Cuore - Inimă de copil/Ianuarie

 

IANUARIE

Profesorul suplinitor.
Miercuri, 4.

Bine zice tata! Profesorul era supărăcios, fiindcă nu-i era bine.
Suplinitorul vine de trei zile, să-l înlocuiască. Suplinitorul despre care am mai vorbit, e un tânăr mic și fără barbă, care seamănă mai mult a școlar.
Chiar din ziua dintâi, când a venit suplinitorul, s-a făcut mare larmă în clasă, fiindcă este prea blând și are o răbdare nespusă.
Bietul om, strigă mereu la băieți.
— Tăcere! Tăcere! Vă rog faceți liniște!
Dar nu-l ascultă ni-meni. Azi dimineață, băieții și-au ieșit din măsură; zgomotul era așa de asurzitor, încât, nu i se mai auzea glasul deloc. El dojenea, se ruga: zadarnic! Directorul se ivi de două ori pe pragul ușii și se uită înăuntru; dar cum pleca, zgomotul în-cepea și mai tare: s-ar fi crezut că eram la bâlci. Garrone și Derossi făceau mereu semne camarazilor lor să tacă, să se astâmpere; degeaba, nici nu-i băgau în seamă. Singur Stardi stătea nemișcat la locul său, cu fruntea strânsă în mâini, gândindu-se poate, sau la frumoasa lui bibliotecă, sau la temele de a doua zi. Garoffi, micul negustor și strângătorul de tim-bre poștale, era și el asemenea foarte ocupat cu alcătuirea unei liste de loterie, câte două lire biletul, pentru că vrea să pună la lot o călimară de buzunar. Toți râdeau, strigau, înfi-geau penițe prin bănci și apoi zbârnâiau cu ele ca și cu drâmbul; își azvârleau cocolașe de hârtie cu fire de elastic scoase de prin ghete.
Suplinitorul apuca de mână pe unul, zguduia pe altul; pe un al treilea îl și pedepsi; Vreme pierdută! Nu știa sărmanul, la ce sfânt să se mai închine. Le zicea:
— De ce sunteți așa de neastâmpărați? Voiți să primesc un avertisment din cauza voastră?
Apoi bătea cu pumnul în catedră și striga cu glasul supă-rat, aproape înecat de lacrimi:
— Tăcere! Tăcere! Tăcere odată! Ți-era mai mare mila de dânsul. Cu toate acestea, larma creștea și mai mare. Franti îi azvârli un cocoloș de hârtie. Unii miorlăiau ca pisicile, alții se încăierau: era o învălmășeală de nespus.
Ușa se deschise și pedelul intră și spuse suplinitorului, că-l cheamă directorul. Profesorul se sculă și ieși repede, cu totul tulburat. Atunci, zgomotul deveni și mai mare. Deo-dată, Garrone sări în sus, roșu la față, cu pumnii ridicați, și strigă cu glas amenințător:
— Astâmpărați-vă odată, măgarilor! Nu vă e rușine să vă râdeți de suplinitor, fiindcă este bun? Dacă v-ar zdreli oasele, ați fi smeriți ca niște câini; droaie de nemernici ce sunteți! Vă spun curat, că cine o îndrăzni să-și mai bată joc de dânsul, îl aștept la poartă și îi rup fălcile. Și zău că o fac, chiar față cu tatăl său!
Băieții tăcură toți de astă dată. Ah! Ce frumos era Garrone, în momentul acela!
Ochii îi străluceau ca două scântei, parcă era un pui de leu întărâtat. El se uită drept în fața celor mai îndrăzneți; toți plecară capul.
Când se întoarse suplinitorul, rămase uimit de acea tă-cere, dar văzând pe Garrone aprins la față și tremurând, înțelese; îl privi cu dragoste și îi zise cu glasul său cel blând, parcă ar fi zis unui frate:
— Îți mulțumesc, Garrone!

Biblioteca lui Stardi

M-am dus ieri la Stardi. Casa lui este aproape, peste drum de școală. Mi-e cam rușine s-o spun, dar trebuie să mărturisesc că mi-a fost necaz pe el, când i-am văzut cărțile. Ce bine și le păstrează! N-a prăpădit nici una măcar, din căr-țile pe care a învățat; le are pe toate și eu nu mai am nici una! Ce rău îmi pare că le-am rupt! Toți banii ce-i capătă de la ru-de, el îi dă pe cărți.
Tatăl său, prinzând de veste că-i plac cărțile, a dat să i le lege după placul lui și i-a cumpărat un dulăpior frumos de nuc.
Dulapul are niște perdeluțe verzi. Când tragi de un șnur, ele se deschid și ți se înfățișează deodată trei rânduri de cărți de diferite culori, bine așezate, curate și cu titlurile scri-se cu litere poleite. Are: povești, călătorii, poezii; are și cărți cu gravuri, și ce bine știe să potrivească fețele! A așezat volu-mele albe pe lângă cele albastre, pe cele roșii lângă cele ne-gre și lângă acestea, pe cele galbene: astfel că se deosebesc de departe și au o înfățișare cât se poate de frumoasă. Ade-seori, el își petrece timpul rânduindu-le în alt chip. Și-a făcut un catalog de cărți, tocmai ca un bibliotecar. Cum și le îngri-jește! Le șterge de praf, le răsfoiește și cu băgare de seamă le deschide, ca să nu le mânjească poate cu degetele lui cele groase; s-ar zice că sunt noi. Păcat, zău, că n-am știut și eu să mi le păstrez pe ale mele! Ce bucurie, e pe el, când își cumpără câte o carte! O mângâie, îi face loc în bibliotecă, o ia iarăși în mână, o învârtește și se uită la ea ca la un odor. Într-un rând începuse să-l doară ochii de mult ce citea.
Tatăl său veni la noi, în odaie, și, bătând cu palma pe ceafa fiului său, îmi zise cu vocea sa puternică:
— Ia spune-mi, domnișorule, ce zici dumneata de al meu cap de dovleac? Te încredințez că în căpățâna asta e atâta străduință încât are să izbutească în toate! Mângâierea aceea grosolană a tatălui său îl făcea să închidă ochii de plăcere, întocmai ca un cățeluș când îl mângâie stăpânul.
N-aș putea să spun de ce, dar nu-mi vine să glumesc cu Stardi, cum glumesc cu ceilalți camarazi ai mei și nici nu-mi vine să cred că este numai cu un an mai mare decât mine.
Când am plecat, el m-a însoțit până la pragul ușii și mi-a zis la revedere cu multă seriozitate; parcă avea chipul poso-morât; era cât p-aci să-i răspund ca unui om mare:"Vă salut, domnule!"
Îndată ce mă întorsei acasă, spusei aceasta tatălui și adăugai:
— Nu înțeleg un lucru, tată; Stardi n-are nici un talent, nu este deștept, e cu totul necioplit, are un chip pocit și cu toate acestea, el îmi impune.
Tata îmi răspunse:
— Să-ți spun eu, fiul meu, de ce-ți impune: pentru că are tărie de caracter.
— Și apoi să-ți mai spun încă ceva ciudat, mai zisei eu, am stat o oră la el, acasă, și nu cred să-mi fi spus cincizeci de cuvinte. Nu mi-a arătat nici o jucărie, n-a râs, nici n-a zâmbit măcar odată și tot nu mi-a fost urât, și am rămas bucuros la el.
Tata îmi răspunse:
— Pentru că-l stimezi.

