De cînd ploaia cu cîrnaţii

Demult, în vremea uitată,
0 muiere cînd dregea,
De bărbatul ajutată,
Cele de lipsă-n argea,
Săpînd ei din întîmplare
La iepe să facă loc,
Au dat peste o căldăre
Plină cu gălbinet foc.
0 scot d-acolo îndată,
În casă sup pat o duc;
Fiind şi o groapă gată,
Aici iară o astrunc,
Zicînd barbatul muierii:
- Să taci, nevastă, cît poţi,
Că de vor afla boierii,
Ni-i ia îndată pe toţi.
Ea fiind ca într-o parte,
Fără de creieri în cap,
Că tot aşa seci au parte,
Alţi mai cu minte nu sap,
Să tacă mijloc nu fuse,
Taina inima-i rodea,
Ş-apucînd, sori-sei spuse
Că ea o tăcea gîndea.
Soru-sa şi ea îndată
La bărbatul său a spus,
Şi el, fără judecată,
De frate-său n-au ascuns.
Frăte-său la altul iară
Să o spuie au putut
Şi aşa mai toţi aflară
Şi tot satul au ştiut.
Deci cel ce găseşte banii,
Trăgînd c-urechea prin sat,
Văzînd că ştiu şi duşmanii
De ceea ce s-a-ntîmplat,
Pricepu că vestea asta
De la altul n-a ieşit,
Ci chiar proasta lui nevastă
Ar fi spus-o negreşit.
Şi atuncea cum fusese
La un bîlci cu alţi bărbaţi
Şi cu sine adusese
În traistă nişte cîrnaţi,
Vine în grabă acasă,
Să face speriat nespus,
Strigă nevastă să iasă,
Îi arată un nor sus,
Zicînd: - Luai la tîrg veste
De la oameni învăţaţi
Că norul ce vine este
Plin de ploaie cu cîrnaţi,
Şi cum că vin le e teamă
Nişte păsări după el,
Cu aripile d-aramă
Şi cu ciocul de oţel,
Şi dau toţi cu socoteală
Că de mulţime ce sînt,
Viind într-a lor iuţeală,
Vor face rău pre pămînt.
Nevasta-ncepu să zică :
- Ce spui ? aşa să trăieşti!
Aoleo ! eu mor de frică,
Tu, frate, să mă păzeşti.
El necăjit îi răspunde :
- Ce să păzesc mai întîi?
Tu mai bine te ascunde
Şi eu singur să rămîi.
- Unde ? unde, frăţioare?
Zicea ţiindu-l de brîu.
El zicea să se pogoare
Aci-ntr-o groapă cu grîu.
Aceasta ea o şi face.
Puind o scară curînd,
Intră-nlăuntru şi tace,
Speriată, tot tremurînd.
Bărbatul său c-o prăjină
Gura gropii-ncrucişind,
Aruncă o rogojină,
Peste ea mei presărînd.
Găini, curcani năvăliră
La meiul cel răsipit,
Ciocămră, bocăniră,
Pînă cînd s-a isprăvit,
Făcînd pe biata muiere
Să crează că au plouat.
Începu el să şi zbere,
Ca cînd ceva l-a muşcat,
Ş-alergînd cu grabă mare,
Scoase căldarea pe loc
Ş-îngropînd-o-n depărtare,
Lipi pămîntul la loc.
Deci după ce trecu norul,
Mergînd, groapa a deşchis
Şi în mînă cu toporul
Către nevasta a zis ;
- Ai, acuma ieşi afară,
Că eu făcui ce făcui,
Mă luptai pînă zbuiară
Şi apucai ce putui.
Ea, ieşind îngălbinită,
L-a-ntrebat că l-a muşcat?
El i-a zis: - Fii odihnită,
Cu securea am scăpat.
Îl mai întrebă ea iară :
-Dar vrun cîrnat ai răpit ?
El i-a răspuns: - Dară, dară,
Vro cinci am căpătuit.
- Unde-s, neică? mai sînt încă?
Veselă îl întreba.
Dar ce-o să-i faci? să mănîncă?
Să frig vreunul, au ba ?
- Frige, frige, zise, puică,
Sînt buni ca orce cîrnaţi,
D-am avea să bem şi ţuică,
Ar fi şi mai minunaţi.
Mai scoase el din desagă
Şi o lipie pe loc,
Zicînd: - Şezi, nevastă dragă,
Să mîncăm pe lîngă foc.
Ea mîncînd întrebă: -Neică!
Dar şi lipii a plouat?
El îi zise: - Ba nu, leică,
Altă potcă s-a-ntîmplat,
Ispravnicii azi bătură
Pe zapciu pentr-o belea
Tot cu lipii peste gură
Şi înapoi le-azvîrlea.
Eu văzînd că toţi luară
Care-n mîmă le cădea,
Abia şi într-a mea gheară
Asta o putui vedea.
După ce făcu el asta
Bazagonie atunci
Şi îşi fermecă nevasta,
Cun momim şi noi pe prunci
Trecu vreo cîtăva vreme
Şi la zapciu fu chemat.
