Creaţie şi analiză
De la Wikisource
| Creaţie şi analiză de Paul Zarifopol |
Cu răbdare profesorală, cu fină pătrundere şi inteligentă cumpătare, defineşte şi explică dl Ibrăileanu, în 32 de paragrafe substanţiale, caracterul şi procedările literare a 22 de scriitori.
Pentru a da o idee despre varietatea exemplelor cercetate, aleg câteva nume: Gide, Ionel Teodoreanu, Dostoievski, Marcel Prevost, Brătescu-Voineşti, Proust, Spiridon Popescu, La Rochefoucauld, Agârbiceanu, Tolstoi... În faţa vieţii literare, dl Ibrăileanu a avut totdeauna o cuminţenie senină de biolog.
De aceea, tot ce scrie el odihneşte de impresionismul iritat care ne domină cu exces, şi cărul nimeni, cred, nu i-a rezistat atât de bine ca dânsul. Odihna aceasta e salutară; ea dă ocazie spiritului ştiinţific să tempereze subiectivismul literar. Nu-i vorba să reabilităm de mult trecuta critică ştiinţifică cu rigidităţile el naive, ci numai de obligaţia neînlăturabilă de a ne clarifica impresiile, şi a ne completa înţelegerea prin comunicare cu sensibilitatea şi fantezia altora. Cultivarea impresiei în ea însăşi, fără a căuta să o determinăm cu ajutorul unor elemente intelectuale, nu-i decât o treaptă pregătitoare în teoria literară; iar negarea radicală a oricărei teorii este o atitudine de un impresionism astăzi perimat. Poţi să nu cultivi teoria aceasta e o chestie cu totul particulară. Trebuie ştiut însă că teoretizarea este, în general, inevitabilă spiritului uman.
Orice formulare implică, într-un grad oarecare, teorie şi formularea, adică expresia, e peste tot fatală spiritulul nostru.
Procedarea dlui Ibrăileanu este rezultatul ultim la care tinde orice nevoie şi orice încercare de clarificare în materie literară.
În prefaţa romanului Pierre et Jean, Maupassant descrie două metode de povestire: accea prin analiză psihologică şi aceea a expunerii dinafară şi prezentării dramatice a persoanelor şi întâmplărilor. Dl Ibrăileanu deosebeşte aceste metode sub numirile: analiză şi creaţie. Cuvântul creaţie nu-l mulţumeşte, dar se hotărăşte pentru el fiindcă e cunoscut şi familiar. Analiza ajută creaţia, zice d-sa; cei doi termeni nu se opun radical unul altuia. Pe mine, cuvântul creaţie mă mulţumeşte cu deosebire, fiindcă obişnuit analiştii nu izbutesc să justifice pretenţia lor de a imagina figuri în stare să concureze registrele stării civile. Dl Ibrăileanu însuşi spune categoric acest adevăr capital pentru interpretarea şi clasarea operelor literare: creaţia e superioară analizei. Artă literară fără analiză se poate. Fără creaţie nu." Cuvântul creaţie precizează excelent această superioritate.
Adeseori analiştii sunt tipuri hibride: figurile pe care le încearcă nu izbutesc, n-au justificare solidă, fiindcă nu figuri, ci stări sufleteşti l-au obsedat pe autorul psihologizant. Analistul promite fanteziei cititorului realizări de care singur nu-i capabil, şi aceste promisiuni, deşarte şi repetate, irită şi plictisesc atenţia, dându-i necontenit orientări false. Analiştii sunt oameni care suferă de dragoste nenorocită pentru creaţie. Este de luat aminte că fracţiunile de artişti şi diletanţii sunt, de obicei, analişti. Taine e aici exemplu eminent: Graindorge, Etienne Mayran sunt încercări de invenţie literară complet nereuşite, scheme fără justificare interioară. Locul analistului este în aforism, în portret moral abstract, în eseu psihologic. Diletantul face, în mod firesc şi fatal, autobiografie, dezvoltă mahalagisme avantajoase despre sufletul lui face adică, de bine de rău, analiză. Aici, cu deosebire, devine preţios cuvântul creaţie, aşa cum l-a îtrebuinţat dl Ibrăileanu: el arată în ce direcţie trebuie căutată una din deosebirile fundamentale dintre artist şi diletantul literar. E de folos, cred, să amintim că psihologizarea are şi o cotă socială interesantă: se consideră semn de distincţie şi de modernitate să analizezi stări sufleteşti şi, mai cu seamă, să te analizezi. De aceea, în judecata vulgară, psihologia e socotită ca o superioritate literară absolută. Din exemplele şi discuţiile dlui Ibrăileanu reiese o critică solidă şi completă a acestei prejudecăţi comune şi puternice.