Fiul lăcătușului.

Da, nu zic, așa o fi; dar eu stimez cu mult mai mult pe Precossi și nu-mi inspiră același simțământ ca Stardi. Precossi e fiul lăcătușului: e un băiețel mic și plăpând, cu pri-virea tristă și blândă, e sfiiciosul acela, care cere mereu ier-tare tuturor și care deși bolnăvicios, totuși învață foarte bine.
Tatăl său a căzut în darul beției, se întoarce acasă beat mort, îl bate fără milă și, fără să aibă vreo vină, îi azvârle cărțile și caietele. Bietul băiat vine adesea la școală: cu vânătăi pe obraz, cu ochii roșii și umflați de plâns, și, cu toate aces-tea, n-ar spune, Doamne ferește, că-l bate tatăl său.
— Te-a bătut tata! îi zic câteodată, băieții. El răspunse repede:
— Nicidecum! Nu e adevărat! ca să nu-l facă de rușine pe părintele său.
— N-ai ars tu foile acestui caiet! îi zise într-o zi, profesorul, arătându-i foile cu lucrarea arsă pe jumătate.
— Ba da! răspunse el, tremurând, mi-a căzut caietul din nebăgare de seamă!
Noi știam cu toți că tatăl său, venind beat acasă, dăduse cu piciorul în masă și o răsturnase cu lampă cu tot, pe când băiatul își făcea temele.
El ține cu chirie o cămăruță în podul casei noastre; se suie acolo pe scara din dos și portăreasa ne spune tot ce se petrece la ei. Într-o zi, sora mea, Silvia, stând pe terasă, îl au-zi țipând și află că tatăl său îl îmbrâncise pe scări așa de tare, încât bietul băiat căzuse rostogolindu-se din treaptă în treap-tă până jos; și aceasta numai fiindcă ceruse bani ca să-și cumpere o gramatică.
Netrebnicul acela nu lucrează nimic, se îmbată mereu și familia îi piere de foame. De câte ori nu vine bietul Precossi la școală, fără să fi îmbucat ceva și mușcă pe furiș dintr-o bucățică de pâine ce i-o dă Garrone, sau dintr-un măr adus de mica profesoară la care și-a făcut el clasa întâi inferioară! El nu ți-ar zice: "Mi-e foame, tata nu-mi dă să mănânc"!
Câteodată, când tatăl său trece din întâmplare pe dinain-tea școlii, vine să-l ia, Dumnezeule! Cât e de groaznic! Cu chipul searbăd și întunecat, cu părul pe ochi, cu căciula într-o parte și se clatină mereu pe picioare. Precossi tremură de frică atunci când îl vede, dar tot aleargă la el surâzându-i; însă el nici nu-l bagă de seamă, atât e de amețit.
Bietul băiat e nevoit să-și coase caietele rupte, să ceară cărți la băieți, ca să-și învețe lecțiile, să-și prindă rupturile de la cămașă și de la haină cu ace cu gămălie.
Ți-e mai mare milă de el, când îl vezi cum face gimnastică în niște pantofi grei și mari de-i joacă picioarele în ei, cu niș-te pantaloni care-i atârnă la pământ și cu surtucul de două ori cât el, așa încât e silit să-și sumeată mânecile până la coa-te. Cu toate acestea, el învață cu multă stăruință și ar fi unul dintre cei dintâi, dacă ar putea să învețe liniștit acasă. Azi dimineață a venit la școală cu obrazul zgâriat. Băieții i-au zis:
— Nu mai tăgădui; tatăl tău te-a zgâriat. Spune-i directo-rului să-l cheme la secție!
El se sculă repede, tremurând de necaz și strigă:
— Nu, nu este adevărat! Tata nu mă bate niciodată! Dar mai târziu, în timpul lecției, lacrimile îi curgeau pe bancă și când băgă de seamă că ne uităm la el, se sili să zâmbească spre a-și ascunde întristare. Bietul Precossi!
Mâine au să vină la mine: Derossi, Coretti și Nelli; o să-i spun și lui să vină. Am să-l poftesc la gustare, să-i dăruiesc cărți și să răstorn casa cu susul în jos, ca să petreacă bine. O să-i umplu buzunarele cu poame, ca să-l văd și eu o dată cel puțin mulțumit și vesel! Săracul Precossi! Cât e de bun, de răbdător si de harnic!

O vizită plăcută.

