirea, au făcut posibilă toată dezvoltarea ulterioară a omenirii. Şi geniul grec a simţit aceasta şi i-a îndumnezeit pe aceşti inventatori primitivi, personificându-i în zeul Prometheus, cea mai mare creaţie a spiritului poetic religios. Dar această veneraţie, care merge până la îndumnezeire, n-a făcut, sper, pe nimeni să imite pe oamenii primitivi şi, din prea mare respect pentru continuitate, nimeni nu va freca două lemne, până i-or ieşi ochii din cap, pentru a aprinde o ţigară.

Precum vedem, a respecta pe predecesori nu vrea să zică deloc a-i imita, ci a le recunoaşte meritul pentru tot ce au făcut în epoca lor.

Dacă şi acest respect ar lipsi la unii din literaţii noştri, ar fi foarte regretabil: aceşti literaţi n-ar fi nici culţi, nici inteligenţi.

În evoluţia unei literaturi se poate ca o operă de mai puţină însemnătate artistică chiar să fi avut mai mare influenţă asupra dezvoltării literare decât o operă mai însemnată. A cunoaşte importanţa relativă a scriitorilor trecutului e, desigur, foarte interesant. Un om cult, fie el literat sau ba, trebuie să cunoască amănunţit istoria literaturii ţării sale, după cum trebuie să cunoască şi istoria politico-socială. Dacă la noi lipsesc încă aceste cunoştinţe, vina nu e a acelora pe care dl Panu îi învinuieşte.

La noi nu există încă o istorie mai amănunţită a literaturii, nu există încâ o ediţie critică a scriitorilor mai vechi; căci chiar cei neînsemnaţi din punct de vedere estetic pot avea o valoare istorico-literară.

Mare însemnătate estetică nu va avea o lucrare de acest fel, căci ceea ce e important în această privinţă se cunoaşte deja, dar va avea însemnătate istorico-literară şi lingvistică.

Pentru a scoate la lumină o atare lucrare nu e nevoie nici de talent, nici de vocaţie artistică, ci de munca stăruitoare şi continuă a câtorva muncitori conştiincioşi: trebuie mijloace şi mijloace multe şi cine altul e obligat să facă această operă decât Academia, care în definitiv altă însărcinare nici nu are şi care dispine de mijloace imense?

Pe de altă parte, şi şcoala ar trebui să dea în programele ei mai mare loc studiului literaturii trecute.

[modifică] V - CE-I DE FĂCUT?

Dar oare nu există nici un remediu pentru sărăcia noastră literară de azi?

Pentru a găsi leacul, trebuie totdeauna să cunoaştem pricinile boalei şi aceste pricini ale sărăciei noastre literare au fost lămurite de critica noastră, aşa săracă cum este, şi au fost lămurite, paremi-se, cât se poate de satisfăcător. Prima pricină e lipsa de genii sau de mari talente.

Împotriva acestei pricini n-ai ce să faci: geniile sunt totdeauna rare, sunt fericite accidente, şi doar nu prin faptul că ne vom întoarce la tradiţia largă şi variată a literaturii trecute vor începe femeile române să nască genii!

E vorba, aşadar, numai de talentele pe care le avem şi numai despre ele vorbeşte dl Panu.

Şi e de netăgăduit că avem talente. Avem talente însemnate, ca al lui Coşbuc, Caragiale, Vlahuţă, avem talente ca Delavrancea, O. Carp, Duiliu Zamfirescu; toţi pe care i-am pomenit sunt oameni de mai mult sau mai puţin talent. O nuvelă a lui Bujor, Mi-a cântat cucu în faţă, ar fi fost remarcată şi într-o literatură mai bogată ca a noastră; tânărul care scrie sub pseudonimele Tomşa sau A. Toma are talent şi mult talent; H. Lecca e un om de talent; A. Bacalbaşa are fără îndoială talent literar; de asemenea Teleor, Basarabeanu, V. Morţun, Sofia Nădejde şi alţii; nu mai vorbesc de cei mai bătrâni, cum e dl Hasdeu, un om de talent mare, superior.

