Decepţionismul în literatura română
De la Wikisource
| Decepţionismul în literatura română de Constantin Dobrogeanu-Gherea |
Înainte de toate să desluşim acest titlu. Vroind să scriem câteva articole asupra literaturii noastre contemporane, asupra celor mai talentaţi reprezentanţi ai ei, am chibzuit cu ce cuvânt am putea caracteriza mai bine epoca noastră literară, care e trăsătura caracteristică prin care această literatură se deosebeşte de cea care a precedat-o şi de cea care, probabil, o va urma? Cum să numim curentul nostru literar? Socoteam să-i zicem pesimist; însă, deşi în multe privinţe potrivit pentru a caracteriza literatura noastră contemporană, acest termen este prea îngust, după înţelesul ce-i dau unii, şi prea larg, prea general, după alţii.
Unii ar fi vrut să înţeleagă sub numirea de pesimism numai forma care s-a manifestat mai cu seamă la germani în veacul nostru, primind formularea ştiinţifică, ajungând sistem filozofic. Înţelegându-l astfel, pesimişti n-ar fi decât Schopenhauer, Hartmann, Leopardi şi urmaşii lor; pesimismul nu ar fi decât un fenomen al veacului nostru, care în trecut nu s-a arătat decât în India, cu Budha şi budismul [1]
Alţii înţeleg prin pesimism o boală care bântuie toate rasele, toate civilizaţiile, o boală care este tot aşa de veche ca şi omenirea şi care a bântuit cu mai multă tărie acolo unde împrejurările sociale îi erau mai prielnice. Împrejurări sociale anormale, reaua alcătuire a vieţii unui ins, anomalii sociologice (înţelegând sub sociologie fiziologia societăţii) ori anomalii fiziologice, iată pricinile pesimismului. Şi fiindcă n-a fost încă societate în care să nu bântuie asemenea anomalii, în care să nu fie asemenea pricini, n-a fost nici o societate pe care pesimismul să nu o fi amărât cu fierea sa.
Acest chip de a înţelege pesimismul ne-ar veni mai mult la socoteală, dar totuşi are un rău; căci, ducându-l la extrem, putem găsi în fiecare om sămânţa pesimismului.
Dacă după întâiul înţeles trebuie să zicem că pesimismul nu a existat în societatea greco-romană, dacă trebuie să zicem că nu numai în Sophocle, Euripid, Hegesias, [2] Lucreţiu nu se arată, dar nici chiar în Byron, Musset şi câţi alţii din vremea noastră; apoi după al doilea înţeles ducându-l la absurd, trebuie să zicem că mai toţi oamenii sunt pesimişti.
Din aceste rânduri cititorii vor putea vedea cât de încurcat şi de nedesluşit este cuvântul pesimism. Noi am primi înţelesul al doilea, dar fără a-l duce până la extrem.
Nehotărârea cuvântului e întâia pricină care ne-a făcut să-l înlocuim prin altul mai limpede, mai desluşit. A doua pricină pentru care l-am înlăturat este înţelesul ce a căpătat acest cuvânt din pricina pesimiştilor de contrabandă de tagma celui de la Soleni şi despre care vom vorbi în alt articol[3] ; din pricina acestora, vorba pesimism va ajunge în curând o batjocură, deşi chestiunea despre care vorbim acuma e un lucru serios, serios şi trist. Iată de ce ne-am hotărât să întrebuinţăm cuvântul decepţionism, care, deşi nu are înţeles aşa de larg ca pesimismul, lămureşte mai bine ce vroim să zicem, ceea ce vroim să vorbim cu cititorii noştri.
Dar decepţionism ori pesimism, cuvântul nu are aşa de mare însemnătate; de căpetenie este pricina acestui decepţionism. De unde purcede el? Care e pricina strigătelor de durere, a deznădejdii, a decepţiunii ce caracterizează literatura noastră contemporană, care şi-a găsit răsunet în Eminescu, Delavrancea, Vlahuţă şi-n o mulţime din scriitorii noştri, în cei care au ceva talent, precum şi în cei care sunt cu totul lipsiţi? Aceasta nu poate fi o întâmplare. Întâmplare nu poate fi când e vorba de întreaga mişcare literară a unei generaţii. Oare înrâurirea unui singur om, e vorba de Eminescu, să fi împins literatura noastră contemporană în acest decepţionism, după cum zic unii? Mai întâi aci naşte aceeaşi întrebare pe care o fac ateiştii teiştilor: ,,Dacă nu e Dumnezeu — zic teiştii — atunci cine a făcut lumea?" ,,Dacă Dumnezeu a făcut-o — răspund ateiştii prin altă întrebare — apoi pe Dumnezeu cine l-a făcut?" Această întrebare o putem face noi celor care atribuie lui Eminescu decepţionismul literaturii noastre. Dacă pricina curentului decepţionist care bântuie literatura noastră este înrâurirea decepţionatului Eminescu, apoi care e pricina decepţionismului la acest scriitor? Să fie oare pornirile-i fireşti? Bine. Dar atunci cum ar putea să prindă rădăcini, să se dezvolte în societatea noastră, să ne copleşească literatura, dacă mijlocul social, împrejurările sociale nu i-ar fi prielnice? Dacă mijlocul social, împrejurările sociale nu i-ar fi prielnice, decepţionismul nu ar putea să se dezvolte în ţara noastră, cum nu se poate dezvolta o plantă tropicală strămutată în gheţurile Siberiei. Urmează deci că trebuie să căutăm aiurea, trebuie să căutăm mai adânc pricina acestui fenomen.
