Cuore - Inimă de copil/Octombrie
| ←Prefața autorului | Cuore - Inimă de copil de Edmondo De Amicis Octombrie |
Noiembrie→ |
Întâia zi de școală
Luni, 17.
Azi e întâia zi de școală! Ca un vis au trecut la țară, cele trei luni de vacanță! Mama m-a dus azi dimineață la școala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară; mi-era gândul tot la țară și mă duceam la școală cu inima rea. Pe toate ulițele mișunau copii; cele două librării erau pline de părinți, care cumpărau: ghiozdane, caiete, condeie, și în fața școlii se grămădise atâta lume, încât portarul și polițistul abia puteau să țină orânduială la poartă. Pe când stam lângă poartă, simții că-mi pune cineva mâna pe umăr; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu părul roșu și zbârlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse:
— Va să zică, Enrico, iată-ne despărțiți pentru totdeauna!
Lucrul acesta-l știam și eu, dar cuvintele lui tot mă întristară.
Pătrunserăm cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meșteșugari, ofițeri, bunici, servitoare: fiecare cu câte un copil de mână și cu certificatele de promovare în cealaltă, umpleau sala și scara, făcând atâta zgomot încât părea că intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala cea mare din etajul de jos, cu ușile celor șapte clase, unde-mi petrecusem cei dintâi trei ani de școală.
Era gloată mare. Profesoarele treceau în sus și în jos. Profesoara mea din clasa I superioară mă salută din ușa clasei sale și-mi zise:
— Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am să te mai văd nici măcar trecând! Și se uită la mine cu întristare.
În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindcă nu mai erau locuri pentru copiii lor; băgai de seamă că barba lui era mai căruntă decât în anul trecut. Mi se păru că unii din băieți crescuseră, alții se îngrășaseră.
În etajul de jos, unde se și făcuse împărțirile, erau co-pilași din clasa I inferioară, care nu voiau să intre în clasă și se opinteau ca niște măgăruși; trebuia să-i tragă înăuntru cu de-a sila. Unii fugeau; alții, văzând pe părinții lor că pleacă, începeau să țipe și aceștia erau siliți să se înapoieze, ca să-i mângâie sau să-i ia cu dânșii.
Profesoarele nu mai știau unde le stătea capul. Pe frățio-rul meu îl înscriseseră în clasa profesoarei Delcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toții în clasă: cincizeci și patru la număr, erau numai vreo cincisprezece sau șaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna pre-miul I. Ce mică și tristă mi se păru școala pe lângă pădurile și munții unde-mi petrecusem vara!
Mă gândeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era și ce micuț! Părea că este un școlar de-ai noștri! El, mereu râdea cu noi. Ce rău îmi pare că nu-l mai văd aici cu părul lui cel roșu și zbârlit! Profesorul de acum e înalt și n-are barbă, părul îi e cărunt și lung, are o dungă adâncă pe frunte. Glasul îi este gros, se uită țintă la noi ca și cum ar vrea să ne ghicească gândurile. Nu râde niciodată! Eu îmi ziceam în mine: "Asta e abia ziua dintâi, mai sunt încă nouă luni! Ce de muncă! Câte examene la sfârșitul lunilor! Ce de ostenea-lă!" Îmi păru bine că găsii pe mama la ușa școlii, căci sim-țeam nevoia de a mă arunca în brațele ei. Ea mi-a zis:
— N-ai grijă, Enrico, o să învățăm împreună. Mă întorsei acasă cu inima bună. Dar tot nu mai am pe bunul meu pro-fesor, care ne zâmbea așa de blând și vesel. Școala nu mi se mai pare așa de frumoasă ca mai înainte!
Profesorul nostru.
Marți, 18.
De azi dimineață îmi place și profesorul nostru de acum. Pe când intram în clasă, unde el se și afla pe catedră, școlari de-ai lui, de acum un an, trecând pe la ușa clasei noastre, se opreau puțin, ca să-l salute.
— Bună ziua, domnule profesor!
