De la d.C.D.-Gherea

De la d.C.D.-Gherea de Ion Luca Caragiale

În Epoca, 1897, din 5 iulie; p. 1-2, la rubrica Tribuna literară, fără semnătură. În Opere, IV, 1938, p. 222.

Sosesc în gara de la Ploiești la șapte seara. Îmi fac loc prin mulțimea care se îngrămădește înaintea bufetului, cu mîinile întinse să-și capete porția de friptură de vițel (o specialitate a acestui restaurant) și voi să salut pe patron. Dar e peste putință să răzbat prin gloată...

Prefer să aștept plecarea trenului.

O pulpă de vițel se istovește ca prin farmec sub cuțitul lui Gherea care aruncă ciolanul gol deoparte pentru a apuca o a doua pulpă ce sosește caldă. Iată, zic eu în gînd, imaginea fidelă a nimicniciei adîncilor cercetări științifice. Pulpa de vițel reprezintă natura, lucrul în sine; cuțitul lui Gherea reprezintă spiritul nostru: el nu poate face alta decît să taie felii, mai mult sau mai puțin subțiri, după cum e mai mult sau mai puțin ascuțit, mai dibaci sau mai stîngaci mînuit. A tăia o felie, a tăia cît de multe, nu va să zică a pătrunde în esența pulpii de vițel. După fiecare tăietură ne vom afla în fața altei suprafețe: pulpa de vițel nu va voi să ne arate decît suprafețe, ascunzîndu-și sistematic sinele, așa încît, cînd vom rămînea pe farfurie cu cea din urmă bucățică și cu ciolanul în mînă, ne vom găsi tot în fața unei suprafețe... Vom fi distrus, pînă la cea din urmă firimiță, obiectul cercetărilor noastre fără să putem pătrunde o clipă măcar în intima lui esență, în sinele însuși al lucrului. Atunci vom face ce-a făcut d. Gherea: cu un zîmbet ironic, vom arunca ciolanul deoparte — și iată scepticismul! Vom arunca ciolanul la cîini, precum aruncă, obosit, filozoful chestiunea impenetrabilă în ghearele comentatorilor și a profesorilor de universitate.

Pe cînd fac tristele mele reflexiuni, călătorii părăsesc sala restaurantului... A sunat a doua oară pentru București și, în același timp, s-a anunțat sosirea trenului următor. Profit de momentul acesta si m-a-propiu să salut pe d. Gherea, care mă întîmpină cu zîmbetul lui placid.

E peste putință deocamdată să stăm de vorbă... Sosesc alte trenuri Ne dăm întilnire la nouă fără un sfert, după plecarea ultimului tren. Peste cîteva minute, altă năvală la bufet, altă pulpă, altă imagină a zădărniciei tutulor sistemelor filozofice — iar ciolanul, iar scepticismul! În sfirșit, după patru lecțiuni consecutive de filozofie, trenul din urmă a plecat. Patronul se dă jos de la bufet și mă îmbrățișează, ca totdeauna, cu căldură.

— Știi pentru ce am venit? Îl întreb.

— Spune-mi.

— Am venit să-ți fac un interview literar.

— Vrei să glumești...

— Ba de loc... Și încep să-l întreb... La întrebările ce i le pun, d. Gherea se uită din ce în ce mai curios la mine. Astfel, de exemplu, îl întreb:

— Ce părere ai d-ta despre literatura noastră în genere? În ce raporturi stă această literatură cu societatea noastră și cu criteriul absolut care se poate aplica literaturii în genere? Care sunt figurile cele mai remarcabile între literații noștri? Ce viitor ți se pare d-tale că poate avea literatura romînă?

D. Gherea, după ce se uită mult și lung la mine, dă din umeri și începe să rîză:

— Bine, d-le reporter, să presupun că d-ta nu știai ce oroare am eu de intervieuri. Asta o înțeleg: d-ta credeai necunoscîndu-mă bine, că o să-mi faci plăcere cerîndu-mi un interview.

Dar ce mă miră este faptul că d-ta — reporter, ziarist, publicist — nu știi că te-ai deranjat degeaba să vii la Ploiești... Dar am răspuns de mult la întrebările d-tale, cu mult mai-nainte de a avea onoarea vizitei d-tale. Eu mi-am pus singur, și într-un chip mult mai larg, aceleași întrebări pe care mi le faci d-ta acum, și le-am și dat răspunsuri cît am putut mai dezvoltate.