Dacă toate aceste talente s-ar putea dezvolta până la marginile indicate lor de natură, dacă ar fi putut să producă tot ce potenţial a fost sădit în ele, natural că am fi avut o literatură mai însemnată — în orice caz mai bogată decât cea de azi.

Care sunt deci pricinile ce împiedică această dezvoltare literară?

Prima e piedica materială. Un literat la noi nu poate trăi din munca de literat: deci literatura nu poate să ajungă o profesie, şi de aici — diletantism. Pe de altă parte, ocupaţiile grele, distrugătoare, prozaice omoară avântul artistic.

Altă pricină şi mai importantă e totala lipsă de entuziasm pentru literatură; în ţara noastră n-avem cititori. Atenţia publicului cult e îndreptată cu totul în altă parte. Politica îi absoarbe pe toţi. Cel mai neînsemnat fapt politic pasionează opinia publică mai mult decăt zece poezii frumoase. Lupta pentru existenţă şi lupta pentru a parveni absoarbe toate puterile păturii aşa-zise culte.

Numai o atmosferă de entuziasm însă poate ajuta dezvoltarea talentelor, poate face posibilă o eflorescenţă artistică.

Altă pricină însemnată e concurenţa literaturii franceze şi în general a literaturilor străine. Aceasta e pentru literatura noastră tot aşa de fatală ca şi concurenţa industriei străine pentru industria noastră. Publicul cult citeşte la noi franţuzeşte, câteodată chiar mai bine decât româneşte; deci, întrucât are nevoie de hrană estetică, el poate să şi-o îndestuleze dintr-un izvor atât de bogat cum e literatura franceză. Toate îndemnurile patriotice de a consuma producţiunile naţionale vor fi mai puţin eficace în ceea ce priveşte literatura decât în ceea ce priveşte industria; pentru că atârnă de voia mea să consum un articol industrial mai prost din producţia naţională, dar nu atârnă de voia mea să gust o nuvelă slabă fiindcă e scrisă de un român.

Citirea literaturilor străine face ca publicul nostru cititor să devie foarte exigent faţă cu literatura română plăpândă, să-i aplice norme de comparaţie şi să-i puie cereri pe care, natural, ea nu le poate satisface.

De aici o nesocotire, nedreaptă dacă vreţi, dar foarte explicabilă, a tinerei noastre literaturi. Chiar scriitorii români mai de talent şi mai bătrâni care, în virtutea iluziilor fireşti ce şi le face fiecare artist despre propria sa lucrare, cred că opera lor e la nivelul literaturilor străine, când e vorba de a judeca opera altuia, îi aplică imediat, ca termen de comparaţie, operele similare străine şi i-l aplică cu toată vigoarea invidiei profesionale. Rezultatul e că opera începătorului e maltratată oribil.

În astfel de condiţiuni materiale şi morale trăieşte şi se dezvoltă literatura noastră.

Ce să ne mai mirăm deci de sărăcia noastră literară şi să-i căutăm pricinile D-zeu ştie unde, când ele sunt aşa de aproape? Mai degrabă ar trebui să ne mire că ea nu se găseşte într-o stare şi mai rea.

Natural că aceleaşi sunt pricinile stării triste în care se găseşte şi critica noastră. Pentru prosperarea criticii se cere, încă mai mult decât pentru poezie, o atmosferă de entuziasm; pentru prosperarea criticii e nevoie şi de existenţa unor însemnate producţiuni artistice. O critică în sensul modern al cuvântului poate să fie făcută numai scriitorilor care în opera lor şi-au manifestat întreaga personalitate artistică. Avem noi multe opere de aceste?

În aşa condiţiuni poate să se dezvolte, de bine de rău, criticarecenzie, dar nu cea modernă.