— Bună ziua, domnule Perboni! Unii chiar intrau, îi strân-geau mâna și fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc și că s-ar întoarce bucuros la dânsul. El le răspundea:
— Bună ziua! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se uita la nimeni, și rămânea serios după fiecare salutare; dun-ga de pe frunte i se adâncea și mai tare; sta întors spre fe-reastră, uitându-se la acoperișul casei din față; în loc de a se bucura de acele saluturi, părea că se simțea mâhnit.
După aceea se uită cu băgare de seamă la fiecare din noi. Se pogorî de pe catedră și ne dictă plimbându-se printre bănci. Văzând pe un copil roșu la față și cu chipul plin de bubulițe, încetă îndată de a mai dicta, se opri, apucă obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adânc, îl întrebă ce are și-i pipăi fruntea, ca să vadă dacă arde.
În timpul acesta, un băiat, care stătea la spatele lui, se ri-dică și început să se strâmbe la el. El se întoarse fără de veste, băiatul se opri repede și-și plecă ușor capul, așteptându-și pe-deapsa. Profesorul îi puse o mână pe cap și îi zise numai atât:
— Să nu mai faci așa! Apoi se sui iar pe catedră și începu să dicteze. Când sfârși de dictat, se uită câtva timp la noi fără a vorbi și apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar blând: Ascultați, copii! O să petrecem un an împreună, să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem bine. Învățați și fiți buni! Eu n-am familie! Voi sunteți familia mea! Acum un an trăia încă biata mea mamă: a murit și ea. Am rămas singur! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiți voi copiii mei! Eu vă iubesc; iubiți-mă și voi pe mine! N-aș dori să mă văd silit ca să pedepsesc nici măcar pe unul din voi. Arătați-mi că sunteți băieți de inimă. Școala noastră să fie o familie; voi să fiți mângâierea și fala mea. Nu vă cer să-mi făgăduiți acestea prin vorbe; sunt sigur că în inima voastră fiecare din voi a și răspuns "da"; de aceea vă și mulțumesc!
Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârșitul orei. Ieșiră cu toții în liniște. Băiatul care se strâmbase la spatele profesorului, se apropie de el și îi zise cu sfială:
— Iertați-mă, domnule profesor! Profesorul îl sărută pe frunte și-i răspunse:
— Du-te, fătul meu!
O nenorocire.
Vineri, 21.
Anul a început cu o nenorocire. Azi dimineață, pe când mergeam la școală, spuneam tatălui meu, ce ne zisese pro-fesorul, când deodată văzurăm o mulțime de lume grămă-dită la poarta școlii. Tata zise îndată:
— Nu cumva să se fi întâmplat vreo nenorocire! Rău ar începe anul!
Abia am putut să intrăm! Sala era plină de părinți și de copii, pe care profesorii nu izbuteau să-i bage prin clase. Toți stăteau cu fața întoarsă către cancelaria directorului și din toate părțile se auzea zicându-se: "Bietul băiat! Săracul Robetti!" Chipul gardistului și capul pleșuv al directorului se zăreau pe dea-supra capetelor, în fundul cancelariei. Puțin după aceea intră un domn cu pălăria înaltă; se auzi șoptindu-se: "E doctorul!"
Tata întrebă pe un profesor ce s-a întâmplat.
— O roată a trecut peste piciorul unui băiat, răspunse acesta; și l-a frânt! adăugă un altul.
Un băiat din clasa a II-a, pe când venea la școală prin ulița Dora- Gros-sa, văzu că un băiețel din clasa 1 inferioară, scăpat din mâna mamei sale, căzuse în mijlocul străzii, tocmai când era să treacă un omnibuz. Băiatul alergă cu îndrăzneală, apucă copilul, îl dete la o parte dar nu avu timp să-și tragă pi-ciorul destul de repede și roata omnibuzului îl călcă. E băia-tul unui căpitan de artilerie.