Alţii socot că decepţionismul în literatura noastră e pricinuit de înrâurirea apuseană, de înrâurirea literaturii europene. După dânşii, pricina decepţionismului ar fi că ne-a molipsit boala de care suferă veacul nostru, de care e covârşită literatura europeană; după dânşii, plânsul poeţilor noştri nu e decît un răsunet al acelui strigăt de durere , al acestui plâns cu hohot , al deznădejdii făr' de margini, al blestemului împotriva vieţii, blestem care a răsunat în Europa prin gura unui Leopardi, unui Byron; iar melancolia poeţilor noştri este răsunetul adâncii melancolii a lui Alfred de Musset ori a lui Henri Heine. Acest răspuns, deşi mult mai adânc decât întâiul, totuşi nu ne mulţumeşte, căci, ca şi cel dintâi, el împinge întrebarea mai departe, fără a ne da un răspuns convingător. Dacă decepţionismul în literatura noastră e pricinuit de literatura decepţionistă a Apusului, apoi care e pricina acestui curent european? Şi fără de aceasta, dacă decepţionismul literaturii noastre contemporane este produs sub înrâurirea străinătăţii, de ce nu a înrâurit aceasta asupra unei literaturi mai întinse decât a noastră, asupra literaturii părinţilor noştri? De ce nu dăm peste aceeaşi adâncă durere, aceeaşi deznădejde, acelaşi decepţionism în scrierile lui Alecsandri, Bolintineanu, Mureşanu, Cârlova, Rosetti, C. Negruzzi etc., etc.?
Chestia e importantă şi, după cum vedem, toate răspunsurile ce ni se dau sunt departe de a arăta adevărata pricină a decepţionismului în literatura noastră. Pentru a o găsi, să ne întoarcem către Europa apuseană şi să întrebăm pe criticii ei: unde găsesc, de unde socot ei că purcede acest trist fenomen, boala aceasta a veacului, după cum s-au obişnuit a o numi acolo? În Europa dăm peste o literatură întreagă în această privinţă, peste o grămadă de răspunsuri, unele mai de duh decât altele, şi ne-ar trebui un articol întreg numai pentru a le înşira. Însă cea mai mare parte din răspunsuri sunt departe de a fi îndestulătoare şi chiar cele mai bune nu ne pot mulţumi decât în parte. ,,Pricina decepţionismului în societate şi literatură este pierderea religiei şi a credinţei; lumea mai înainte a fost naivă, dacă vreţi — ne zic apostolii trecutului —, dar a avut credinţele ei, credea în basme, în vremea de apoi, în răi şi îngeri; acuma însă ştiinţele pozitive i-au răpit aceste credinţe naive, dar care linişteau, şi nu i-au dat nimic în schimb. Dar omenirea nu poate, ca un simplu muritor, să trăiască fără credinţă, şi de aici porneşte decepţionismul ori pesimismul: aceasta e pricina boalei veacului". Alţii învinovăţesc ba filozofia metafizică, ba pe cea pozitivistă. ,,Filozofia metafizică — zic unii
— a ridicat pe om sus de tot, i-a făgăduit dezlegarea tuturor veşnicelor şi nedezlegatelor întrebări şi a sfârşit prin fraze goale şi deşerte." ,,Ştiinţele pozitive — zic alţii — filozofia pozitivistă, deschid înaintea omului largi orizonturi şi în acelaşi timp îi zic: iată până unde vei merge, iată hotarul cunoştinţelor tale; deşartăţi va fi truda de vei cerca să afli absolutul, el e în afară de cunoştinţele omeneşti. Filozofia modernă a descurajat spiritele, ea este pricina decepţionismului veacului." ,,Democraţia modernă
— zic alţii — a aţâţat râvnele şi ambiţiile fără a putea mulţumi, ea este pricina decepţionismului."
Taine vorbind de poeţii veacului nostru zice [4]: ,,Jelania şi plângerile lor au umplut tot veacul şi ne-am strâns împrejurul lor, ascultând cum inima noastră le repetă încet strigătele. Eram mâhniţi ca dânşii şi ca dânşii porniţi spre revoltă. Democraţia statornicită aţâţa ambiţiile noastre fără a le îndeplini. Filozofia ce se întemeiase zorea pofta noastră de a dezveli ceea ce nu cunoşteam, fără a ne-o mulţumi. Şi în întinsa cale ce se deschisese, plebeianul suferea de slăbiciunea lui, iar scepticul de îndoiala lui: plebeianul, ca şi scepticul, atins de o melancolie pripită şi ofilit de o experienţă timpurie, îşi dăruia dragostea şi simpatia poeţilor care ziceau că fericirea nu este cu putinţă, că adevărul nu se poate descoperi, că societatea e rău întocmită şi omul neterminat ori stricat."
Şi mai departe: ,,Şi multă vreme încă oamenii vor fi mişcaţi de suspinele şi gemetele marilor poeţi. Multă vreme încă se vor indigna împotriva unei soarte care deschide năzuinţelor lor drumul liber al întinderii nemărginite, şi apoi le zdrobeşte la pragul intrării de o stavilă păcătoasă pe care n-o văzuseră.
Multă vreme vor îndura ca pe nişte cătuşe nevoile pe care ar trebui să le îmbrăţişeze ca pe nişte legi.