— Știu: cele trei volume de critice ale d-tale.

— Le știi cele trei volume de critice?... dar poate că nu le-ai cetit. Ba le-am citit, răspund eu. Atunci... poate că nu le-ai înțeles... i—Ba te rog! le-am înțeles.

— Atunci, dacă le-ai înțeles d-ta cele trei volume ale mele trebuie să mărturisesc că nu înțeleg de loc cele patru întrebări ale d-taP Căci, dacă mi-ai cetit criticele și le-ai înțeles, precum zici, atunci ce mai ceri să-ți dau, într-un ceas și în fuga mare, niște răspunsuri pe care le vei găsi tratate pe larg și îndelete, în atîția ani în volumele mele?

— Mă iartă, d-le Gherea, zic eu... să distingem: alta este sistema d-tale scrisă, din care poate eu n-aș fi în stare să scot la iveală, ca d-ta însuți, punctele conchizătoare, și alta părerea d-tale exprimată spontaneu, deși, desigur, fără să iasă din sistema d-tale. De exemplu d-ta ești un critic care recunoști multora dintre scriitorii noștri mai mult talent decît pot eu (firește mai puțin cult și mai puțin preparat ca d-ta) să le recunosc. Desigur, dreptatea d-ta o ai; dar aș vrea să știu dintre toți scriitorii noștri, care sunt figurile cele mai remarcabile, după părerea d-tale?

— După părerea mea?... Eminescu și Coșbuc... Pentru ce?... Te rog, citește criticele mele și cu mai mare luare-aminte încă o dată și vei vedea pentru ce. In privința criteriului absolut după care se poate judeca o literatură, vei găsi răspunsul tot acolo. Literatura noastră fără îndoială, posedă multe talente reale; nici unul însă atît de puternic, atît de egal și atît de continuu, încît să poată trece ca un tip de artist ce s-ar putea număra între artiști în înțelesul european al cuvln-tului. De ce? Vei găsi în criticele mele și pentru aceasta o explicație destul de largă. în scurt, într-o societate unde arta nu poate fi o profesie, un talent artistic va trebui, fatal, să nu se poată dezvolta întreg.

— A proposito de talent, întreb eu, văzînd oă d. Gherea nu vrea să-mi dea mai mult decît ne-a dat în criticele sale: crezi, d-le Gherea, că odată literatura romînă va avea un concurs de talente mari, așa cum zici d-ta, în sensul european al cuvîntului? Crezi că vom avea odată o epocă, în care simultan producîndu-se mai multe talente mari, acestea să o facă celebră?

— Se poate, răspunde d. Gherea; dar asta este o chestiune de noroc. Orice s-ar zice, talentul este un accident datorit la o nenumărată și complexă serie de împrejurări norocite... Fără îndoială, mediul social are o colosală influență asupra gîndirii și operii unui talent dar talentul trebuie să existe prealabil: el însuși este o împrejurare Și dacă mediul social exercită o înrîurire puternică asupra talentului, și talentul, la rîndul lui, va exercita asupra mediului o influență cu atît mai puternică cu cît el va fi mai puternic. Iată un exemplu. Avem atîtea talente la noi, mai mult sau mai puțin însemnate: asupra mediul social își exercită influența în măsura în care ele sunt susceptibile de a o simți, pe cîtă vreme ele nu pot răstoarce și influența lor asupra mediului social, întrucît el ar fi susceptibil să o simtă. Aceasta este cauza pentru care literatura romînească, în totalitatea ei, nu are o fizionomie completă, în sensul european al cuvlntului. Nimic însă nu poate justifica temerea că niciodată împrejurările nu vor favoriza națiunea romînească — cum a favorizat pe celelalte, mai vechi în cultură — cu o pleiadă de talente mari, care să-i onoreze limba, dînd expresie, în adevăr mare în sensul omenesc, gindirilor și simțirilor ei. E foarte probabil, e chiar sigur că marile reforme sociale și economice„ cari se prepar în Europa și cari vor trebui neapărat să folosească și națiunii romînesti, vor înlesni evocarea și răsărirea multor talente mari din rîndurile acestui popor, înzestrat cu atîta putere de viață și cu atîta spirit.

Am mulțumit cu atît mai călduros d-lui Gherea de bunăvoința cu care m-a primit și cu care s-a executat la dorința mea de a-l interviewa, cu cît dintru început îmi declarase că are oroare de interviewuri.