În trecutul nostru literar avem două epoci interesante pentru critica modernă. Prima e epoca Alecsandri-Alexandrescu şi alţii, a celor de la 1848; critica acestei opere ar putea reînvia o întreagă epocă istorică. A doua operă şi mai interesantă e poezia poporului nostru; critica ar putea reînvia aci psihologia poporului românesc cu toată viaţa lui tristă, nemângâiată. Dar pentru aceste opere trebuie ani şi ani de muncă, de muncă liniştită. Şi cine ar putea s-o facă la noi, chiar dintre acei care au aptitudinea necesară? Cei bogaţi n-au grija literaturii, cei săraci n-au ce mânca.

În afară de aceste două opere, literatura epocilor precedente, după credinţa mea, nu poate da material pentru o lucrare critică în sensul modern al cuvântului. Întâi, pentru că în această literatură nu există o operă artistică de o valoare însemnată; şi al doilea, pentru că şi ceea ce are valoare artistică e, în mare parte, imitaţie din literaturile străine, fără nici o relaţie cu viaţa românească de atunci.

Gândească-se numai cititorii noştri ce relaţie există între muzele şi idilele lui Văcărescu, între erotica acestuia şi a lui Conachi, o erotică imitată din străinătate, uneori pornografică, şi viaţa patriarhală de atunci? Ce relaţie aveau toate aceste: Către Leandru ce nu vine sau Eloiza către Abelard ale lui Conachi cu viaţa ce-l înconjura? De altminteri aceasta e credinţa mea. Crearea critică e şi ea liberă; şi dacă se va pătrunde cineva de opera poeţilor mai vechi pentru o lucrare critică, cu atât mai bine pentru el!

Dar soluţia! Unde e soluţia? Ce e de făcut pentru ridicarea nivelului literaturii noastre în toate manifestările ei?

Oh, ştiu; pe cititori îi interesează mai ales soluţiile, şi aceasta cu drept cuvânt; din nenorocire însă, în sensul care le caută cititorii — ele nu există.

O, dacă iscoditorii de soluţii ar putea să găsească remedii pentru o stare intelectuală care e legată de întreaga stare socială a unei ţări! Astfel de soluţie numai vremea o poate aduce. În privinţa materială, ce e drept, se făcuse o propunere ca statul să intervie şi să dea subsidii, să instituie pensii pentru poeţi.

O propunere mai detestabilă, mai degradatoare, nici nu se poate închipui.

Dar dacă nu se poate da o soluţie, un sfat bun se poate da literaţilor, poeţilor noştri.

Opera artistică şi mai ales cea lirică, fiind expresiunea însăşi a personalităţii sale, artistul să caute să-şi perfecţioneze această personalitate printr-o cultură mai vastă, prin sentimente şi idealuri mai înalte.

Acest sfat, pe care l-am dat mai demult, a făcut mult sânge rău confraţilor mei. Ei au protestat că sfătuiesc pe poeţii noştri să puie socialismul în versuri.

Oamenii aceştia nu pricep cel puţin atâta: că lirica despre care era vorba acolo e o exprimare a sentimentelor, ideilor şi idealurilor poetului însuşi şi deci a se pătrunde de sentimente şi idealuri mai înalte însemnează o lirică mai înaltă. În altă ţară mai cultă, sfatul ar părea că se înţelege de la sine, poate părea chiar banal — la noi a ridicat proteste şi discuţii.

Al doilea sfat ar fi să citească mai mult, să capete mai multă cultură artistică literaţii noştri! Cunoştinţa aprofundată a tuturor maeştrilor literaturilor mari: Homer, Dante, Goethe ş.a.m.d. lărgeşte orizontul artistic, înalţă sufletul, perfecţionează însuşi instrumentul creării artistice. Această cultură largă va exercita asupra creării artistice ceea ce am numit influenţă indirectă. Citirea literaturii vechi române, desigur, nu poate exercita nici pe departe atâta influenţă indirectă; totuşi o poate exercita întrucâtva şi mai ales poate înrâuri în bine limba literară; de aceea această citire e negreşit folositoare.