Joia aceasta a fost pentru mine cea mai frumoasă din tot anul. Derossi, Coretti și micul cocoșat, Nelli, sosiră la mine la două, după-amiază; pe Precossi nu l-a lăsat tatăl său ca să vină.
Derossi și Coretti veneau râzând, fiindcă întâlniseră pe bietul Crossi, băiatul precupeței, cu o varză mare în brațe. Bietul băiat se ducea s-o vândă ca să-și cumpere penițe. Îmi spuseră că Crossi primise o scrisoare de la tatăl său prin care îi vestea întoarcerea lui din America; de aceea sărmanul copil nu mai putea de bucurie.
Derossi și Coretti sunt băieții cei mai veseli din clasă. Ce bine am petrecut în cele două ore, cât am stat împreună! Coretti venise tot cu flaneluța cafenie și cu căciuliță de blană de pisică. E un drăculeț, care scotocește pretutindeni și care vrea să se afle mereu în treabă. De dimineață cărase lemne; cu toate acestea alerga prin toată casa, observând tot, vor-bind mereu, voios și sprinten ca o veveriță. Trecând pe la bucătărie, întrebă pe bucătăreasă cum a plătit lemnele și spuse că tatăl său vinde zece kilograme pe patruzeci și cinci de lire.
El povestește mereu din timpul pe când tatăl său era sol-dat în al 49-lea regiment, în bătălia de la Custozza, sub co-manda principelui Umberto. Ce drăguț și ce cumsecade este! Bine zice tata:
— Ce dacă s-a născut și a crescut printre lemne, când în vinele lui curge un sânge cinstit și generos! Derossi a fost și el foarte drăgălaș. Știe geografia ca un profesor.
Închidea ochii și zicea:
— Iată, eu văd toată Italia, Apeninii care se prelungesc până la Marea Ionică, fluviile care curg de amândouă părțile, golfurile și strâmtorile albastre, insulele verzi. Le spunea pe toate pe nume, pe de rost și uite, fără nici o greșeală; s-ar fi zis că le citește pe hartă.
Când îl vezi cu capul tot în sus, cu cârlionții lui aurii, cu hăinuțele tivite și curate, stând drept și frumos ca o statuie, ți-e drag să te uiți la el.
Învățase pe de rost, numai într-un ceas, trei pagini pe care trebuie să le recite poimâine pentru aniversarea morții regelui Victor Emanuel.
Nelli, răsucindu-și colțul șorțului, îl privea și el cu drag.
Vizita camarazilor mei mi-a pricinuit o mare plăcere, parcă mi-a luminat mintea. Când plecară, ce bine-mi păru, văzând pe bietul Nelli, mic și schilod, între cei doi băieți mari și zdraveni, care-l duceau de braț glumind cu el și făcându-l să râdă cum nu-l văzusem niciodată râzând!
Când intrai în sufragerie, băgai de seamă că lipsea cadra ce reprezintă pe Rigoletto, caraghiosul cocoșat. O ascun-sese tata, ca să nu o vadă sărmanul Nelli.

Înmormântarea regelui Victor Emanuel.
Marți, 17.

Cum intră în clasă, profesorul, azi, la orele două, chemă pe Derossi și-i spuse să înceapă cuvântarea. Acesta, stând în picioare lângă catedră, cu fața către noi, începu să rostească cuvântarea, roșindu-se la față și ridicând din ce în ce glasul său cel limpede și răsunător:
"Sunt acum patru ani de când, în ziua și în ora aceasta, sosea în fața Panteonului, la Roma, carul mortuar cu rămă-șițele lui Victor Emanuel, cel dintâi rege al Italiei unite!
El a murit după douăzeci și nouă de ani de domnie, în cursul cărora scumpa patrie, zdrobită și ruptă în șapte state, apăsată de străini și de tirani, reînvie într-un singur stat liber și neatârnat, după o domnie pe care el a știut s-o mărească: prin faceri de bine și prin vitejie, prin lealitate și bărbăție în primejdie, prin chibzuială în izbânzi și prin statornicie în ne-norociri. Carul funebru sosea sub o povară de coroane, du-pă ce străbătuse străzile Romei sub o ploaie de flori, în mijlo-cul unei nenumărate mulțimi jalnice și tăcute, care sosise din toate unghiurile Italiei, precedat de o armată de gene-rali, de o mulțime de principi și de miniștri, urmat de un cor-tegiu întreg de veterani, de o pădure de steaguri, de repre-zentanți a trei sute de orașe, de tot ce înfățișează puterea și gloria unui popor. Carul sosea la poarta marelui templu, unde îl aștepta mormântul.
Doisprezece soldați cuirasieri ridicară sicriul de pe dric. Italia dădea ultimul adio regelui mort, bătrânului său rege, care o iubise atât de mult, ultimul adio soldatului, tatălui ei, precum și celor douăzeci și nouă de ani, cei mai frumoși și mai binecuvântați din istoria sa. Minutul acela fu măreț și solemn! Toți tremurau de emoție și privirea tuturor mergea de la car la steagurile cernite ale celor optzeci de ofițeri înși-rați pe drumul său. Italia întreagă era aici de față, repre-zentată prin acele steaguri, care aminteau nenumărații morți, valurile de sânge, gloriile noastre cele mai sacre, jertfele cele mai sfinte și durerile cele mai sfâșietoare. Sicriul, dus de soldați, trecu; toate steaguri zdrențuite în bătăliile de la Goito, de la Pastrengo, de la Santa-Lucia, de la Novara, de la Palestro, din Crimeea, de la San-Martino, de la Castelfidardo; optzeci de văluri negre, se plecară, sute de medalii izbiră sicriul și zgomotul acela înăbușit care tulbură sângele tuturor, fu ca răsunetul a o mie de voci omenești, care cu toate strigau deodată:
— Adio, bun, viteaz și binecuvântat rege al nostru! Ai să viețuiești în inima poporului tău, cât timp soarele va străluci asupra Italiei!
Steagurile se ridicară cu mândrie către cer și regele Victor intră în gloria nepieritoare a mormântului!"