Psihologismul literar poartă cu sine o puternică tentaţie de a face ştiinţă; câteodată, se-nţelege, el e un simplu pretext pentru atitudini ştiinţifice.
Pentru studiul psihologiei literare, materialul cel mai complet şi mai original îl dă astazi Proust. Dl Ibrăileanu îl caracterizează, după terminologia d-sale, scurt şi exact: analiza lui Proust este creaţie. În adevăr, acest autor a obţinut un pitoresc psihologic nou, fixând amănunte sufleteşti la care poate nici un literat, pâna la dânsul, n-a luat seama, detalii dintre acele peste care trecem iute, uneori numai cu o uşoară mirare, socotindu-le puerile şi bizare. Proust întrebuinţează reminiscenţe şi asociaţii mărunte şi ciudate; omul comun, matur şi practic, simte un fel de jenă să le ţie minte, se fereşte să le formuleze, îi e frică să nu-şi compromită seriozitatea spiritului, dând atenţie unor astfel de ciudate mărunţimi. În lucrurile sufleteşti, ca şi în cele exterioare, atenţia obişnuită a literaţilor, cu atât mai mult a cititorilor, e atrasă numai de senzaţional. Proust creează tocmai cu ajutorul nimicurilor bizare; şi fiindcă, cel puţin în părţile de la începutul operei, el nu sacrifica nicidecum detaliul exterior în favoarea celui pur psihic, figurile lui sunt strălucit create. Mai pe urmă, atitudinea ştiinţifică invadează; figurile se desfac în grupe de generalităţi, detaliile nu mai apar localizate şi concrete, ci devin exemple care, oricât ar fi de ingenios extrase, nu mai pot opera efect artistic.
Astfel, opera lui Proust indică prin excelenţă descompunerea romanului: în locul acestei forme de artă, vom avea carnetul de note interesante şi variate fără margine. Acum vreo şaizeci de ani, Edmond de Goncourt, în prefaţa la Chérie, făcea romanului ca gen obiecţii, cerând înlocuirea lui cu informaţia conformă lucrurilor întâmplate adevărat, liberă de orice preparaţie artistică.
De acum încolo cartea va trebui deci să fie pur autobiografică; de cerinţele estetice pe care le satisfăcea romanul va purta de grijă, probabil, numai cinematograful.
Dl Ibrăileanu crede că rareori tipurile principale dintr-un roman rămân în minte atât de conturate ca cele secundare, şi explică aceasta prin însăşi mulţimea imaginilor în care ni se prezintă figurile principale. Această mulţime însăşi împiedică, zice dl Ibrăileanu, să se formeze o imagine cuprinzătoare. La fel se întâmplă în viaţă: Această infirmitate, crede dl Ibrăileanu, e generală. Sunt tineri care, spre nenorocirea lor, ţin mai bine minte figura bărbierului decât pe a iubitei lor. Nu admite dl Ibrăileanu că sunt oameni destui cu vizualitate intensă, care reţin natural multe imagini ale aceleiaşi figuri, foarte diverse şi totuşi energic conturate şi colorate? Eu, cel puţin, nu pot subscrie la generalizarea d-sale. Proust dă un exemplu perfect, în sensul dlui Ibrăileanu: spune că i se întâmpla să nu-şi aducă aminte figura Gilbertei, cu toate că o vedea zilnic şi era îndrăgostit de dânsa. Aceasta înseamnă, cred, că Proust avea vizualitatea slabă; lucrurile vizibile îl captivau numai ca semne de stări psihice, şi în acest caz, desigur, le vedea cu o rară inteligenţă. De altfel, el mărturiseşte categoric că nu era vizual. Despre Gilberta spune că-i uita figura fiindcă toată atenţia lui era fixată lacom asupra vorbelor fetei. Şi aici Proust se încumetă să scrie on în loc de je: on attend la parole qui accordera ou refusera un rendez-vous.1 Atât de greu e, chiar pentru un observator mare, să reziste ispitei de a imagina majoritatea oamenilor după tipul său personal.