Al treilea sfat important e să studieze toate literaturile străine contemporane nouă, literaturile de azi ale popoarelor civilizate. Aici poate fi vorba de model, de inspirare, de imitare artistică. Iată în adevăr un izvor imens, variat, nesecat, din care se pot inspira literaţii noştri.

Şi făcând aşa, vor fi logici, vor rămânea în armonie cu toate celelalte ramuri ale vieţii noastre.

Noi ne inspirăm de la Europa Occidentală în politică, în economie, în ştiinţă, în moravuri; trebuie deci, natural, să ne inspirăm tot de acolo şi în literatură, care e un reflex al celorlalte manifestări.

Ştiu că nu se potriveşte tocmai bine una cu alta, că adevărurile ştiinţelor sunt deopotrivă obligatorii pentru fiecare, pe când o operă artistică se deosebeşte de la om la om, de la un popor la altul. O ştiinţă naţională nu poate exista, o artă naţională da. Aşa e.

Decât, viaţa modernă: drumurile de fier, telegraful, relaţiile continue între feluritele naţiuni, gazetele, revistele care pun în legătură pe oamenii culţi ai întregii lumi civilizate, şi în general condiţiunile asemănătoare de viaţă economico-socială, morală, toate acestea creează la clasele culte ale tuturor naţiunilor civilizate un mod mai mult ori mai puţin asemănător de a gândi, de a simţi, ceea ce într-un cuvânt francezii numesc ,,l'état d'âme" al omului modern.

Această viaţă socială de azi şi acest ,,état d'âme" modern tind mai mult să formeze din toate literaturile o mare literatură internaţională. Ele fac ca opera unui scriitor să fie gustată uneori mai bine în alte ţări decât în ţara lui; ele fac posibil acest fenomen straniu că un scriitor mare al unei naţiuni, curând după apariţia lui, trece triumfal prin toate literaturile naţiunilor civilizate, găsind pretutindeni imitatori, făcând şcoală; ele fac ca Sully Prudhomme să vorbească mai mult sufletului nostru decât Conachi, Văcărescu, Bălăcescu, Pann; ele fac ca literaturile tuturor ţărilor civilizate să fie acum aşa de influenţate una de alta şi ca fiecare scriitor străin să se adape din acest imens izvor internaţional.

Influenţa reciprocă a scriitorilor şi a literaturilor străine e enormă şi uneori se manifestă aproape fantastic. George Sand a avut o colosală influenţă asupra scriitorilor tineri ruşi. Dostoievski povesteşte cu ce impacienţă nebună aşteptau ei apariţia unui nou roman al lui George Sand şi cu ce evlavie religioasă îl citeau. Dar pe terenul rus romanul lui George Sand se preface în roman naturalist, în sensul bun al cuvântului, şi acest roman rus influenţează la rândul său aşa de mult romanul naturalist francez, încât marele Maupassant se declară discipol al lui Turgheniev. Astfel s-ar putea zice că romantica George Sand influenţează romanul naturalist francez prin intermediul romanului rus.

Literaturile scandinave, care s-au dezvoltat sub influenţa literaturii clasice germane, au acum o influenţă considerabilă asupra literaturii actuale a Germaniei.

Dar ce să mai vorbim de alţii! Oare nu e aceasta tocmai

Scriitorii renaşterii literare n-au imitat ei cât au putut pe străini, traducându-i chiar uneori fără a arăta izvorul?

Cei mai mari poeţi ai noştri: Alecsandri, Eminescu, Coşbuc nu s-au inspirat ei, n-au imitat ei pe străini până a fi acuzaţi de plagiat şi nu sunt ei oare cu toate acestea adevăraţi poeţi români?

Marea deosebire între modul actual de inspirare şi de imitare artistică din literaturile străine şi cel de pe vremea renaşterii noastre literare e următoarea:

Atunci, pe vremea renaşterii noastre literare, viaţa socială a ţării noastre nu semăna deloc cu viaţa popoarelor civilizate şi, deci, inspirându-se şi imitând o literatură produsă de o viaţă socială atât de diferită, literaţii de atunci au creat o operă fără nici o relaţie cu viaţa ţării lor [6] .