Generaţia noastră, ca şi cele dinaintea sa, zace de boala veacului şi niciodată nu se va însănătoşi pe deplin. Vom da de adevăr, dar de linişte nu. Acuma nu ne putem lecui decât inteligenţa: n-avem ce face sentimentelor. Dar avem dreptul de a făuri pentru alţii nădejdile ce noi nu putem avea şi de a pregăti urmaşilor noştri o fericire de care noi nu vom avea parte. Crescuţi într-un aer mai sănătos, ei vor avea poate o fire mai sănătoasă. Schimbarea ideilor cu vremea schimbă totul şi lumina spiritului produce seninătatea inimii. Până acum judecam omul luându-ne după inspiraţi, după poeţi şi ca dânşii am socotit că mândrele visuri ale închipuirii şi sugestiunile puternice ale inimii noastre erau adevăruri ce nu se puteau tăgădui. Ne-am încrezut în parţialitatea devinaţiilor religiei şi în inexactitatea devinaţiilor literare, şi am căutat să acomodăm doctrinele noastre cu pornirile şi necazurile ce avem. Ştiinţa în sfârşit se apropie şi se apropie de om; ea a trecut de lumea ce o vedem şi o pipăim, de stele, de pietre, de plante, la care fusese mărginită cu dispreţ, şi, ajutată de instrumente exacte şi pătrunzătoare, pe care le pusese la probă şi care dovediseră puterea lor timp de trei sute de ani, începe a cerceta sufletul. Gândirea şi dezvoltarea sa, treapta pe care stă, structura şi legăturile sale, adâncile ei rădăcini trupeşti, nenumăratele roade ce-a adus în istorie, minunata-i înflorire la culmea lucrurilor, iată strădania şi ţinta ei, ţintă care de şaizeci de ani e întrezărită în Germania şi care, urmărită pas cu pas, cu aceleaşi metode cu care s-a urmărit lumea fizică, se va transforma sub ochii noştri cum s-a transformat şi cea fizică. Ea se transformă chiar acum şi am lăsat în urma noastră chipul cum vedeau Byron şi poeţii noştri. Nu, omul nu e o stârpitură ori un monstru; nu, poezia nu trebuie nici să-l răscoale, nici să-l batjocorească; el e la locul său, încheie o serie; să privim cum se naşte, cum creşte, şi vom înceta de a-l lua în râs ori de a-l blestema.
Nedesăvârşirea-i înnăscută e normală ca şi închircirea constantă a staminei unei flori, ca şi neregularitatea feţişoarelor întrun cristal. Ceea ce ni se părea o schilodire e o formă; ceea ce ni se părea răsturnarea unei legi e împlinirea unei legi. Judecata şi virtutea omenească au ca material instinctele şi imaginile animale, cum formele vieţuitoare au ca instrumente legile fizice, cum materiile organice au ca elemente substanţele minerale. De ce să ne cuprindă mirarea dacă virtutea sau judecata omenească, întocmai ca forma vieţuitoare sau ca materia organică, slăbeşte uneori sau se descompune, pentru că, întocmai ca ele şi ca orice fiinţă superioară şi complexă, e susţinută şi stăpânită de puteri inferioare şi simple, care, după împrejurări, când o susţin prin armonia lor, când o desfac prin dezlănţuire? De ce să ne cuprindă mirarea dacă elementele fiinţei, ca şi ale cantităţii, primesc din chiar natura lor proprie legi neînfrânate care le silesc şi le reduc la un oareşicare fel şi la oareşicare şir de formaţiuni? Cine va ridica glasul împotriva geometriei şi, mai cu seamă, cine va ridica glasul împotriva unei geometrii vii? Dimpotrivă, cine nu se va simţi mişcat la vederea acestor măreţe puteri care, împlântate în inima lucrurilor, trimit necontenit sângele în membrele bătrânei lumi, împrăştie valu-i în reţeaua nesfârşită a arterelor şi fac de înfloreşte peste tot floarea veşnică a tinereţii?
În sfârşit, cine nu se va simţi înălţat, descoperind că acest mănunchi de legi se sfârşeşte într-un ordin de forme, că materia ajunge la gândire, că natura se desăvârşeşte cu raţiunea, şi că acest ideal, de care se atârnă, după atâtea greşeli, toate năzuinţele omului, este şi sfârşitul către care tind, peste mulţime de stavili, toate puterile universului? În această întrebuinţare a ştiinţei şi în această concepere a lucrurilor este o artă, o morală, o politică, o religie nouă şi e de datoria noastră să le descoperim".
Am citat o bucată mare din Taine, una din cele mai frumoase din câte a scris el, poate chiar prea mare, vor zice unii din cititorii noştri; dar ne va fi foarte trebuincioasă. Numai Taine, marele critic şi stilist, ştie şi poate să puie o chestie mare la înălţimea la care trebuie să stea. Acuma cititorii pot să vadă cât de mare, cât de întinsă, cât de însemnată e chestia cu care ne îndeletnicim în acest articol. În această citaţie, afară de meritul şi talentul lui Taine, ni se arată ca într-o oglindă lipsurile, greşelile lui şi în general ale celor mai mulţi critici europeni. Taine se întreabă care e obârşia decepţionismului în veacul nostru în general şi a decepţionismului în poezie şi în artă în particular. Această întrebare e pusă minunat de criticul nostru în fraze puternice, în fraze simţite şi mişcătoare; el arată cât e de mare această chestie, cât de groaznic atinge vitalele şi scumpele interese ale omenirii.
După ce ni se arată atât de bine cât de vitală e chestia, ne-ar trebui, şi chiar aşteptăm un răspuns limpede şi neşovăitor. Dar tocmai aici se arată în Taine, ca şi în mulţi din tovarăşii lui, lipsurile criticilor. În loc să ni se spuie ceva limpede şi curat, ni se înşiră fraze frumoase, ni se vorbeşte de o mulţime de lucruri minunate care ori n-au nimic a face cu subiectul, ori foarte puţin; ni se vorbeşte într-o limbă corectă şi bogată, într-un stil aşa de frumos, de simţit, de o mulţime de lucruri, încât sfârşind suntem pătrunşi de emoţie, suntem emoţionaţi, dar luminaţi nu. În adevăr, ce vroim să ştim noi? Pricina ori pricinile decepţionismului veacului nostru, pricina ori pricinile boalei veacului.