Pe când ni se povesteau acestea, ne pomenirăm cu o doamnă, că intră ca o nebună în sală îmbrâncind lumea: era mama lui Robetti. O altă doamnă îi ieși înainte și se aruncă în brațele ei plângând: era mama copilului scăpat. Amân-două se repeziră în odaie și se auzi îndată un țipăt sfâșietor: "Pietro", dragul mamei. În timpul acesta se opri o trăsură la poartă și directorul ieși pe pragul ușii ținând în brațe pe băiatul rănit, care-și rezema capul pe umărul lui; era galben la față și cu ochii închiși. Se făcu o mare tăcere, numai plânsul bietei mame se mai auzea. Directorul, schimbat la față, se opri puțintel, ridică pe băiat în sus cu amândouă mâi-nile, ca să-l arate mulțimii grămădite. Atunci, profesori, pro-fesoare, părinți, băieți: toți șoptiră într-un glas:
— Să trăiești, Robetti, dragă! El deschise ochii și întrebă:
— Ce mi s-a făcut ghiozdanul? Mama copilului scăpat de primejdie i-l arătă plângând și-i zise:
— Nu te teme, îl duc eu dragul meu îngeraș! Totodată sprijinea pe mama rănitului, care nu mai contenea din plâns. Ieșiră, așezară binișor băiatul în trăsură și porniră; iar noi, cu toții, intrarăm prin clase în tăcere.
Băiatul calabrez.
Sâmbătă, 22.
— Bucurați-vă că intră în școală un mic italian, născut la Reggio di Calabria, oraș ce se află la cinci sute de mile departe de aici.
Trebuie să primiți cu drag pe un frate al vostru, care vine așa de departe. El e născut pe un pământ glorios, care a dat Italiei oameni vestiți și îi dă necontenit muncitori vrednici și soldați viteji; într-unul din cele mai frumoase ținuturi ale patriei noastre, unde se află păduri întinse și munți înalți, locuiți de un popor deștept și inimos. Iubiți-l, așa ca să nu simtă că e departe de locul său de naștere. Dovedi-ți că un băiat italian în orice școală italiană ar pune piciorul, găsește acolo numai frați!
După aceste cuvinte, ne arătă pe harta Italiei locul unde se află Reggio di Calabria, apoi strigă pe Derossi, acela care ia totdeauna premiul I. Derossi se ridică.
— Vino încoace! îi zice profesorul. Derossi ieși din bancă și se duse la catedră, în fața calabrezului. Tu, care ești cel dintâi în clasă, îi spuse profesorul, dă în numele clasei în-tregi, noului camarad sărutarea de bunăvenire, îmbrățișarea copiilor din Piemont, copilului din Calabria. Derossi sărută pe calabrez, zicându-i cu glasul său cel limpede:
— Bine-ai venit! Calabrezul sărută și el din toată inima pe Derossi. Toți băieții bătură din palme. Tăcere! strigă profe-sorul, nu se aplaudă în școală! Totuși se vedea că e mulțu-mit. Calabrezul era și el voios. Profesorul îi arătă un loc și-l duse la bancă. Apoi adăugă: Țineți bine minte, ceea ce vă spun. Pentru ca un băiat calabrez să fie la Turin ca la el aca-să și un băiat turinez, așișderea în Calabria, țara noastră s-a luptat cincizeci de ani și treizeci de mii de italieni au pierit în aceste lupte! Iubiți-vă unii pe alții și vă respectați! Acela care ar necăji pe acest camarad pentru că nu s-a născut în provin-cia noastră, n-ar fi vrednic să ridice ochii de la pământ, când trece un steag tricolor.
Îndată ce calabrezul se așeză la locul său, vecinii îi dăruiră peniță, cadre și un alt școlar din banca din urmă îi trimise un timbru poștal din Suedia.
Camarazii mei.
Marți, 23.
Băiatul care a trimis timbrul poștal calabrezului, îmi place mai mult decât toți. Îl cheamă Garrone, e cel mai mare din clasă, e aproape de 14 ani. Are capul mare, e spătos și bun la suflet; aceasta se cunoaște când râde. S-ar zice că el cugetă ca un om mare! Acum cunosc mulți din camarazii mei. Îmi mai place încă unul, Coretti; poartă o flanelă cafenie și o căciulă de blană de pisică; e totdeauna vesel! Tatăl său, negustor de lemne, a fost soldat în războiul din 1860, în regimentul principelui Umberto.
