Cucul şi privigatoarea

Privigătoarea micşoară,
Stînd veselă pe tufşoară,
Îşi răsuna cîntecelul
Întorcîndu-l în tot felul.
Cucul, ce abia tăcuse
Şi din cucuit stătuse,
N-a mai putut să-i asculte
Sfărămăturile multe,
Ci necăjindu-se tare
Îi zise cu supărare :
-N-auzi tu, pasăre sură !
Proastă, farfara de gură,
Ce te fărîmi într-atîtă
Cu cîntarea-ţi cea urîtă ?
Astîmpără-te mai bine
Şi stînd ascultă la mine,
S-auzi o dată cîntare,
Dulce şi cu răsunare,
Iar nu supţiri gheonghenele,
Ce n-au nici un haz în ele.
-Jupîn cucule, ea zise,
Aieve-mi vorbeşti, or vise,
De îmi tot defaimi cîntarea
Şi îţi lauzi răsunarea ?
Într-adevăr, ai glas mare,
Dar cine la gust îl are ?
Cîntarea-ţi e monotonă
Toată, toată o broboană,
"Cucu, cucu", o ţii una,
Atîta zici totdauna.
Ca să mai făci vro figură
Nu poţi să o frîngi în gură,
Că nu ţi-e dat din natură,
N-ai talent în căscătură,
De cîntare nu ţi-e glasul,
Eşti bun numai sa ţii basul.
-0, tu, pasăre neroadă !
Zise el mişcînd din coadă,
Nu te ţinea-nfumurată
Că cînţi mai bine vrodată;
Ale tale cîntecele
Sînt ca nişte jucărele,
Că începi cu piuita
Şi sfîrşeşti cu dripita;
"Piu, piu, piu" docu-ţi deşiră
Şi "cir, cir, cîr" o ţii şiră.
Cu aste tu, vai de tine !
0 să mă rămîi pe mine ?
Părerea-ţi este deşartă
Ş-în zadar te ţii de ceartă ;
Ci cere pardon mai bine
Şi te închină la mine.
-Eu, cucule, niciodată,
Zise ea nesupărată,
Nu mă las supusă ţie,
D-o fi dreptul să se ţie :
Iar cîntarea-mi de nu-ţi place,
Te rog să mă laşi în pace.
-Ba, zise el, voi acuma
Să-ţi spui că nu iubesc gluma
Voi, zic, acuma îndată
Să mergem la judecată,
Ş-acolo spuind pricina,
Să ni se aleagă vina,
Să vedem care pe care
Va rămîne la cîntare,
Şi din noi amîndoi cine
Va lua în nas ruşine.
Zise ea: -Cucule dragă,
Dar cine să ne aleagă ?
Cine socoteşti că are
Auz mai bun la cîntare ?
Iar el, privind în tot locul,
Zise, arătînd cu ciocul :
-Uite, acel ce să vede
Păscîndu-se prin livede,
Cu urechi mari ardicate
Şi poartă samar în spate,
Încărcat cu alte multe,
Acela să ne asculte.
Atunci zburară dodată
Ş-ajungînd la el îndată,
L-au făcut să înţeleagă
Că este pus să aleagă
Pe cel ce cîntă mai bine,
Ascultînd cum să cuvine.
Zicînd aceasta-ncepură
Care cum să pricepură,
Cîntară, să frămîntară
Şi sfîrsind îl întrebară
Care din doi i să pare
A avea dulce cîntare ?
Magarul, ce ochi zgîise
Şi urechile-şi ciulise,
Îşi deschise grabnic botul
Ş-îndată îşi dete votul,
Zicind : -Eu drept vă voi spune,
Cucul cîntă de minune !
El strigă cu răsunare
Şi glasu-i mai mult gust are.
Săraca privigătoare !
Îi venea să se omoare
Văzîndu-se defăimată
Şi de măgar ruşinată.
Dar însă ciobanul, care
Să afla în ascultare,
Stind răzimat pe o coasta,
Văzînd alegerea proastă
Ce magarul o făcuse
Şi lui cucul îi plăcuse,
Începu cu vorbă mică
Privigătoarei să zică :
-0, tu, pasăre frumoasă!
Cu glăsuire duioasă,
Inimă rea nu-ţi mai face,
Ci cîntă veselă-n pace.
Lasă pe cuc să rămîie
De magar să se mîngîie :
Iar tu vin' de-mi cîntă mie,
Că nu te dau pe o mie.
De multe ori în viaţă
Cîntarea-ţi cea cu dulceaţă
M-a făcut să stau din fluier,
Nevrînd nici la oi să şuier,
Şi nici să mă duc nu-mi vine,
Numai să ascult la tine.
Acestea zicînd ciobanul.
Să-ntristă cucul, sirmanul!
lar dulcea privigătoare
N-a mai vrut să se omoare,
Ci de cioban mîngîiată,
Mulţămindu-i, zbură-ndată.