Să vedem ce răspuns găsim întrebării noastre. Întâi: ,,Democraţia statornicită aţâţa râvnele şi ambiţiile noastre, fără a le îndestula". Aşadar, democraţia e pricina. ,,Filozofia ce se întemeiase zorea pofta de a dezveli cele ce nu cunoaştem, dar nici ea nu ne mulţumea." Aşadar, filozofia e pricina. Deci avem două pricini.
,,Plebeianul suferea de slăbiciune şi scepticul de îndoieli." Din aceste două pricini ale decepţionismului fiecare îşi are un câmp deosebit: democraţia e pricina decepţionismului între plebeieni, care sufereau de slăbiciunea lor; filozofia e pricina decepţionismului la oameni culţi, la aristocraţia intelectuală. Mai jos însă nu mai e vorba nici de democraţie; iar pricina e că am urmat simţurilor şi pornirilor noastre, ne-am luat după poeţii şi revelatorii care ne-au făcut sceptici, decepţionişti. Dar puţin mai jos ni se zice: ,,Plebeianul ca şi scepticul erau atinşi de o melancolie pripită şi, ofiliţi de o experienţă timpurie, îşi dăruiau dragostea şi simpatia poeţilor care ziceau că fericirea nu este cu putinţă" etc. Care din doi a făcut pe celălalt sceptic, decepţionist: noi pe poeţi, ori poeţii pe noi? Şi dacă trecem de la pricinile boalei la leacul sfătuit, nu vom fi mai luminaţi. Leacul împotriva boalei veacului e ştiinţa: ,,Schimbarea ideilor cu vremea schimbă totul şi lumina spiritului produce seninătatea inimii!"
Ştiinţa? Dar cum se face atunci, cum de nu vede că avem o puternică dezminţire a acestei păreri în faptul că pesimismul modern german, extrema manifestare a boalei veacului, e răspândită de unii din cei mai mari oameni de ştiinţă, de somităţi ştiinţifice ca Schopenhauer, Hartmann, Bahnsen etc.? Cum se face că pesimismul bărbaţilor budişti găseşte formulatori, apostoli, tovarăşi printre cei mai mari oameni de ştiinţă? Combătând pesimismul, Taine zice: ,,Omul este un product ca orice alt lucru". Domnul Taine poate să creadă că asta e foarte măgulitor, dar sigur că pesimiştii nu vor fi de părerea sa. ,,Nedesăvârşirea-i înnăscută
— adică a omului — e normală ca şi închircirea constantă a staminei unei flori." Şi asta o fi socotind Taine că e o mângâiere, dar sigur că ea nu va mângâia pe pesimişti, căci tocmai într-aceasta văd ei unul din argumentele lor pentru formula ,,viaţa e pricina relelor". ,,Cine se va răscula înpotriva legilor fireşti ale naturii?", ,,Cine va ridica glasul împotriva geometriei vieţii?" întreabă Taine. Apoi tocmai pesimiştii ridică glasul, blestemă natura. Şi prin semne de exlamaţie nu se lămuresc şi nici nu se arată pricinile.
Greşeala lui Taine, ca a mai tuturor criticilor care au vorbit despre boala veacului, despre pricinile şi vindecarea ei, este că dă drept pricinile boalei chipurile sub care se arată, efectele şi împrejurările ce o însoţesc. Pentru a lămuri şi a limpezi cugetarea noastră, vom lua un exemplu. Să ne închipuim un om greu bolnav de nervi. Toate lucrurile îi vor părea acestui om rele, proaste şi greşite; masa îi va părea strâmb pusă, patul şonţit, perdelele într-o parte, zâmbetul slugei îi va părea batjocoritor şi toate acestea îl vor nelinişti, îl vor supăra, îl vor face să strige şi să blesteme. Să ne închipuim acuma că am voi să cunoaştem pricina boalei. ,,A! pricina boalei? — ni se va răspunde — pricina boalei e vădită, pricina boalei este masa, patul, perdeaua, zâmbetul slugei". Dar toate acestea arată numai că omul e bolnav; căci dacă ar fi sănătos, aceeaşi masă, aceeaşi perdea, acelaşi pat nu l-ar supăra, iar zâmbetul slugei poate chiar l-ar înveseli.
Ceea ce se pare desluşit când vorbim de un singur om bolnav, e mult mai încurcat când e vorba de o societate bolnavă; greşeala însă e aceeaşi. Dacă vreo speculaţie filozofică mişcă dureros inima omenească, împrăştie melancolia, deznădejdea într-o societate, asta înseamnă că societatea era bolnavă mai înainte. Aceleaşi şi aceleaşi speculaţii filozofice n-ar putea să se arate într-o societate sănătoasă, ori arătându-se ar da loc la efecte contrare, adică: în loc de descurajare şi melancolie ar încuraja lumea. Creştinii zic: ,,Pierderea credinţei şi a nădejdii într-o viaţă viitoare e pricina nenorocirii şi a tristeţii generale". ,,Religia creştină — răspund ateiştii culţi — cu D-zeu-i răzbunător, cu demonii, cu ascetismul, cu infernul ei nu putea decât să facă pe om mişel, nefericit, temându-se de viaţa asta ca să nu nemulţumească dumnezeirea, temându-se că în viaţa viitoare să nu ardă veşnic în focul nestins. Pe când concepţia ştiinţifică înalţă omul sus, sus de tot, deschide înaintea lui orizonturi întinse, îi arată unde merge omenirea, până unde poate pătrunde şi, scăpându-l de spaimele religiei, îl face pe atâta de fericit, pe cât religia îl nenorocea."