Franti gonit din școală.
Sâmbătă, 21

Numai unul singur dintre noi era în stare să râdă când Derossi rostea cuvântarea asupra înmormântării regelui Victor Emanuel, și Franti râse.
Nu pot să-l sufăr, pentru că este un răutăcios. Când vreun părinte vine la școală, ca să se plângă de fiul său și cere ca să fie pedepsit, el se bucură. Când unul din noi plânge, el râde. Tremură de frica lui Garrone și bate pe Zidăraș, pentru că este mic; necăjește pe Coressi pentru că are o mână usca-tă; cuteză chiar să-și râdă de bietul Robetti, pentru că umblă în cârje, își bate joc de sărmanul Precossi, pe care toți îl res-pectă. Întărâtă mereu pe cei mai slabi decât dânsul și, când se bate cu ei, se îndârjește și dă fără milă. Are fruntea în-gustă și mică, ochii tulburi și înfundați, de-abia se văd de sub cozorocul șepcii; în sfârșit, are o înfățișare respingătoare.
Lui nu-i pasă de nimeni, nu se teme de nimica, râde în fața profesorului, fură cât poate și tăgăduiește fără să cli-pească măcar. Se ceartă mereu cu câte cineva; vine la școală cu andrele, ca să înțepe pe vecini; își rupe nasturii de la hăinuță și îi rupe și pe ai altora, ca să-i joace în arșice. Căr-țile, caietele, ghiozdanul, totul este murdar și rupt; linii cio-cănite, condeiele roase, unghiile mâncate, hainele unse și numai rupturi făcute în bătăile cu băieții.
Am auzit că mama lui este bolnavă din cauza supărărilor ce-i aduce și că tatăl său l-ar fi gonit de trei ori de acasă.
Biata mamă vine din când în când, să întrebe de purtarea fiului său și pleacă plângând. El urăște școala, urăște pe ca-marazi și pe profesor. Profesorul se face câteodată, că nu-i vede mișeliile și atunci e și mai rău. A încercat să-l ia cu binișorul: degeaba! El își bate joc de dânsul. I-a vorbit cu asprime; el și-a acoperit ochii cu mâinile, prefăcându-se că plânge, și râdea. A fost alungat din școală pe trei zile, drept pedeapsă, dar s-a întors și mai răutăcios, și mai obraznic. Derossi îi zise o dată:
— Ia astâmpără-te frate, nu vezi că mâhnești pe profesor!
El amenință că îl împunge cu o andrea în pântece. În sfârșit, azi dimineață a fost gonit din școală ca un câine.
Pe când profesorul îi da lui Garrone, să copieze nara-țiunea lunară din ianuarie "Micul toboșar sard", el azvârli pe scânduri o plesnitoare, care spărgându-se, răsună ca o detu-nătură de pușcă. Toți tresărirăm. Profesorul sări în picioare și strigă:
— Franti, ieși din școală!
El răspunse:
— N-am aruncat eu! Și râdea.
Profesorul repetă:
— Ieși afară!
— Ba nu mă mișc deloc! răspunse Franti obraznic.
Atunci, profesorul își pierdu cumpătul: se repezi la el, îl apucă de braț și îl scoase din bancă. El se zvârcolea, scrâșnea din dinți, însă profesorul izbuti să-l târască până la director, apoi se întoarse în clasă și se urcă pe catedră, apucându-și capul între mâini. Era așa de obosit și de trist, încât ne era milă, când ne uitam la dânsul.
— De treizeci de ani de când dau lecții, nu mi s-a întâmplat așa ceva! zise el cu întristare. Nu se auzea o răsuflare. Mâi-nile îi tremurau de mânie și dunga-i de pe frunte părea și mai adâncă; s-ar fi zis că e o rană.
Bietul profesor! Tuturor ne părea rău de tulburarea lui.
Derossi se ridică și zise:
— Să nu vă întristați, domnule profesor; noi vă iubim!
Atunci, fața i se însenină puțin și ne zise:
— Să urmăm lecția, copii!

Micul toboșar sard.
‘’(Istorisire lunară)