Proust era un groaznic tiran pentru sufletul amantelor şi prietenilor săi, şi, potrivit cu această orientare a intereselor sale sentimentale, imaginile vizuale rămâneau palide şi secundare.
Alţi oameni însă, din contră, sunt fericiţi sau suferă de imaginile vizuale multe şi tari, care alternează în mintea lor fără a se concura şi a se reduce una pe alta.
Imaginea cuprinzătoare de care vorbeşte dl Ibrăileanu nu poate fi, cred, decât o schemă, clară, dar fără viaţă plastică, deşi, probabil, cu multă viaţă sentimentală. Generalizările în această privinţă sunt totdeauna riscate. Lucrul însuşi are mare îsemnătate pentru înţelegerea metodelor de creare, ca şi a felurilor de a primi arta literară.
Nu înţeleg bine de ce crede dl Ibrăileanu că din voluntarism şi din concepţia energetică actuală rezultă condamnarea doctrinei artă pentru artă, pe care d-sa o numeşte un corolar al realismului.
Arta este expresie, şi orice expresie e disciplinare. Faimoasa impasibilitate, de care s-a pomenit atât de mult şi atât de confuz, nu înseamnă nimic alta decât supunerea inevitabilă a torentului sufletesc către un sistem de expresie pe care l-ai ales. Torentul însuşi e inexpresibil. Arta e, cum e şi ştiinţa, un langage bien fait; şi nici un limbaj nu poate rezulta direct din impulsuri subiective, ci numai printr-o intelectualizare a lor, în concepte sau imagini. Limbajul odată ales impune ascultare, şi această ascultare constituie ceea ce se poate numi obiectivitate.
Arta pentru artă, formulă care, după cum cred, nu din vina ei a produs multă iritaţie, postulează tocmai acest fel de obiectivitate.
Energetismul modern poate el emancipa cu totul atitudinile intelectuale arta, şi de ce nu şi ştiinţa?...deoarece totul zace în unul şi acelaşi torent de energie de acest postulat care se întemeiază pe anume legi ale vieţii spiritului, astfel încât torentul să se reverse în toată tumultuoasa şi confuza lui splendoare?
Presupunerea îmi pare exagerată, şi justificarea ei nu îmi e clară.
Cu nemărginită mulţumire am citit ce spune dl Ibrăileanu despre Tolstoi Rusul genial. Rareori am simţit că înţeleg o impresie literară atât de complet, din adâncul experienţei proprii, ca acea cuprinsă în fraza d-sale: am luat, după Război şi pace, pe Fort comme la mort al lui Maupassant, care-mi plăcuse la două lecturi anterioare. Mi-a fost milă şi scârbă de Maupassant cu pictorul lui şi cu doamna lui care nu vrea să îmbătrânească.
Se poate altfel? Maupassant, în romane mai cu seamă, lucrează pentru chic. Adevărul artistic e înlocuit cu un ideal de distincţie şi de eleganţă combinat din estetica profană a oamenilor cu deosebire a femeilor de lume şi din visele actorilor, regizorilor, sau poate chiar a cusătoreselor sentimentale... Nu supăr prea mult, cred, pe dl Ibrăileanu, dacă spun că, pentru mine, şi Turgheniev se află uneori foarte aproape de această estetică: şi el confecţionează, destul de des, modele chic.
Despre inferioritatea femeilor ca producătoare de artă şi despre figurile de femei în romane, dl Ibrăileanu dezvoltă ingenios o sumă de adevăruri preţioase. Cred numai că acele deosebiri, îndeosebi inferioritatea artistică a femeilor, sunt particularităţi trecătoare. Femeile sunt silite să fie mult prea practice; de aceea rămân, obişnuit, secundare în activităţile de lux. Nu sunt diferenţe naturale în joc, ci istorice. Femeilor li s-a impus o estetică deosebită în orice manifestare a vieţii, şi această estetică este fundamental contrarie adevărului artistic. Dar în această privinţă, transformarea a început. Ar putea dl Ibrăileanu spune hotărât că Voica Henriettei Stahl e scrisă de o femeie, dacă i s-ar prezenta cartea fără nume de autor?
Am adnotat o mică parte din cele scrise de dl Ibrăileanu.
Articolul d-sale e neobişnuit de bogat în sugestii diverse şi puternice. Trebuie citit îndelung şi recitit, în doze mici, cu îndărătnică atenţie. E prea serios lucrat pentru a fi tratat altfel.