Se zice că are trei decorații. Mai avem în clasă și un băiat cocoșat, micul Nelli, slab, plăpând și galben la chip; este un altul foarte bine îmbrăcat, care-și curăță mereu fulgii de pe haină, îl cheamă Votini. În banca din fața mea stă un băiat poreclit "Zidărașul" (Muratorino), pentru că tatăl său este zidar; are un obraz rotund ca un măr și nasul mic ca un ghemuleț. E foarte mucalit, știe să imite botul de iepure și toți îl rugăm mereu să ne facă acea strâmbătură ca să râdem. El poartă o zdreanță de pălărie ghemuită, pe care o bagă în buzunar ca pe o batistă. Lângă dânsul, în bancă, stă Garoffi, un fel de prăjină lungă și uscată, cu nasul ca ciocul de cucuvea și cu ochii mici; acesta face negoț cu penițe, cadre și cutii de chibrituri; el își scrie lecțiile pe unghii, ca să le citească pe furiș. Mai este și un domnișor, Carol Nobis, foarte mândru; el stă între doi băieți ce-mi sunt foarte dragi. Unul este fiul unui lăcătuș, îmbrăcat cu o haină lungă de atârnă până la genunchi (e o haină de-a tatălui său); bietul băiat e galben ca ceara, încât crezi că e bolnav, nu râde niciodată și e foarte sfios. Celălalt e cu părul roșu, și cu o mână uscată, pe care o ține legată de gât. Tatăl său a plecat în America și mama sa s-a făcut, de nevoie, precupeață de zarzavaturi.
Vecinul meu din stânga e un tip ciudat — Stardi — mic și îndesat, mai că n-are gât, posac de nu-i scoți o vorbă din gură. Pare că pricepe foarte cu greu, căci ascultă cu multă băgare de seamă pe profesor; nici nu clipește, sta cu fruntea încrețită, cu dinții strânși, și dacă unul din vecinii săi îl în-treabă ceva în timpul când explică profesorul, întâia și a doua oară nu răspunde, dar a treia oară dă cu piciorul.
Lângă dânsul stă un obraznic răutăcios, numit Franti; a fost dat afară de la o alt școală. Mai sunt si doi frați îmbrăcați la fel, care seamănă unul cu altul ca două picături de apă; amândoi poartă pălării calabreze cu câte o pană de fazan.
Dar cel mai drăgălaș dintre toți, acela care are mai multă iscusință, care și în anul acesta va fi desigur cel dintâi din clasă, este Derossi. Profesorul i-a și înțeles destoinicia; pe dânsul îl întreabă mereu. Mie însă mi-e foarte drag Precossi, băiatul lăcătușului, acela cu haina lungă și bolnăvi-cios. Se zice că tatăl său îl bate mereu; parcă îmi vine și mie a crede, că prea e sfios; de câte ori cere vreo deslușire sau lovește din nebăgare de seamă pe vreun băiat, zice îndată; "Iartă-mă!" Dar tot Garrone e cel mai cuminte si mai bun.
O faptă generoasă.
Miercuri, 26.
Chiar azi dimineață Garrone ne dădu o dovadă de inima lui cea bună. Ajunsesem cam târziu la școală, fiindcă mă oprise profesoara de clasa I superioară, ca să mă întrebe la ce oră ar putea să vină la noi, acasă.
Profesorul nu venise încă și trei sau patru băieți necăjeau pe bietul Crossi, băiatul cu părul roșu și cu mâna legată de gât, a cărui mamă e precupeață. Îl loveau cu liniile, îi azvâr-leau coji de castane în ochi și îi ziceau mereu;
— Ciungule, slutule! Unii îl imitau, în bătaie de joc, cum își ținea mâna legată de gât.
Mulți băieți începură să râdă cu hohote; Crossi își pierdu cumpătul; apucă o călimară și o azvârli din toate puterile în capul lui Franti.