În ziua de 21 iulie 1848, cea dintâi zi a bătăliei de la Custoza, vreo șaizeci de soldați dintr-un regiment de infanterie, din armata noastră, fură trimiși să ocupe o casă părăsită de pe un deal.
De-abia sosiți, se văzură deodată atacați de două compa-nii de austrieci, care năvăliră pe neașteptate din mai multe părți.
O ploaie de gloanțe îi sili să se adăpostească și să se bari-cadeze cât mai curând în casa părăsită, după ce lăsară pe câmpie câțiva morți și răniți.
Îndată ce înțepeniră bine ușile cu drugi de fier, soldații alergară pe la ferestre, la amândouă etajele, și începură un foc des și bine îndreptat împotriva asaltatorilor. Aceștia se apropiau încetul cu încetul, rânduiți în semicerc, răspun-zând și ei tot cu aceeași tărie.
Acei șaizeci de soldați italieni erau comandați de doi ofi-țeri inferiori și de un căpitan: om strașnic, înalt, slab, cu mustața și cu părul cărunt.
Printre soldați se afla și un mic toboșar din Sardinia, băiat cam de paisprezece ani, căruia, de pipernicit ce era, nu i se putea ghici vârsta; i-ai fi dat cel mult doisprezece ani. Era oacheș la față și avea niște ochi negri în fundul capului, care străluceau ca două scântei.
Căpitanul comanda apărarea de la o fereastră din etajul de sus și poruncile ieșeau din gura lui ca niște pocnituri de pușcă. Pe chipul său nu se zărea nici cea mai mică tulburare.
Micul toboșar galben la față, se suise pe o măscioară și întindea gâtul cât putea, ca să vadă cum merg lucrurile pe afară. El zărea printr-un nor de fum uniformele albe ale austriecilor înaintând puțin câte puțin.
Casa era așezată pe malul unui povârniș, spre care da o singură fereastră de la pod; iar toate celelalte ferestre dă-deau spre culmea dealului; de aceea austriecii atacau fața și laturile casei, iar povârnișul din dos rămăsese cu totul liber.
Lupta era crâncenă: gloanțele cădeau ca grindina, gău-reau și crăpau zidurile; sfărâmau pervazurile pe dinafară și pe dinăuntru; prăpădeau tot; zdrobeau obloane, oglinzi, mo-bile; azvârleau așchii de lemn; răspândeau un nor de moloz; de farfurii, de pahare, de geamuri sparte, toate acestea zbu-rau șuierând prin casă și făceau un zgomot asurzitor.
Din când în când cădea câte un soldat. Tovarășii îl tră-geau la o parte. Alții mergeau șovăind prin odăi, ținându-și rănile cu mâinile.
În bucătărie se și afla un mort întins la pământ, cu capul zdrobit de gloanțe; afară, brâul vrăjmașilor se strângea mereu.
Căpitanul, care până atunci avea aerul nepăsător, se tul-bură puțin și ieși repede din odaie, urmat de un sergent. Du-pă câteva minute, sergentul se întoarse și chemă pe micul toboșar. Băiatul veni într-o fugă, urcându-se după el pe o scăricică mică și intrând în podul casei, unde văzu pe căpitan proptit de fereastră și scriind repede cu creionul pe o bucățică de hârtie.
Căpitanul îndoi hârtia, se uită drept în ochii băiatului cu acea privire adâncă și rece, dinaintea căreia fiecare soldat tremura, și zise cu asprime:
— Toboșarule!
Toboșarul duse mâna la chipiu.
— Ești îndrăzneț, băiete?! îl întrebă căpitanul.
Ochii băia-tului scânteiară:
— Da, domnule căpitan!
— Uită-te într-acolo! îi zise căpitanul, împingându-l spre fereastră, în vale, lângă casele din Villafranca, acolo unde vezi lucind baionete, se află regimentul nostru. Ia acest bilet, agață-te de frânghie, coboară-te jos pe fereastră, ia-o la fugă pe povârniș, străbate valea, sosește la ai noștri, și dă biletul celui dintâi ofițer ce-l vei întâlni. Mai întâi leapădă-ți ranița și cingătoarea!
Băiatul lepădă ranița și cingătoarea; ascunse biletul în sân. Sergentul azvârli funia pe fereastră, înțepeni un căpătâi în drugii de fier, iar căpitanul ajută pe băiat să iasă pe o ferăstruie.
— Adu-ți aminte că scăparea noastră atârnă de bărbăția ta și de iuțeala picioarelor tale! îi zise căpitanul.
— Fii pe pace, domnule căpitan! răspunse băiatul lăsându-se în jos pe frânghie, nu vă temeți!
— Dumnezeu să-ți ajute!
Băiatul ajunse jos în câteva clipe, sergentul trase sus frânghia și plecă. Căpitanul se apropie repede de fereastră, ca să urmărească și el cu privirea pe băiat, care părea că zboară pe povârniș.
Căpitanului i se părea chiar că toboșarul izbutise să fugă neobservat de vrăjmași, când cinci sau șase mici nori de pulbere se ridică în jurul băiatului și îl vestiră că fusese descoperit de dușmani: căci norii aceia nu erau altceva decât țărâna scormonită și ridicată în sus de gloanțe.
Cu toate acestea, micul toboșar alerga mereu. Deodată căzu.
— L-au ucis! răcni căpitanul, mușcându-și pumnul.
Abia strigase astfel și zări pe micul toboșar ridicându-se.
— A fost numai o căzătură! își zise căpitanul și răsuflă.
Băiatul începu iar să alerge, dar șchiopătând.
— Și-a scrântit piciorul! gândi căpitanul.
Se mai ridicară încă câteva vârtejuri de pulbere în urma băiatului, dar tot mai depărtate. Căpitanul scoase un strigăt de izbândă; băiatul scăpase. Totuși, el mai rămase acolo, să se uite la toboșar; era cu inima îndoită, căci de nu ajungea la vreme cu biletul prin care cerea un ajutor imediat, ori toți soldații lui cădeau uciși, ori era silit să se dea prizonier împreună cu dânșii.
Băiatul alerga o bucată, apoi umbla mai încet, șchiopă-tând; se repezea iarăși, și iarăși se oprea și se împiedica.
— Nu cumva l-a atins vreun glonț la picior? își zicea căpitanul îngrijorat uitându-se la toate mișcările băiatului; și de la acea depărtare îi vorbea, îl ațâța, îl îndemna să se gră-bească, ca și cum l-ar fi putut vedea. El măsura necontenit, cu ochii aprinși de nerăbdare, spațiul dintre băiatul care a-lerga și dintre sclipirea baionetelor din vale.
Auzea totodată și șuieratul gloanțelor de la etajul de jos, strigătele poruncitoare ale ofițerilor și ale sergenților, vaie-tele răniților și zgomotul dărâmăturilor.
— Haide, înainte! strigă el, micului toboșar, urmărindu-l cu privirea.
— Înainte! Mergi! Aleargă!... Doamne! Se oprește! Nu, nu, iată-l reîncepe să alerge.
Un ofițer veni să-i spună că deși vrăjmașii nu încetaseră focul, totuși ridicau un steag alb, ca să le impună capitu-larea.
— Să nu răspundeți! strigă căpitanul, fără ca să ridice ochii de la copilul care ajunsese în vale; el însă nu mai alerga, ci părea că abia se târăște.
— Hai du-te!... mergi mai iute, aleargă! strigă căpitanul, scrâșnind din dinți și ridicând pumni. Omoară-te, mori, tică-losule, dar aleargă, du-te! Apoi răcni ca o fiară: Ah! Nemer-nicul, nesocotitul, s-a așezat jos.
Și, în adevăr, până aici văzuse capul băiatului alunecând pe deasupra grâului; în acel moment dispăruse ca și cum s-ar fi așezat jos sau ar fi căzut.
După câteva minute, capul se ivi iarăși și în sfârșit se pier-du pe din dosul gardurilor. Căpitanul, nemaizărindu-l, co-bori repede. Gloanțele se năpusteau și mai tare: odăile erau pline cu răniți; unii din ei șovăiau ca bețivii și se agățau de mobile. Pereții, pardoseala, totul era stropit cu sânge. Câte-va cadavre zăceau întinse pe pragul ușilor. Un glonț rupsese brațul drept al locotenentului. Fumul și pulberea învăluiau totul.