Deiştii şi ateiştii nu au dreptate ori, mai bine zis, fiecare are dreptate în parte. Într-o societate care prin dezvoltarea-i intelectuală nu a ajuns la ateism, deismul e trebuitor, dar formele ce va lua religia deistă atârnă de împrejurările istorice în care se zbuciumă acea societate. Într-o societate normală, sănătoasă, D-zeul creştinilor va fi un zeu blând, milos, îngerii buni vor fi pentru înscenarea apoteozelor, demoni şi infern nu se vor afla, ori nu vor fi un lucru esenţial al religiei. Într-o societate anormală, patologică, esenţa religiei va fi un zeu îngrozitor ca Iehova, şi iadul va fi infernul lui Dante. Acelaşi lucru putem spune despre ateism. Pe când într-o societate anormală, patologică, ateismul va pricinui o jale nemărginită, un dor după credinţele pierdute, într-o societate normală el va pricinui efectele de care ne vorbesc Taine şi Büchner. Să luăm alt exemplu. Mai toţi zic că dezvoltarea conştiinţei omeneşti cu progresul omenirii e un lucru atât de vădit pe cât şi de îmbucurător. Vădit da, dar cât e vorba de îmbucurător, atârnă de om; Leopardi şi pesimiştii germani zic că tocmai aceasta e dovada inferiorităţii şi mizeriei omeneşti; căci în vreme ce animalele şi mai ales plantele şi lucrurile neînsufleţite nu simt nefericirile, noi oamenii le simţim: ,,Conştiinţa nenorocirii face nenorocirea mai adâncă şi îngreuie vindecarea". [5] În zadar te-ai încerca să le arăţi că n-au dreptate, în zadar te-ai încerca să convingi pe un Leopardi, căci pentru dânsul, pentru marele şi nemângâiatul poet, creşterea conştiinţei a fost numai creşterea durerii. Creşterea conştiinţei omeneşti, care pare vădit că ar trebui să aducă o înrâurire îmbucurătoare, să îmbărbăteze spiritul omenesc, are asupra unor oameni înrâurire contrară şi, în anume împrejurări, poate să împrăştie melancolia şi disperarea asupra unor întregi pături sociale.
Marginile articolului ne silesc să ne oprim la aceste câteva exemple, dar nădăjduim că aţi priceput chipul cum vedem noi lucrurile. Noi zicem: nici concepţiile filozofice, nici cutare ori cutare credinţă religioasă nu pot fi pricina unor anomalii spirituale ca pesimismul, decepţionismul; căci aceste concepţii şi credinţe religioase sunt simptome că societatea e bolnavă şi că tocmai fiindcă societatea e bolnavă se pot arăta asemenea speculaţii, asemenea credinţe. Nu, religia budistă nu e pricina deznădejdii în India; nu, religia budistă nu e pricina boalei ce bântuie societatea indiană; ci budismul este efectul, în loc de pricina boalei; o religie, o speculaţie atât de bolnavă a fost urmarea îmbolnăvirii corpului social. Tot aşa e şi în chestia cu care ne îndeletnicim acuma. Pesimismul, decepţionismul în societate şi literatură, boala veacului, nu-şi are obârşia în cutare ori cutare credinţă, în pierderea cutărei credinţe. Toate acestea, ca şi boala veacului, sunt produsele unei societăţi bolnave mai demult, ale unei societăţi anormale. Într-o societate normală, unele speculaţii filozofice şi credinţe religioase nici că s-ar putea arăta şi lăţi; altele, chiar dacă s-ar fi arătat, ar fi avut cu totul altă înrâurire asupra vieţii spirituale a acelei societăţi. Bineînţeles, nu tăgăduim efectul speculaţiilor filozofice ori al religiilor asupra vieţii spirituale a unei societăţi, asupra curentelor literare etc. De îndată ce se arată o concepţie filozofică religioasă dăunătoare, ea poate să aibă la rândul său o foarte mare înrâurire asupra societăţii, lăţind deznădăjduirea pesimismului, decepţionismului în societate şi literatură; dar pricina, întâia pricină nu va fi ea. Care-i atunci? Pricina trebuie să se caute în viaţa materială a societăţii, în fiziologia socială, în relaţiile politico-economico-sociale, într-un cuvânt în întocmirea socială a societăţii. Cum medicul caută pricinile unei anomalii a spiritului individual, de pildă a melancoliei, în starea organismului, în fiziologia organismului, găsindu-le uneori pricina în tulburarea aparatului mistuitor, alteori în anormalitatea cutărui ori cutărui membru etc., tot aşa trebuie să căutăm pricinile anormalelor manifestaţii ale spiritului social în viaţa materială a societăţii, în relaţiile politico-economico-sociale. Numai o asemenea analiză poate să ne arate adevăratele pricini ale boalei veacului.
