Copaciul şi dovleacul

Pe lângă un copaci mare
    Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
    Şi pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
    Încât vârfu-i întrecuse,
În lung şi-n lat să-ntinsese,
    Ramurile-i cuprinsese,
Şi pretutindeni umpluse
    De dovleci care făcuse.
Deci cu această iestime
    Văzându-se la înălţime,
Începu să se mândrească
    Şi zicând să se fălească:
— „Vezi, eu numa-ntr-o vară
    Cât crescui şi tot cresc iară,
Şi tu copaci din vechime,
    În sumă de ani mulţime,
D-ai fi crescut voiniceşte,
    Precum şi vrejul meu creşte,
Mai, mai ajungeai la stele,
    După părelele mele.”
Iar copaciul cel cu minte
    I-a răspuns aste cuvinte:
— „Ei! te lauzi tu acuma,
    Că încă n-ai văzut bruma,
Dar când va da şi zăpadă,
    Atuncea eşti jos grămadă!”

Gândeşte la viitoare
    Şi la cele-ntâmplătoare.
Nu te înălţa cu firea
    Pân' nu cerci nenorocirea.