— Curaj băieți! strigă căpitanul. Stați nemișcați la postul vostru! Ne vine ajutor! Încă un avânt de bărbăție și de răb-dare, și suntem mântuiți.
Austriecii se apropiară și mai tare. Fețele lor înverșunate se zăreau printre norii de fum, iar zgomotul puștilor era co-vârșit de strigătele lor sălbatice. Înjurau, le porunceau să capituleze și-i amenințau cu moartea. Câte unii din soldați, înfricoșați, se retrăgeau de la ferestre; sergenții îi goneau îna-poi. Dar focul slăbea, descurajarea se vedea pe toate chi-purile, nu mai era cu putință să susțină multă vreme apărarea.
Austriecii încetară focul și o voce poruncitoare strigă mai întâi în limba germană, apoi în cea italiană: "Predați-vă"
"Nu" urlă căpitanul de la o fereastră. Lupta începu mai crân-cenă din amândouă părțile. Căzură încă vreo câțiva soldați; mai multe ferestre rămaseră goale. Momentul fatal se apropia.
Căpitanul bolborosea între dinți:
— Suntem pierduți!... Nu ne vine în ajutor! Nu mai soseș-te!
Și el alerga ca un nebun prin odăi, furios învârtind sabia în mâini, hotărât să moară.
Deodată, un sergent, coborându-se repede din podul casei strigă:
— Ne vine ajutor! Vine! repetă căpitanul nebun de bucurie.
La acel strigăt, zdraveni și răniți, sergenți și ofițeri, toți năvăliră la ferestre și împotrivirea se înteți din nou.
După câteva minute, ei băgară de seamă că începuse un fel de neorânduială printre vrăjmași. Atunci,căpitanul adună în grabă soldații într-o odaie din etajul de jos, ca să dea năvală cu baionetele. Apoi se sui ca să se încredințeze dacă vine ajutor, când, deodată auzi un zgomot de pași grăbiți, însoțit de un "ura!" puternic și văzu, mai întîi printre norii de fum, pălăriile cu două colțuri ale carabinierilor italieni, apoi un escadron ce venea în goana mare cu săbiile scânteind deasupra capetelor și umerilor vrăjmașilor.
Atunci, căpitanul împreună cu soldații se repeziră cu baioneta înainte. Inamicii se clătinară, ieșiră din rânduri și o luară la fugă. Locul rămase liber; casa, mântuită și, puțin du-pă aceea, două batalioane de infanterie, italiene, și două tu-nuri erau postate pe acea înălțime.
Căpitanul, ieșind cu soldații ce-i rămaseră teferi întru în-tâmpinarea regimentului său, fusese ușor rănit la mâna stân-gă în goana dată vrăjmașilor.
În acea zi; izbânda fu de partea noastră, însă a doua zi, lupta reîncepând, cu toată împotrivirea lor vitejească, italienii fură biruiți de numărul covârșitor al austriecilor, și în dimineața de 26 se văzură siliți să apuce cu întristare dru-mul spre Mincio.
Căpitanul, deși rănit, făcu drumul pe jos cu soldații săi osteniți și tăcuți. Ajungând către seară la Gotio, pe Mincioe, el la căutat îndată pe locotenentul său, care trebuia să fi ajuns înaintea lui. Îi arătară o biserică, unde se instalase în grabă spitalul ostășesc. Căpitanul sosind acolo, văzu bi-serica plină de răniți, așezați pe două rânduri de paturi și pe saltele întinse pe jos. Doi doctori și doi infirmieri mergeau de la un rănit la altul.
Se auzeau gemete și strigăte înăbușite.
Căpitanul își îndrepta privirile în toate părțile căutând pe ofițerul său, cînd a auzit un glas apropiat și foarte slab care-l chema:
— Domnule căpitan!
El se întoarse: era micul toboșar. Băiatul stătea întins pe pat și era învelit cu o pânză groasă de perdele, vărgată cu roșu. Bietul băiat era foarte palid și slab, dar ochi lui nu pierduseră nimica din strălucirea lor, păreau două diamante negre.
Căpitanul plin de mirare, îi zise cu glasul său aspru:
— Aici ești tu ? apoi adăugă: Bravo băiete! Ți-ai făcut datoria!
— Am făcut și eu tot ce am putut! răspunse micul toboșar.
— Ești rănit? îl întrebă căpitanul, căutând cu ochii pe ofițe-rul său în paturile de alături.
— Da! Ce să-i faci! zise băiatul, mândru de a fi rănit, căci altfel n-ar fi cutezat să deschidă gura în fața asprului căpitan.
— M-am ținut pitit cât am putut; dar tot m-au văzut vrăj-mași foarte curând. Soseam cu douăzeci de minute mai înainte, dacă nu m-ar fi atins. Am avut noroc, că am găsit îndată pe un căpitan de stat-major, căruia i-am dat biletul dumneavoastră. Drept alte toate, eram fript de sete și mă temeam să nu-mi rămână destulă putere, ca să ajung la ai noștri. Plângeam de groaza ce-mi pricinuia gândul că fiecare minut de întârziere trimitea pe câțiva din tovarăși mei pe lumea cealaltă. În sfârșit, Dumnezeu mi-a venit in ajutor și eu am făcut ce am putut; sunt mulțumit. Dar vai, domnule căpitan, îți curge sânge din rană! Vrei să-ți mai strâng legătura? Apropie-te te rog și întinde mâna!
Căpitanul îi întinse mâna stângă și cu cea dreaptă voia să ajute pe băiat, să dezlege bandajul, dar nici n-apucă bietul băiat să se ridice bine din perne, și fu nevoit să se lase iar jos: îngălbenise ca ceara.
— Lasă, lasă! îi zise căpitanul, uitându-se la el și retrăgându-și mâna din mâinile lui. Vezi mai întâi de tine și apoi de alții; bagă de seamă, băiete o rană ușoară poate să ajungă periculoasă, dacă nu o îngrijești la vreme!
Micul toboșar dete din cap.
— Trebuie să fi pierdut mult sânge, ca să fi așa de pră-pădit, îi zise căpitanul, uitându-se de astă dată la el mai cu băgare de seamă.
Băiatul zâmbi și-i răspunse:
— Am pierdut mult sânge? Bine ar fi, domnule căpitan, de-ar fi numai atât. Ia uită-te! Și-și dete plapuma la o parte.
Căpitanul, îngrozit, se retrase înapoi. Băiatul nu mai avea decât un picior. Piciorul stâng îi fusese tăiat mai sus de ge-nunchi; trunchiul era legat și bandajul mai era încă însân-gerat.
În acel moment trecu un chirurg militar, scurt și gros, cu mânecile sumese.
— Ah, domnule căpitan, îi zise arâtându-i băiatul, iată un caz nenorocit! Acest picior ar fi putut să fie scăpat, dacă nu l-ar fi obosit nebunește. Ce inflamație gândești că avea? Am fost nevoit să-l tai la minut, ca să-i scap viața. Te asigur eu, domnule căpitan, că este un băiat cu multă inimă; nu i-a curs nici o lacrimă, n-a scos nici un țipăt. Pe onoarea mea, mă fălesc că acest băiat este italian. Trebuie să fie viță de viteji!
Apoi salută pe căpitan și se duse la patul unui alt rănit.
Căpitanul rămăsese uimit, se uită țintă la băiat, cu fruntea încrețită; în urmă îi trase plapuma și încetișor, fără măcar a ști ce face, ațintit privirea la dânsul, duse mâna la cap și își scoase chipiul.
— Domnule căpitan! strigă băiatul, surprins. Ce faci, domnule căpitan? Mă saluți pe mine?
Și soldatul acela, atât de dârz și de posac, care nu spu-sese în viața lui o vorbă dulce vreunui inferior, răspunse cu un glas blând și plin de bucurie:
— Da, pe tine!... Căci eu sunt numai un căpitan, iar tu ești un erou!
Apoi se aplecă spre dânsul și-l sărută de mai multe ori părintește.