El iar fără a se teme
Îndată s-a-nfăţişat,
Căruia-ncepu să-i zică
Cu un ton foarte răstit :
- Cum tu de n-ai nici o frică
Să ţii ceea ce-ai găsit?
Nu ştii că de stăpînire
Avem straşnice porunci
Pentru aşa tăinuire
Ca să pedepsim cu munci?
De aceea nu ascunde,
Ci scoate tot la maidan,
C-apoi de nu, vei răspunde
În cazne pîn' la un ban.
Iar el de aste cuvinte
Fără a se-nfricoşa,
Cu coraj stînd înainte,
Urmează a zice-aşa :
- Boierule! mie năpaste,
Poţi să-mi faci orice urît,
Eu pentru vorbele aste
Cu greşală sînt pîrit
Că de găseam vro comoară,
Era altfel să mă port,
Iar eu nu am nici de moară,
Umblu de foame mai mort,
Cine m-a văzut în viaţă
Vrodată să găsesc bani?
Să vie să stea de faţă,
Să văz, care-mi sînt duşmani?
Pîra cere şi dovadă,
Oameni buni de crezămînt,
Că aşa pot o grămadă
Să vorbească numa-n vînt.
Atuncea zapciul pune
Pe pîrîşul la mijloc
Şi către el zise : -Spune,
Cum l-ai văzut ş-în ce loc?
- Eu nu-l văzui, el răspunse,
Ci numai am auzit.
Vecinul lon îmi spuse
Cum că el l-ar fi zărit.
El dar să vie în pripă
La slujitori porunci,
Pe care numa-ntr-o clipă
Îl aduseră aci.
I s-a făcut întrebare,
Şi el iară a răspuns
Că l-a văzut i să pare
Alde nea Stan pe ascuns.
Viind Stan, spuse pe altul,
Altul p-altul arătă,
Pînă cînd strînse tot satul,
Şi pe toţi îi cercetă.
În sfîrşit dar vorba asta
Din om în om s-a-nfundat,
Şi află că chiar nevasia
Sori-sii au arătat.
Deci pe ea dac-o aduse,
Afară pe toţi a dat,
Şi la-ntrebare o puse
Cu un mijloc delicat,
Zicînd: - Eu aflai prea bine
De banii ce i-aţi săpat,
Dar voi ca şi de la tine
Să auz cuvînt curat.
Bărbatul tău o căldare
Arată c-ar fi găsit
Şi alţii fac arătare
Că două sînt negreşit.
Tu dar spune adevărul
Şi nimica mi feri,
C-apoi te trîntesc ca mărul,
De nu vei descoperi.
Nevasta, de spaimă mare,
Cu gînd a se apăra,
Începu cu tremurare
Înaintea-i a jura
Cum că numai o căldare
Au fost scoa ei din pămînt
De mai mult ea ştire n-are
Şi sa nu dea crezămît,
Zapciul îi zise: -Bine,
şi el tot aşa mi-a spus,
Eu mă-ncredtnţez pe tine.
Dar acum unde i-aţi pus?
- La noi supt pat, ea răspunse.
Şi zapciul trimeţînd,
Peste tot locul străpunse,
Cu sapele căutînd.
Şi negăsind, chemă iară,
Pe bărbatul ei aci,
Zicînd: -Te voi pune-n fiara
Şi aşa te voi munci;
Nevasta ta dreptu-mi spuse
Şi tu tot tăgăduieşti?
Omul zicînd îi răspunse:
- Coconule, să trăieşti,
Muierea mea e nebună
Şi rău cu ea te-nţelegi,
Că măcar o vorbă bună
Vrodată ei nu-i alegi.
Ea noaptea orce visează
Ziua spune c-a văzut,
Şi face pe am să crează
La ce nu e de crezut.
Fiind ea aci afară,
Fără să aibă habar,
De faţă-n grab-o chemară
Ca să o întrebe iar.
Dragă ! i-a zis, nu te teme,
Tu nu încapi în nevoi,
Numai spune în ce vreme
Aţi găsit aceşti bani voi?
Ea gîndindu-se în sine
Îi dete răspuns zicînd:
Nu ţiu minte aşa bine
Ca pe ce vreme şi cînd...
Cînd cu norii... şi cîrnaţii,
Parcă era... da, da, da,
De cînd ploaia cu cîrnaţii
Mai-nainte cu ceva.
Se umflă de rîs îndată
Zapciul cînd auzi
Ş-ncepu-n palme să bată
Întrebînd: - Cînd? cînd? mai zi.
Ea poftori vorba iară
Cu un chip nerod şi prost,
Alt fără să i să pară,
Zicea cum c-aşa a fost.
- Neroado! zapciul zise,
Gîndeşti că sînt fermecat?
Ce-mi spui tu mie de vise,
Cîrnaţi cînd zici c-au plouat?
Zise ea: -Cînd te bătură
Ispravnicii cu lipii
Pentr-o vină peste gură
Şi le-arunca la oopii.
În sfîrşit el rîzînd iară
Şi prostia-i ocărînd,
0 dete pe loc afară
Că e nebună crezînd.
Nu ştiu aceasta poveste
Adevărată de este,
Dar în vremile aceste
Nu găseşti aşa neveste.