Să ajungem la veacul trecut şi mai ales la a doua-i jumătate. Această epocă e de mare însemnătate în istoria omenirii. O întocmire socială care dura de sute de ani mergea spre pieire şi în locu-i trebuia să se alcătuiască alta. Întocmirea feudală, cu clasa magnaţilor, cu servii, cu monopolurile-i de tot felul, cu grozava-i neegalitate politică şi grozavele-i nedreptăţi, cu siluirile-i, cu bestialitatea şi dispreţul de viaţă, onoarea şi averea oamenilor care nu făceau parte din clasa stăpânitoare, mergea spre pieire. Tot ce-a fost mai cinstit, mai inteligent în acea societate, tot ce-a fost mai umanitar, mai altruist, mai îndrăzneţ, şi-a dat mâna şi-a dat lovitura de moarte grozavului şi bătrânului feudalism. În presimţirea izbânzii toţi erau veseli, plini de speranţe măreţe. Şi cum nu erau să fie veseli? Ei, care alcătuiau întocmirea viitoare, burghezimea, clasa care trebuia să întemeieze noua stare de lucruri, care trebuia să vie într-un chip atât de atrăgător, atât de frumos; ideologii şi utopiştii lor făgăduiau: că în loc de neîntrerupte războaie va domni veşnica pace; în loc de sărăcie, bogăţia; în locul grozavei nedreptăţi, justiţia; în locul siluirilor de tot felul, întreaga şi nemărginita libertate; în locul neegalităţii, dreapta egalitate; în locul urii şi al dispreţului dintre oameni, iubirea frăţească: libertate, egalitate, fraternitate!
Şi aceste vorbe erau crezute, căci ideologii şi utopiştii burghezimii erau sinceri, credeau tot ce ziceau, cum credea chiar şi cea mai mare parte a burgheziei. Şi cum putea poporul să nu i se încreadă, văzând-o atât de stăruitoare, atât de îndrăzneaţă, atât de devotată, atât de umanitară şi atât de mărinimoasă? După revoluţia cea mare, burghezimea, care era de mult clasa stăpânitoare de fapt, ajunge stăpânitoare şi de drept. Ea a căpătat dreptul de a preface societatea după cum vroia, de a o preface după chipul şi asemănarea sa. Şi în adevăr, ea a prefăcut-o atât de mult după chipul şi asemănarea sa, încât mare a fost deosebirea dintre cele ce s-au împlinit şi cele ce se aşteptau. Chiar la începutul domniei burgheze, în loc de veşnica pace, s-a început lungul, grozavul război, nesfârşitul măcel sub Napoleon I; aceste măceluri au secerat toată tinerimea, toată inteligenţa, toată floarea societăţii europene; aceste nesfârşite războaie au ruinat Europa economiceşte.
Şi dacă s-a pus capăt vărsărilor de sânge când marele războinic a fost trimis la Sf. Elena, îndreptatu-s-au oare lucrurile? Nu, dimpotrivă, ele au mers şi mai rău. Sfânta triplă alianţă a strâns în hidoasele-i braţe, a încătuşat toată Europa şi o reacţiune puternică, neagră şi mârşavă s-a lăţit pe bătrânul continent. Acestea au fost împrejurările politice în urma victoriei burgheze.
Să vedem acum şi pe cele economice. În adevăr, după înfrângerea lui Napoleon I, acestea s-au îndreptat, bogăţia naţională a început a creşte puternic, dar cui au folosit aceste bogăţii? Ele se strângeau şi se strâng în mâna burgheziei, ţărănimea e expropriată de pământurile strămoşeşti, pe care le stropise cu sudoarea şi sângele ei, şi ajunge proletară; proletar ajunge muncitorul meseriaş, ca şi ţăranul. În locul bogăţiei făgăduite, sărăcia şi nesiguranţa vieţii. Mai mică e deosebirea dintre măreţul Apollon şi scârbosul Silen, decât dintre societatea făgăduită de utopiştii burgheziei şi cea întemeiată în adevăr. În loc de dreptate, obijduirea săracilor şi celor mici; în loc de linişte şi pace, un război sângeros care se urmează în sânul societăţii sub forma liberei concurenţe; în locul egalităţii, o groaznică neegalitate economică, nemaipomenită pe pământ. În locul libertăţii, o crudă robie economică: minele întunecoase, fabricile fără aer, nesiguranţa zilei de mâine. Da, burghezia a prefăcut societatea după chipul şi asemănarea sa: iubirea e marfă; familia, gheşeft; cinstea, morala, idealurile măreţe n-au nici un rost. Toate sunt fleacuri, banul să trăiască; banul este ideal, banul religie, banul zeu, şi pântecosul burtăverde prorocul său. Şi-n faţa acestor mizerii, noi, cei despre care vorbeşte Taine, noi, toţi sărmanii, nenorociţii, obijduiţii; noi, care în mijlocul scufundării, în nimicirea şi vânzarea conştiinţelor am păstrat idealuri mai înalte, conştiinţa nevândută, ne strângeam în jurul poeţilor pătrunşi de decepţie şi de suferinţă şi poeţii ne ziceau: ,,...Fericire nu poţi avea, adevăr nu poţi afla, societatea e rău înjghebată..." Cum aduni razele soarelui într-o lentilă ca să poţi arde şi aprinde, tot aşa suferinţele, decepţionismul, nenorocirile şi revoltele noastre împotriva mizeriei vieţii se adună, se înjgheabă în inima poeţilor, o umplu şi apoi se revarsă în afară în sublime strigări de revoltă, de durere, de suferinţă şi deznădejde.
Dar, zice-vor unii, societatea burgheză, cu toate ticăloşiile ei, totuşi e mai bună decât societatea feudală. Aşa este, dar cei ce aşteptau cu totul altă societate nu făceau comparaţie între cea trecută şi asta de acuma, ci între societatea întemeiată şi cea aşteptată!... Iată de ce au suferit atâta. Noi suferim când dă peste noi o nenorocire şi suferinţa noastră creşte când nenorocirea este neprevăzută, neaşteptată; dar cât de groaznică, cu cât mai mare e suferinţa când te aşteptai la altceva, când erai sigur de fericire?