Franti își plecă repede capul, iar călimara lovi în piept pe profesorul care tocmai intra în clasă.
Toți școlarii alergară speriați pe la locurile lor. Profesorul îngălbeni și urcându-se la catedră îi întrebă supărat:
— Cine a azvârlit? Nimeni nu răspunse. Profesorul întrebă iarăși, ridicând glasul: Răspundeți, cine?
Atunci lui Garrone făcându-i-se milă de bietul Crossi, se sculă repede și zise hotărât: "Eu!". Profesorul se uită la el, se uită și la ceilalți școlari, pe care îi văzu că stau minunați și zise cu glasul potolit:
— Nu este adevărat! El adăugase, vinovatul n-o să fie pedepsit, să se ridice!
Crossi se sculă și zise înecat de plâns:
— Mă băteau și mă batjocoreau; de necaz mi-am ieșit din fire și am azvârlit cu călimara!
— Șezi, zise profesorul. Să se scoale cei care l-au întărâtat. Patru elevi se sculară în picioare, plecându-și capul.
— Ați necăjit, le zise profesorul, pe un coleg care nu vă făcea nimic; ați batjocorit pe un nenorocit; ați bătut pe un neputincios, care nu este în stare să se apere. Ați făcut una din faptele cele mai mișelești, care pot mânji o ființă ome-nească! Sunteți niște nemernici! apoi coborî printre bănci, luă de bărbie pe Garrone, care stătea cu capul în jos și se uita drept în ochii lui, zicându-i:
— Tu ești un suflet bun!
Garrone, folosindu-se de împrejurare, șopti ceva la ure-chea profesorului care întorcându-se către cei patru vino-vați, le zise cu asprime: "Vă iert!"
Profesoara mea din clasa I superioară.
Joi, 27.
Profesoara mea s-a ținut de cuvânt; a venit azi pe la noi, tocmai când era să ies cu mama, să ducem ceva rufe unei femei sărace, recomandată într-un ziar milostivirii publice.
Profesoara mea nu venise de un an pe la noi; deci o primirăm toți cu multă bucurie. Este tot așa de slabă și e tot cu vălul ei verde la pălărie, îmbrăcată foarte simplu și piep-tănată rău, căci n-are vreme, sărăcuța, să se dichisească. Pa-re a fi și mai șubredă decât în anul trecut și are vreo câteva fire de păr alb, tușește mereu.
Mama o întreabă:
— Cum o duci cu sănătatea? Mi se pare că nu prea te îngrijești!
— Ași, și ce face asta, răspunse ea zâmbind, dar cu ochii triști.
— Poate că prea vorbești tare! adăugase mama, că te oste-nești prea mult cu copiii? Așa și e; glasul ei se aude întruna, și îmi aduc aminte de când eram în clasa ei, că vorbește tot mereu; vorbește ca să țină copiii atenți și nu șade o clipă jos.
Eram sigur că o să vină pe la noi, ea nu-și uită niciodată elevii; ține cu anii minte numele tuturor.
În timpul examenelor de sfârșitul lunii aleargă la director, ca să-l întrebe ce note au luat copiii; îi așteaptă la ușă și le cere caietele de compoziții, ca să vadă dacă au făcut progrese.
Mulți, care sunt acum în gimnaziu, care poartă pantaloni lungi și au ceasornice, merg la dânsa s-o vadă.
Azi venise la noi obosită, căci se întorcea de la o expoziție de tablouri unde-și dusese elevii, ca și în anii trecuți, când mergea cu ei în fiecare joi pe la muzee, ca să le explice și să le arate toate lucrurile.
Biata profesoară! E și mai prăpădită, dar tot veselă; când vorbește de școală îi crește inima. Ea ceru să vadă patul (care acum este al fratelui meu) în care zăcusem așa de greu acum doi ani; se uită lung la el fără ca să vorbească.