Iubirea de patrie.
Marți, 24.

Fiindcă istoria "Micul toboșar sard" te-a mișcat așa de mult, trebuie să-ți fi fost lesne azi dimineață a-ți face com-poziția, de vreme ce avea de subiect: "De ce-ți iubești țara?"
De ce-ți iubești țara? Nu ți-au venit îndată în minte sute de răspunsuri? Îmi iubesc țara: pentru că mama s-a născut pe pământul ei; pentru că sângele ce curge în vinele mele este italian; pentru că aici sunt îngropați morții pe care ma-ma îi plânge și tata îi onorează; pentru că aici m-am născut; pentru că limba pe care o vorbesc, cărțile pe care învăț, pen-tru că fratele meu, sora mea, camarazii mei de școală, ma-rele popor în mijlocul căruia trăiesc, frumoasa natură care mă înconjoară, tot ce văd, tot ce iubesc, tot ce învăț, tot ce admir, este italian! Dar tu nu poți încă, fătul meu, să simți pe deplin iubirea de țară. O vei simți când vei fi mare, când te vei întoarce dintr-o călătorie lungă, și rezemându-te într-o dimineață de parapetul vaporului vei zări departe, la orizont, munții albaștri și măreți ai țării tale. Acea priveliște îți va tul-bura: mintea, sângele și îți va scoate un țipăt de bucurie. O vei simți acea iubire atunci când, aflându-te într-un oraș depărtat, avântul inimii te va împinge printre mulțimea ne-cunoscută către vreun lucrător necunoscut, pe care îl vei fi auzit, trecând pe lângă dânsul, că vorbește limba ta. O vei simți în mânia mândră și dureroasă, care-ți va urca sângele în obraji, când vei auzi pe un străin, care-ți necinstește țara. Vei simți acea iubire, și mai tare, și mai mândră, în ziua când amenințarea unui popor vrăjmaș va ridica o furtună de foc asupra patriei tale și vei auzi zăngănind armele în toate păr-țile și vei vedea adunându-se legiuni de voinici și de părinți, strigând către fiii lor: "Luptați-vă cu bărbăție!" iar pe mame, luându-și adio de la copiii lor, zicându-le: "Fiți biruitori!"
Vei mai simți iarăși cu fală acea iubire, dacă vei avea norocul să vezi întorcându-se în țară soldații împuținați, și obosiți, zdrențuiți, însă dârzi, cu scânteia biruinței în ochi, purtând steagurile lor găurite de gloanțe vrăjmașe, urmați de un șir nesfârșit de viteji ținând sus capetele lor, cu răni oblojite, pășind semeți în mijlocul unei mulțimi nebune de bucurie, care-i acoperă cu flori și cu binecuvântări. Numai atunci o să înțelegi ce va să zică iubirea de patrie; atunci o să simți ce este PATRIA. E un lucru așa de mare, așa de sfânt, încât, dacă într-o zi te-aș vedea că te întorci neatins de la o bătălie nesusținută pentru ea, tu, care ești sângele meu, dacă aș ști că ți-ai cruțat viața de frica morții, eu tatăl tău, eu, care te primesc cu o bucurie nespusă, de câte ori te întorci de la școală, te-aș primi cu un suspin de jale, n-aș mai putea să te iubesc, aș muri cu o groaznică durere în inimă. Tatăl tău.

Invidie. Miercuri, 25.

Tot Derossi a făcut cea mai bună compoziție despre iu-birea de țară. Săracul Votini, era aproape sigur că va căpăta el, prima medalie. Eu l-aș iubi pe Votini, cu toate că se ține așa de mândru. Și apoi de când stă alături de mine, mi-e ciudă să văd ce necaz are pe Derossi. Ar voi să-l întreacă; învață sărăcuțul dar ce să-i faci?... Nu poate să-l biruie. Derossi îți dă o mie înainte la orice materie, și Votini își mușcă limba de necaz. Carlo Nobis îl pizmuiește și el pe Derossi, dar e prea mân-dru, ca să se arate. Votini se dă de gol și se plânge la părinți, că profesorii sunt nedrepți cu el. Când profesorii întreabă pe Derossi, și el răspunde ca de obicei, pe dată și bine, Votini se posomorăște, lasă ochii în jos, se preface că n-aude și se silește să râdă; dar vai de râsul lui!... Numai el știe cum râde. Noi, toți îi știm patima, și când profesorul laudă pe Derossi, ne uităm țintă la el. Zidărașul îi face botul de iepure și el înghite în sec de necaz. Azi dimineață și-a dat rău în petic. Profesorul intră în clasă și ne spune rezultatul examenului lunar. — Derossi, media 10 cu prima medalie! Votini se prefăcu imediat că strănută. Profesorul se uit la el: era lesne de înțeles. — Votini, îi zise, să nu lași șarpele invidiei, să pătrundă în inima ta, căci el roade creierii și strică inima! Toți băieții se uitară la el, numai Derossi, nu. Votini vru să răspundă, dar nu putu. Rămase încremenit pe loc, galben de ciudă, și pe când profesorul explica lecția, el începu să scrie pe o coală, de hârtie cu litere mari: Eu nu invidiez pe aceia care câștigă prima medalie numai prin protecții și nedreptăți! Voia să trimită biletul acela lui Derossi. Vecinii lui Derossi plănuiau ceva; îi vedeam cum își vorbeau la ureche; unul din ei tăie o medalie mare de hârtie și desenă pe ea cu condeiul un șarpe negru. Votini băgă și el de seamă. Profesorul plecă puțin afară din clasă. Vecinii lui Derossi ieșiră îndată din bancă, ca să dea medalia lui Votini. Toată clasa se aștepta la o ceartă, iar Votini tremura ca frunza, de necaz. Derossi strigă: — Dați-mi-o mie! — Da, da, așa e, strigară toți, tu să i-o dai! Derossi luă medalia și o rupse în bucățele. Profesorul se întoarse în clasă și reîncepu lecția. Eu nu pierdui din ochi pe Votini; era roșu ca jăraticul. El luă biletul pe care-l scrisese, îl ghemui încetinel, făcu din el un cocoloș, îl băgă în gură, îl amestecă puțin, apoi îl aruncă sub bancă. Ieșind din școală, Votini, fiindcă era cam zăpăcit, își pierdu sugativa. Derossi îndatoritor din firea lui, o ridică de pe jos, i-o puse în ghioz-dan și-l ajută să-și lege cureaua. Votini nu cuteză nici măcar să-si ridice ochii.

Mama lui Franti.
Sâmbătă, 25.