,,Societatea feudală a fost şi mai rea." Prea bine, aceasta poate mângâia pe un filozof, pe un sociolog, dar nu mângâie pe cei ce suferă. Nu cumva veţi crede că voi suferi mai puţin de foame, dacă mi se va dovedi că moşii şi strămoşii mei nu mâncau nici cât mine?
Nu ştiu dacă poeţii au priceput deplin adevărata pricină a nenorocirii omeneşti, pricina durerilor noastre, dar, de bună seamă, marea lor inimă a simţit-o. Ne pare rău că nu putem analiza acum genialele scrieri ale mulţimii de poeţi care au umplut veacul cu gemetele lor; aceasta vom face-o altă dată.
Acum ne vom îndeletnici numai cu curentul decepţionist în literatura română, aducând un singur exemplu din literaturile străine, exemplu luat dintr-un poet al cărui nume e strâns legat cu decepţionismul veacului, din Byron, poet mare chiar între marii poeţi: e povestirea unui vis a cărui realitate e izbitoare.
,,Am visat, dar visul părea cam aievea. Luminătorul soare se stinsese şi stelele rătăceau în bezna veşnicului văzduh — ele n-aveau raze şi calea nu şi-o vedeau; iar pământul, rece-orb şi înnegrit, se clătina în văzduhul fără lună. Dimineaţa venea şi trecea, şi venea din nou şi de ziuă nu se lumina... Ca să gonească întunericul, oamenii dădură foc pădurilor; din ce în ce — ele cădeau, tulpinile pâlpâiau, se stingeau trosnind şi bezna se lăţea din nou...
Ei trăiau în jurul acestor focuri de noapte; şi tronurile, palatele crailor încoronaţi, colibele, locuinţele tuturor se mistuiră în flăcări gonind întunericul nopţii. Ei aprinseră oraşele şi stăteau roată în jurul caselor ce se mistuiau — cătau unul spre altul, vrând să se mai vadă o dată... Frunţile lor, sub această lumină deznădăjduită, luau înfăţişări diavoleşti, când lumina flăcărilor bătea în faţa lor. Unii, trântiţi la pământ, îşi acopereau ochii şi lăcrimau. Alţii zâmbeau, ţinându-şi barba cu mâinile încleştate. Alţii zoreau de colo încoace, hrănind para rugurilor, înălţau ochii cuprinşi de spaima nebuniei spre cerul posomorât, giulgiul unei lumi moarte; şi din nou se aruncau la pământ blestemând, scrâşnind din dinţi şi urlând. Păsările sălbatice ţipau şi îngrozite cădeau fâlfâind din aripile ce nu le mai slujeau. Sălbătăciunile cele mai fioroase veneau îmblânzite şi tremurând, şerpii se strecurau şi se încolătăceau prin mulţime şuierând, ei nu mai muşcau. Oamenii îi ucideau ca să se hrănească. Războiul, care încetase de la o vreme, se încinse din nou; îşi cumpărau hrana cu sânge şi cu toţii, posomorâţi, se îndepărtau unii de alţii, mâncând în întuneric.
Dragoste nu se mai încăpea; un singur gând cuprindea pământul, gândul morţii, al morţii ce le sta în faţă, al morţii fără glorie şi colţii foamei le sfâşiau măruntaiele. Oamenii mureau şi hoiturile nu se îngropau, slabii le mâncau între dânşii.
Chiar câinii se năpusteau la stăpânii lor; toţi, afară de unul; şi acesta, credincios leşului, goni prin urletele sale păsările, fiarele şi oamenii hămesiţi, până ce foamea-i strânse de gât, până ce morţii care cădeau stâmpărau foamea slabelor lor fălci. El nici nu-şi căta hrană, gemea jalnic şi neîntrerupt, lătra des şi sfâşietor, lingând mâna ce nu-l mai mângâia; astfel muri. Treptat, treptat foamea înghiţi omenirea: numai doi oameni rămăseseră într-o mare cetate, şi aceia erau duşmani. Ei se întâlniră, mai morţi, lângă sfărâmăturile unui altar, unde se adusese o grămadă de odăjdii pentru întrebuinţări profane. Ei le strânseră şi tremurând, cu recile lor mâini de schelete, scormoniră cenuşa rămasă şi slaba lor suflare căta s-o învieze; şi se aprinse o flacără de-ţi era mai mare mila. Apoi după ce lumină, împrăştiind întunericul, ei ridicară ochii şi cătară unul la altul; se văzură, răcniră şi căzură morţi. Muriră de spaima groaznicei lor înfăţişări..."
Iată un tablou negru, groaznic şi înfiorător. Cel mai înfiorător tablou ce-a ieşit vreodată din penelul unui maestru. Cât de mare trebuie să fi fost nefericirea poetului care a scos din trista-i şi bolnava-i închipuire acest înfiorător tablou! Ce grozavă fantezie! Dar cercetaţi mai de aproape tabloul şi veţi vedea că poetul nu zice degeaba că acest vis ,,era cam aievea, nu era cu totul vis".