Rămase puțin la noi, căci avea de gând să meargă la un elev al ei, bolnav de pojar. Luase cu ea un pachet de caiete de corectat. Muncă pentru toată seara! Ba încă, înainte de a înnopta, trebuia să mai dea și o lecție de aritmetică unei prăvăliașe.
— Ascultă, Enrico, zise ea, la plecare, mai iubești tu pe profesoara ta, acum când dezlegi probleme grele și faci compoziții lungi? După aceea mă sărută, plecă și strigă încă din capul de jos al scării: Să nu mă uiți, știi! Enrico!
— Nu, buna mea profesoară, nu! N-o să te uit niciodată! Chiar când m-oi face mare, o să-mi aduc aminte de tine și o să vin să te văd în mijlocul elevilor tăi.
De câte ori voi trece pe dinaintea unei școli și voi auzi gla-sul unei profesoare, o să mi se pară că te aud pe tine și o să mă gândesc la cei doi ani petrecuți în clasa ta, unde am învățat atâtea lucruri, unde te-am văzut de atâtea ori bolnavă și ostenită, dar totdeauna sârguincioasă, totdeauna bună; mâhnită, când unul din noi lua o apucătură rea în ținerea condeiului; tremurând de frică, când ne întrebau inspectorii școlari; veselă, când răspundeam bine; totdeauna blândă și drăgăstoasă ca o mamă.
Nu, n-o să te uit niciodată, buna mea profesoară!
Într-un pod de casă.
Vineri, 28.
Ne duserăm ieri seară, cu mama și cu soră-mea, Silvia, ca să dăm ceva rufe femeii sărace, recomandată în ziar. Eu lua-sem cu mine pachetul și Silvia ținea ziarul cu adresa și ini-țialele bietei femei.
Ne-am suit până sub acoperișul unei case înalte și am in-trat într-o sală lungă și îngustă, în care dădeau mai multe uși.
Mama bătu la cea din urmă. O femeie încă tânără, dar foarte slabă, veni să ne deschidă. Mi se păru că o mai vă-zusem undeva, tot cu basmaua cea albastră pe cap.
— Dumneata ești persoana din ziarul cutare? o întrebă mama.
— Da, doamnă, eu sunt!
— Ți-am adus niște rufe.
Femeia începu să ne mulțumeas-că imediat cu ochii plini de lacrimi.
Văzui într-un colț al sălii un băiețel îngenuncheat dinain-tea unui scaun, și întors cu spatele spre noi; mi se păru că scrie și adevărat că scria, ținând hârtia pe scaun și călimara pe jos.
— Cum putea el oare să scrie în acea întunecime? îmi ziceam în minte; când deodată recunoscui părul roșu și hăi-nuța de bumbac a lui Crossi, fiul precupeței. Spusei aceasta la urechea mamei, în vreme ce femeia își așeză rufele.
— Taci! îmi răspunse mama, de unde știi că nu i-ar fi rușine, văzând că miluiesc pe maică-sa? Nu-l striga!
Crossi, însă, se întoarse tocmai atunci spre noi; eu mă tulburai; el îmi zâmbi și mama mă împinse spre el ca să-l sărut. Crossi se sculă și mă luă de mână.
— Uite, doamnă, zise femeia, cum trăiesc aici cu băiețelul meu. Bărbatu-meu a plecat de șase ani în America și eu, după alte nevoi, mai sunt și bolnavă. Nu pot să văd de micul meu negoț, ca să-mi câștig pâinea de toate zilele. Nu mi-a ră-mas nici măcar o măscioară pentru Pietro al meu, ca să aibă pe ce să-și scrie temele, bietul băiat! Când aveam tejgheaua jos, la poartă, mai scria și el pe ea, dar mi-a luat-o și pe aceea. N-are nici măcar destulă lumină, ca să învețe fără ca să-și prăpădească ochii. Slavă Domnului, că pot să-l trimit la școală și că primăria îi dă cărți și caiete. Bietul copil! Ce bine ar învăța.
Mama îi dete tot ce avea în pungă, sărută pe băiat și, când ieșirăm, îi curgeau lacrimile.
