Sari la conținut
Bine ați venit la Wikisource! Dacă doriți să contribuiți vă invităm să vă înregistrați, iar dacă aveți nelămuriri adresați-vă Scriptoriului.
Am dori să știm părerea dvs. privind pagina noastră. Vă puteți exprima opinia în cadrul Cărții de oaspeți!

De la fereastră

De la fereastră
de Alexandru Vlahuță
37440De la fereastrăAlexandru Vlahuță


Când, cu ochii duși pe carte,
Stai la geamu-ți adâncită
Că în ascultarea unui dulce cântec de departe,
Nu simți tu cât e fierbinte și de dornic ești privită?
Nu te ard a mele gânduri,
Ce-ți roiesc în jur grămadă,
Te alintă și te roagă să-ți iei ochii de pe rânduri,
Că din ei desprins-o rază cald-asupra mea să cadă,
Și-n cucernică-mi privire
Să-nțelegi ce dureroasă-i și adânc-a mea iubire!

Nu te prind câteodată
Neînțelesele fioruri
Ale vârstei tale crude, și în inima-ți curată
Nu începe să mijască șoaptă unor taincii doruri,
Peste ochii mari să-ți cadă
Ca de somn a tale gene,
Și, scăpând cartea din mâna, să rămâi pe gânduri-pradă
Visurilor voluptoase; - iar târziu, moale de lene,
Și ca dintr-un somn trezită,
Să te scoli cu fața arsă, ca de friguri, și trudită?

Și nu-ți simți gură atinsă
Că de buze nevăzute
Să-ți cuprinzi obrazu-n palme - de-o mînie dulce-aprinsă
Tresărind, să te-ntrebi cine-a îndrăznit să te sărute? ...
Câte nebunii n-ascunde
Vârstă ta neștiutoare,
Și de câte ori prin somnu-ți nu-ntinzi brațele rotunde
Dup-o scumpă nălucire, și o rogi să nu mai zboare,
Lunecând din visu-ți dulce,
Ci să stea- să te mângâie, și la sânu-ți să se culce!...

Înger, iartă-mă de-aceste
Nebunii ce-mi trec prin minte!
Lung, duios mă uit la tine, și mă prind că-ntr-o poveste;
Ș-atunci, ca potop de flăcări, simt, sub tâmplă mea fierbinte,
Cum îmi șuruie, nebune,
Gîndurile neînfrânate,
Și-n auz, vrăjit vuindu-mi, glasul basmelor îmi spune
Să te smulg, frumoasă zână, și pe drumuri neumblate,
Pe-un cal năzdrăvan cu tine
Să alerg cătând norocul depărtat în lumi străine...

Și-ți simt brațele, deodată,
Încleștate de grumazu-mi.
Pe-al meu piept îți razimi fruntea, că de-un vis înfiorată,
Și în fugă noastră, vântul joacă păru-ți pe obrazu-mi,
Tot mai sus zburăm alături...
Amețești, ștergând, din goana,
Cu priviri răpezi pământul negru, ce-ndărăt îl mături;
Iară eu din zbor smulg aștri, de pe bolți, și-ți fac coroana.
În văzduh, pe calea lungă
Ce străbatem, pe-a ta urmă de văpăi s-așterne-o dungă.

Vine-un nour - să ne soarbă -
După noi. Să nu te sperii.
Este răutatea lumii, fiară lacomă și oarbă,
Care ne-a simțit pe fugă, scoși din frânele durerii,
Sunt a vieții pământene
Patimi, ca nisipul marii...
Neatinsă de-a lor șoapte veninoase și viclene,
Îndărăt, în a lor cale, zvârle piatră nepăsării,
Că din ea-n clipă să crească
Munți, din temelia lumii pînă-n strașina cerească!...
...
Iată-ne sosiți la sfântul
Țărm al fericirii noastre!
Codrii spun că-n veci pe-aicea n-a desprins o frunză vântul,
Nici un nor n-a șters vrodată aștrii bolților albastre.
De sub umbră de răchită
Luneci leneșă-ți privire:
E-o căldură dulce-n aer - pasc pe valea liniștită
Mieii cu lână de aur. Ca un cântec de iubire,
În auz ți se strecoară
Freamătul duios de codru, șoaptă blândelor izvoară.

Tu-mi ia capul, netezindu-l,
Și ți-l culci frumos pe brațe,
Mă priveșți cu ochii umezi, să-mi vezi inima și gândul,
Și-nțelegi c-a ta ființă umple-ntreagă mea viață,
C-a mea dragoste-ai robit-o
Pe de-a pururi numai ție,
S-atunci c-un atât de dulce farmec îmi zâmbeșți iubito,
C-aș uită a mele lacrimi, de-aș fi plâns o veșnicie!
Iar aducerile-aminte
Prind să ne înșire basmul zilelor de mai-nainte...

Spun din vremurile acele.
Când veneau pe nesimțite
Numai gândurile mele
Să se joace fericite
Pe-al tău chip și umăr dulce,
Și în poală-ți să se culce.

Când abia-ndrăzneam, spre tine,
Să înalț câte-o privire.
Mută, arsă de suspine,
Pe furiș și cu-ntreruperi,
Nu cumva a mea iubire
S-o-nțelegi - și să te superi...

Iară, după ce-ai privit
Blând în ochii mei o dată,
Ți-am spus dragostea mea toată,
Ș-am rămas mai liniștit...
Și de-atunci, când stai la geam,
Că din glas ne-nțelegem.

Câte nu ne-nșiră gândul
Când le ia toate de-a rândul!
Însă eu aș vrea s-ascult
Ce a fost mai de demult,
Și-n deșert cât în trecut
Al iubirii început...

Sigur - de când e urzită,
Inima me-a fost ursită
Pe de-a pururi să se lege
Și să-ți fie roabă ție;
Altfel nici n-aș înțelege
Cum ar fi putut să fie...
...
Dar lăsăți-mă în tihna, gânduri oarbe și deșarte!
Nu mă mai stârni zadarnic, dor nebun și fără parte,
Să-mi mai ard liniștea-n focul unui vis amăgitor.
Adormi, tristul meu amor!...
Iar tu, chip frumos, lumina, ce-mi lucești așa feeric,
Și-mi răneșți atât de dulce viață-mi plină de-ntuneric,
Zâmbet dădător de visuri și tulburător de minți,
Șterge-te din al meu cuget ... fugi, din ochii mei fierbinți.