Pe un fond negru ca noaptea fără lună şi stele, pe un fond fantastic sunt cusute imagini vii, imaginile reale ale vieţii.Toată ura dintre oameni, lupta de interese, tot antagonismul care constituie baza vieţii noastre sociale, toată dezlănţuirea celor mai josnice porniri ale omului din societatea modernă, rezultat al întocmirilor sociale, toate viciile societăţii noastre sunt ţesute pe acest fond negru, sunt zugrăvite în acest tablou înfiorător. În această pieire univrersală, lângă cea din urmă scânteie dătătoare de viaţă, se întâlnesc cei din urmă doi oameni, şi aceşti oameni sunt vrăjmaşi, şi mor vrăjmaşi. În tot tabloul un singur punct luminos: câinele. Poetul parcă zice: ,,Oamenilor, iată ce sunteţi. În ziua pieirii, când se vor dezlănţui cele mai groaznice patimi -ura, cruzimea, bestialitatea, când toate virtuţile vor pieri odată cu iubirea — o singură fiinţă va arăta sentimente mai înalte, dar acea fiinţă nu va fi om, ci câine."
Da, toate mizeriile vieţii moderne, rezultat al întocmirilor anormale ale societăţii, lovesc inima poetului şi marea-i inimă scoate sunete măreţe şi sublime: dar cât de triste, cât de jalnice, cât de deznădăjduite şi pline de suferinţă, cât de plângătoare!
Am făcut un înconjur mare şi poate ne-am cam depărtat de ţelul articolului nostru, care e de a găsi pricinile curentului decepţionist în literatura românească din zilele noastre. Dar nu, nu ne-am depărtat, ba chiar ne-am apropiat de ţel; ne-am apropiat atât de tare, încât vom putea răspunde pe dată întrebării ce ne-am pus. Pricinile curentului decepţionist în literatura românească sunt întocmirile sociale ori, mai bine zis, lipsurile, anomaliile acestor întocmiri. Aceasta se va dovedi şi mai mult când vom analiza pe scriitorii noştri.
Totuşi aici putem să ne explicăm, cu ajutorul celor de mai sus, un fenomen despre care am pomenit la începutul articolului, anume: de ce în literatura părinţilor noştri nu s-a produs curentul decepţionist şi s-a produs, se produce acum? Lămuririle lui Taine şi ale altor critici în privinţa pricinilor curentului decepţionist în literatură, desigur ne vor încurca şi mai mult şi ne vor lăsa în mai mare nedumerire.
În adevăr, dacă speculaţiile filozofice ori religioase au fost pricinile curentului decepţionist în literatura europeană, apoi cum de nu s-a produs acest curent în literatura părinţilor noştri, literatură cu totul supusă înrâuririi Apusului european; căci ei au trăit şi scris pe vremea când Europa apuseană era mai tare, era reprezentată de cei mai mari poeţi? Cum să ne tălmăcim neivirea curentului decepţionist la noi, de ce nu a fost un asemenea curent caracteristic în literatura de atuncea? De vom căta lămurire în filozofia epocii, în mişcarea ideilor de pe vremea aceea, desigur că nu ne vom dumeri.
Dar de îndată ce o vom căuta în viaţa materială, în relaţiile economice, politice şi sociale, acest ciudat fenomen se va lămuri de minune. Ceea ce fu 1789 pentru Europa, 1848 fu pentru noi.
La 1848, vechea stare a întocmirilor sociale cădea, şi în locul ei trebuia să se aşeze o întocmire nouă, societatea burgheză, şi aceleaşi pricini sociale dădeau loc aceloraşi efecte morale.
Iluziile Apusului s-au repetat: la noi, ca şi la dânşii, s-a zis că întocmirea liberală burgheză va aduce bunătăţi nesfârşite, va preface naţiunea într-o familie de părinţi, copii şi fraţi; la noi, ca şi la dânşii, s-a strigat: trăiască libertatea, egalitatea, fraternitatea!...
E vădit că în aşa vreme nu putea fi vorba de literatură decepţionistă. Cuprinşi de înalte iluzii, de mari speranţe, poeţii de atunci ne chemau la deşteptare, ne strigau să ne trezim din somnul de moarte, ne învăţau să ne iubim patria, să slăvim libertatea şi umanitatea, ne cântau dragostea veselă şi zburdalnică, ne ziceau doine jalnice şi tânguioase, ne cântau mărirea ţării, splendoarea câmpiei şi a plaiurilor, viaţa câmpenească.
În acest cor erau glasuri triste şi dureroase: glasul lui Bolliac, care descria nefericirile iobagului, ne arăta lanţurile ţiganului; dar el vorbea astfel pentru a ne îndepărta de acele rele, cerea dreptate pentru toţi, ne vorbea în numele unui viitor mai bun şi descurajarea şi decepţionismul nu se arată în cântecele lui.
Acea stare socială, atât de dorită şi aşteptată, s-a întocmit; dar mândrele visuri nu s-au întrupat. Aceleaşi pricini sociale dau loc la aceleaşi efecte; aceeaşi întocmire socială burgheză, care a înşelat atât de tare nădejdile Apusului, a înşelat şi pe ale noastre, şi decepţiunea noastră trebuia să dea loc şi la noi curentului decepţionist în literatură.
Analiza acestei literaturi va dovedi şi mai bine zisele noastre.
[1] Vezi E. Caro: Le pessimisme au XIX-eme sičcle (Pesimismul în secolul al XIX-lea; n.ed.), Contemporanul, an. V, nr. 8.
[2] Acest Hegesias, filozof pesimist al Greciei, filozoful şi artistul durerii nimicniciei vieţii, a avut atâta înrâurire asupra vremii sale, încât regele Ptolomeu a fost silit să închidă şcoala pentru a stăvili molipsirea sinuciderii care cuprinsese pe şcolarii lui.
[3] V. Contemporanul, an. V, nr. 6.
[4] Taine, Histoire de la litterature anglaise (Istoria literaturii engleze; n.ed.), Tome IV, p. 419-423.
[5] Vezi Caro, loc. cit.