Cu toată blândețea lui Derossi, Votini tot nu se îndreptă deloc.
Ieri, la lecția de religie, în fața directorului, profesorul în-trebă pe Derossi, dacă ține minte cele două strofe din cartea de citire: Oriunde îmi îndrept privirea, preaînalte Dumnezeule, eu pe tine te văd!
Derossi spuse că nu. Votini se sculă repede surâzând și strigă:
— Le știu eu!
— Era vesel, crezând că face în necaz lui Derossi.
Dar nu izbuti; tot el a rămas păcălit, căci nu putu să recite poezia din cauză că mama lui Franti intră ca un fulger în clasă, îmbrâncind dinaintea ei pe fiul său, care fusese eliminat pentru opt zile din școală. Mă înfior gândindu-mă la trista scenă ce văzurăm.
Biata femeie! Era speriată! Venise cu capul gol. Era plină de zăpadă! Vai de ea, săraca! Se aruncă la picioarele direc-torului și îi zise cu glasul înecat în lacrimi:
— Domnule director! Fie-vă milă de mine, primiți iar pe băiatul meu la școală! De trei zile de când e acasă, îl țin as-cuns de taică-său, căci ferească Dumnezeu, dacă ar afla ade-vărul, l-ar omori! Fie-vă milă, căci nu știu ce să mai fac! Vă rog din tot sufletul, domnule director!
Directorul încercă să o scoată afară din școală, dar nu putu căci ea se împotrivea plângând și rugându-se mereu:
— De-ați ști ce de suferințe, ce de necazuri mi-a pricinuit copilul acesta, v-ar fi milă de mine! Domnule director, nu-mi respingeți această cerere, vă rog; cine știe, poate că s-o în-drepta! Văd bine că nu o să mai trăiesc mult; simt că mi se apropie ceasul și, înainte de a închide ochii, aș dori să-l văd îndreptat... căci... ce să-i fac?... și începu să plângă cu ho-hot... este copilul meu; măcar că e rău, tot îl iubesc!.... Aș muri dispera-tă!... Mai iertați-l și de astă dată, domnule direc-tor, numai ca să nu se întâmple vreo nenorocire; iertați-l de mila unei sărmane mame! Și își acoperi obrajii cu mâinile suspinând.
Franti ședea cu capul plecat, nepăsător. Directorul se uită la el, rămase câtva timp pe gânduri, după aceea îi zise:
— Franti, du-te la locul tău!
Atunci, mama sa se sculă, mulțumi de mai multe ori di-rectorului, fără să-i lase timpul de a zice ceva, și se îndreptă spre ușă ștergându-și ochii; apoi, adresându-se către Franti, îi zise cu o voce sfâșietoare:
— Fii bun, copilul meu! Vă rog pe toți să aveți puțină răbdare cu el!... Mulțumim domnule director, de bunătatea ce ați avut. Fii cuminte, copile; Te rog! Bună ziua, băieți! Mulțumim domnule profesor, vă rog iertați cu toții pe o sărmană mamă! Se uită încă o dată la fiul său, parcă s-ar fi rugat la dânsul, și plecă trăgându-și colțul șalului, care se târa pe jos.
Chipul ei era palid ca turta de ceară, capul îi tremura și spinarea îi era încovoiată; o auzirăm cum tușea când cobora pe scări.
Directorul se uită drept în ochii lui Franti și îi zise cu un ton care, în acea tăcere, te făcea să tremuri:
— Franti, o omori pe mama ta!
Toți ne uitarăm la el înfiorați. Ticălosul zâmbea.

Speranța.
Duminică, 29.

Frumos a fost, Enrico, avântul cu care te-ai aruncat în brațele mamei tale, când te-ai întors de la școală, după lecția de religie.
Profesorul ți-a destăinuit lucruri mari și mângâietoare.
Da, Dumnezeu, ne-a aruncat pe unul în brațele celuilalt, nu ne va despărți pe veci; când vom muri nu ne vom zice înfiorătoarele și deznădăjduitoarele cuvinte: mamă, tată, Enrico, n-o să ne mai vedem niciodată! Nu, căci ne vom revedea într-o a doua viață, în care cel ce a suferit mult în aceasta va fi răsplătit și va regăsi pe iubiții săi într-o lume fără păcate, fără lacrimi și fără moarte. Dar trebuie să ne silim să fim toți vrednici de acea viață.
Ascultă-mă copile! Fiecare faptă bună, fiecare avânt de dragoste către acei ce te iubesc, fiecare îndatorire către ca-marazii tăi, orice gând bun: este o pornire către acea lume.
Spre lumea aceea te îndreaptă, asemenea, orice durere, căci fiecare durere este ispășirea unei vine, fiecare lacrimă șterge o greșeală. Hotărăște-te, fătul meu, să fii în fiecare zi mai supus, mai bun, mai iubitor decât în ajun. Spune-ți în fiecare dimineață, azi eu voiesc să mă port așa încât cugetul meu să fie împăcat și tatăl meu mulțumit; voiesc să-mi câș-tig iubirea tuturor camarazilor mei, a profesorului, a fratelui meu și a altora. Și cerei lui Dumnezeu, să-ți dea putere, să-ți îndeplinești hotărârea. Zi așa: ajută-mă tu, Doamne, ca în Secare seară, când mama mă sărută și-mi urează "Noapte bună", să-i pot zice: "mamă, tu săruți azi pe un copil mult mai bun și mai vrednic de sărutarea ta, decât pe cel ce l-ai sărutat ieri!"
Vezi, copilul meu, să ai totdeauna întipărit în mintea ta pe celălalt Enrico, fericit, care vei putea să fii tu în a doua viață, purtându-te bine în aceasta și roagă-te lui Dumnezeu să-ți îndeplinească dorințele.
Tu nu poți să-ți închipui mângâierea unei mame când vede pe fiul său închinându-se; ea simte atunci, că și ea se face mai bună.
Când tu te închini, eu cred cu mai multă tărie în bunăta-tea nemărginită a lui Dumnezeu: te iubesc mai mult, mun-cesc cu mai multă putere, sufăr cu mai multă răbdare, iert din tot sufletul și mă gândesc la moarte cu cugetul senin.
O, Dumnezeu, atât de mare și atât de bun! Să mai aud după moarte vocea mamei mele, să regăsesc pe copilașii mei, să revăd pe Enrico al meu, să-l revăd binecuvântat și nemuritor, să-l strâng în brațe pentru totdeauna!
Roagă-te lui Dumnezeu, copile! Să ne rugăm cu toții, să ne iubim ca să putem păstra în fundul inimii această cerească speranță. Mama ta.