Avu dreptate să-mi zică:
— Vezi tu, copilul meu, ce de nevoi întâmpină bietul băiat, până să-și învețe lecțiile? Și ție, care te bucuri de toate înlesnirile, tot ți-e grea cartea. Să știi de la mine, Enrico că munca lui de o zi are mult mai mare preț decât munca ta de un an. Așa copii ar trebui să capete premiul I!
Școala.
Vineri, 28.
Da, dragul meu, Enrico, bine zicea mama, că ți-e grea car-tea! Văd că nu mergi la școală cu toată inima, cum mi-ar plă-cea mie; și-mi pare rău! Nu știi cât de urâtă și lungă ar fi toată ziua dacă n-ai merge la școală! După o săptămână, dez-gustat de lenevia ta, n-ai să știi ce să te faci de urât și cum să te mai rogi de noi să te trimitem iar la școală. Toată lumea învață acum, fătul meu! Uită-te la meseriașii care se duc la școală seara, după ce au muncit ziua întreagă; uită-te la fe-meile și fetele din popor, care se duc să învețe duminica, du-pă ce au lucrat toată săptămâna; uită-te la soldații care-și iau cărțile și caietele în mână, când se întorc de la exerciții zdro-biți de osteneală.
Gândește-te la copiii muți, la cei orbi, căci și ei învață. Pușcăriașii chiar, sunt siliți să învețe, să citească și să scrie.
Închipuiește-ți că dimineața, când ieși de acasă, aici, în o-rașul tău, alți treizeci de mii de băieți se duc, ca și tine, să se închidă, vreme de trei ceasuri, într-o clasă, ca să învețe.
Mai mult! Gândește-te la sumedenia de copii care, aproa-pe în aceeași oră, merg la școală în toate țările din lume. Urmărește-i cu închipuirea cum se duc, străbătând potecile satelor, străzile zgomotoase ale orașelor, mergând de-a lungul mărilor și al lacurilor, când sub arșița unui soare dogoritor, când prin negură; în bărci, prin țările străbătute de canaturi; călări, prin câmpiile întinse; cu sania, prin ținuturile troienite de zăpadă; prin văi și pe dealuri; prin păduri și pâraie, suindu-se pe cărările singuratice ale munților; singuri sau mai mulți împreună, toți cu cărțile în mână îmbrăcați în mii de feluri, vorbind mii de limbi; din cele din urmă școli ale Rusiei, ca și pierdute prin zăpezi, până la școlile Arabiei umbrite de palmieri.
Mii și milioane, toți merg să învețe, într-o sută de chipuri deosebite, cam aceleași lucruri. Închipuiește-ți acel furnicar de copii a o sută de popoare, acea nemărginită mișcare din care faci și tu parte, și gândește-te că, dacă ar înceta acea mișcare, omenirea ar recădea în barbarie, căci această miș-care e însuși progresul, speranța și fala lumii!
Înainte dar! Soldățel al armatei celei mari! Cărțile sunt armele tale, clasa e escadronul tău, câmpul de bătaie e lumea întreagă și izbânda e propășirea omenirii. Ia seama, Enrico dragă, să n-ajungi un soldat netrebnic!
Tatăl tău.
Micul patriot padovan
(Istorisire lunară)
Sâmbătă, 29.
Nu, n-am să fiu un soldat netrebnic; dar m-aș duce cu mai mare poftă la școală, dacă profesorul ne-ar povesti în fiecare zi câte o istorie ca cea de azi dimineață. Ne-a făgăduit să ne spună câte una în fiecare lună, să ne-o dea în scris și să fie totdeauna istoria unei fapte frumoase și adevărate a vreunui băiat.
Istoria de azi poartă titlul de "Micul patriot padovan".