Pe când acuma, viaţa noastră socială, fără să fi ajuns pe a popoarelor civilizate, dar totuşi semănând cu a acestora, modul de a gândi şi a simţi semănând de asemenea, inspirarea din literaturile străine nu împiedică deloc ca opera creată să fie şi naţională. Astfel e opera lui Eminescu, care s-a inspirat aşa de mult din lirica germană.

În nuvela lui Caragiale Leiba Zibal şi în drama Năpasta influenţa lui Dostoievski e destul de vădită, ceea ce nu împiedecă deloc ca nuvela şi drama să fie şi frumoase, şi opere româneşti.

Am vorbit până acum aproape exclusiv de poezia lirică, aşa de potrivită pentru epoca noastră.

Dar cu toată această potrivire, poezia lirică, chemată să exprime cele mai profunde sentimente şi cele mai zbuciumate gândiri ale omului modern, nu poate prin însuşi caracterul ei să exprime şi lupta grea pentru viaţă, şi coliziunea de pasiuni, de interese, coliziunea de caractere.

Pentru exprimarea acestei vieţi atât de bogate a omului modern, s-a creat şi a luat o mare dezvoltare un alt gen literar, superior: romanul.

Romanul bate la uşa literaturii române şi pentru roman n-avem măcar un singur model valabil în literatura noastră trecută.

În literatura internaţională modernă, în acest imens laboratoriu, unde sentimentele, ideile omenirii de azi iau corp şi suflet în creaţii artistice, acolo trebuie să caute literaţii noştri — poeţi, prozatori, critici — modele de imitat (pe cât poate fi vorba de imitare în artă), acolo trebuie să caute inspiraţie, acolo e un izvor imens, nesecat, acolo e şi remediul împotriva ,,uniformităţii ideaţiunii", lipsei de variaţie în exprimarea sentimentelor ş.a.m.d.

Se înţelege, e un remediu pe cât poate fi vorba acuma de remediu pentru literatura noastră, care trăieşte în condiţiuni atât de ucigătoare.

Am sfârşit cu discutarea acelor părţi din articolele dlui Panu care au interes general, un interes literar.

Sunt atinse şi alte chestii acolo care, după părerea mea, n-au vreo însemnătate. Aşa, d-sa crede foarte păgubitoare pentru literatura noastră coteriile literare şi spiritul de exclusivism care se dezvoltă în ele. E adevărat; decât înseşi coteriile literare, şi mai ales răul pe care-l aduc literaturii la noi, sunt mai curând rezultatul lâncezelii literare decât pricina ei. Coterii literare sunt şi în străinătate, dar acolo, afară de rău, aduc şi un bine — excită emulaţia.

Da altmintrelea, ce e drept e drept, spiritul de gaşcă a ajuns la noi aşa de departe, încât un literat român, când nu parvine să facă o gaşcă literară cu literaţi în viaţă, o face cu cei morţi.

---

[1] Cel din urmă, dar nu şi cel mai neînsemnat (n. ed.).

[2] Iată propriile cuvinte ale distinsului economist: ,,A fost o mare nesocotinţă din partea economiştilor când au proclamat libertatea ilimitată a muncii, a învoielii. A fost o idee nenorocită când au declarat că învoielile, fixarea salariului, concedierea lucrătorilor etc. atârnă şi trebuie să atârne de legea ofertei şi a cererii.

[3] De altmintrelea legenda, atât de înrădăcinată, că economiştii au fost pentru absolutul neamestec al statului între lucrători şi patroni începe şi ea să fie spulberată.

[4] Toate chestiile atinse aici sunt dezvoltate pe larg în articolele mele Cauzele pesimismului în literatură şi viaţă şi mai ales în articolul Artiştii proletari intelectuali.

[5] Una din figurile dansului numit cadril (n. ed.).

[6] O excepţie trebuie de făcut pentru un poet cum e Pann, un adevărat scriitor naţional; dar scrierile lui Pann sunt de un gen literar inferior.