Iată faptul:
Un vapor francez plecă din Barcelona, oraș din Spania, către Genova. Erau pe punte: francezi, italieni, spanioli, elve-țieni și alții. Printre aceștia se afla și un băiat cam de unsprezece ani, singur și rău îmbrăcat. El sta totdeauna de-o parte ca un sălbatic, și se uita posomorât la toți. Cu drept cuvânt era el posomorât; deoarece cu doi ani înainte de aceasta, tatăl și mama sa, țărani dimprejurul Padovei, îl vânduseră unei căpetenii de comedianți, care, după ce l-a învățat câteva jocuri, dându-i multe ghionturi, bătăi și răbdări, l-a luat cu dânsul prin Franța și prin Spania, bușindu-l mereu și lăsân-du-l să moară de foame.
Când ajunseră la Barcelona băiatul ne mai putând să rab-de bătăile și foamea, ajuns fiind într-o stare vrednică de plâns, fugi de la călăul său și alergă la consulul Italiei, ca să ceară ocrotire. Acesta, mișcat de nenorocirea lui, porunci să-l îmbarce pe acel vapor și-i dete o scrisoare către prefec-tul din Genova, pe care îl rugă să trimită pe băiat la părinții săi, la acei părinți care îl vânduseră ca pe o vită! Bietul băiat era slab și zdrențăros! Îi deteră loc într-o cabină de clasa a II-a. Toți se uitau la el cu milă și-i făceau tot felul de întrebări, dar el nu răspundea nimănui. S-ar fi zis că el, pe toți îi ura și îi disprețuia, așa de tare îl înăspriseră bătăile și lipsurile.
Cu toate acestea, trei călători izbutiră să-i dezlege limba prin multă stăruință și multe întrebări. Băiatul își povesti via-ța îndrugând câteva cuvinte aspre, unele venețiene, altele franceze și spaniole.
Călătorii aceia nu erau italieni, totuși îl înțeleseră, și pe de o parte, cuprinși de milă, pe de alta, cam chefuiți de vin, glu-miră cu el și, îndemnându-l să le mai spună câte ceva, îi deteră bani. Tocmai atunci intrau în salon alți călători, domni și doamne, și ei, ca să se arate și mai darnici, mai scoaseră parale și i le azvârliră băiatului pe masă, ca să sune, zicându-i: "Mai ia-i și pe aceștia". Băiatul băgă banii în buzunar, le mulțumi cu jumătate de gură, într-un chip cam stîngaci zâmbind acum pentru întâia oară.
Apoi se repezi la culcușul său, trase în grabă perdeaua și rămase liniștit, gândindu-se la nevoile ce întâmpinase până aici și la norocul ce dădu peste el. Cu banii aceștia putea să cumpere ceva bun de mâncare, căci de doi ani răbda de foame. Ajungând la Genova, ar putea să-și cumpere o haină, căci de doi ani era îmbrăcat numai cu zdrențe; putea ase-menea, ducându-i acasă, să fie primit de părinții săi ceva mai bine, de cum ar fi fost dacă venea cu mâna goală. Acei bani erau pentru dânsul o mică avere; el se bucura numărându-i pe ascuns, după perdelele cabinei.
Cei trei călători, așezați la o masă din mijlocul sălii, beau și povesteau despre călătoriile lor, despre țările ce străbă-tuseră și din vorbă în vorbă ajunseră să povestească și despre Italia. Unul din ei începu să se plângă de hoteluri; un altul, de drumurile de fier; și câteșitrei, înfierbântându-se, începură să vorbească rău despre toate. Unul că i-ar plăcea mai bine, să călătorească în Laponia; un altul spunea că nu găsise în Italia decât hoți și pungași; un al treilea adăugă că slujbașii italieni nu știu nici măcar să citească.
"Un popor ignorant!" zise cel dintâi. "Murdar" adăugase al doilea. "De tâl...", strigă cel de-al treilea; voia să zică tâlhari, dar n-apucă să-și sfârșească vorba, și o ploaie de gologani căzu asupra lor, rostogolindu-se de pe masă pe jos cu un zgomot asurzitor. Câteșitrei se ridicară furioși, se uitară în sus și mai primiră încă un pumn de gologani în obraz.
Luați-vă banii înapoi! zise micul padovan cu dispreț, scoțându-și capul de după perdeaua cabinei. Eu nu primesc pomană de la cei care îmi ponegresc țara!