Ce este o epigramă și cum se face?

 

Țiu de la început să-mi exprim gratitudinea cea mai caldă scumpului nostru președinte care, reluând firul vechilor șezători ale Societății Scriitorilor Români, s-a gândit și la mine și m-a smuls o clipă din arhivele prăfuite ale magistraturii[...] unde guverne neocrotitoare mă țin departe și de publicul elegant, înțelegător și simpatic al capitalei, și de viața intelectuală a Bucureștiului.

Parcă, totuși, în satisfacția mea de a mă afla în fața dv. se amestecă și o umbră de melancolie. Să fie numai neîncrederea în modestia mijloacelor mele oratorice și în conștiința sarcinii prea grele ce mi-am asumat-o? Sau poate vina e a titlului conferinței care mi s-a impus? Mă întreb cu nedumerire, cum prietenul meu Rebreanu, cu tot tactul și aleasa lui curtoazie, nu s-a gândit că poate fi o scădere pentru cineva care se crezuse o viață întreagă numai poet liric, să se vadă trecut deodată, fie și în primul rând al scriitorilor umoriști și satirici? O singură mângâiere mă mai liniștește: amintirea unei reflecții a marelui Caragiale. El se plângea, de mult, într-un cerc de prieteni, că e nu Marele Anonim, cum a iscălit fabule în Convorbiri critice, ci un năpăstuit! Toți îmi cer articole și schițe ușoare și sarcastice, și eu sunt și mă simt cel mai mare liric o știe și amicul Mihalache Dragomirescu!

Considerând, așadar, ca o mică pedeapsă titlul conferinței ce mi s-a impus: Ce este și cum se face o epigrama? voi căuta s-o tratez în conformitate cu Știința literaturii, tocmai fiindcă eu nu sunt om de știință, ci de litere.

Ce este epigrama? Acest cuvânt, căruia limba franceză i-a dat un sens exclusiv satiric, însemna la cei vechi o strofă cu un subiect oarecare, de obicei pe o ingenioasă idee sau inscripție lapidară.

Istoria acestui gen literar a suferit schimbările impuse de timp și moravuri.

La greci, epigrama nu era la origine, cum o indică și etimologia (epi-grafi: a scrie pe ceva), decât o inscripție, mai întâi în proză, apoi în versuri, care se grava pe monumente sau morminte pentru slăvirea unui erou. Anticii, puțin severi asupra distincțiunii genurilor literare, se obișnuiseră să înțeleagă sub denumirea de epigramă orice poezie fugitiv scrisă, fie în hexametri alternând cu pentametrul, fie în metru iambic și trohaic, impropriu pentru muzică. Majoritatea epigramelor grecești nu sunt decât madrigale sau catrene morale. Romanii liberi n-au avut nici un epigramist de seamă.

Perfecția acestui gen pare că aparține acelei civilizații foarte înaintate, vecină cu decadența și sclavia. În acea epocă fiecare voia să aibă spirit și succes ușor. Toți căutau versurile mici, scurte, picante, care se citeau ușor, și care fac să râdă și pe cei mari, și pe cei mici. Pe atunci, cel mai mare talent era să distrezi, și prima calitate: să nu fii ridicol. Epigrama a păstrat ceva din caracterul inscripției. Când vezi un monument, te întrebi: Cu ce scop e ridicat și de cine? Inscripția dă răspunsul.

Tot astfel o bună epigramă cuprinde două părți: una care excită așteptarea, ațâță curiozitatea, descriind în culori vii un subiect oarecare, cealaltă, care, printr-un vers neașteptat, dă soluția acestui fel de problemă. Prima parte ține locul monumentului, a doua al inscripției.

Această comparație ingenioasă dezvăluiește toată teoria acestui gen poetic. Ea ne face să simțim, între altele, pentru ce este inutil și neabil să încarci cu expresii violente începutul epigramei, pentru că anticipezi asupra efectului final, pe care-l scazi. Pe când, din contră, o epigramă începută perfid și cu elogii, provoacă, la sfârșit, cititorului, o surpriză plăcută, când concluzia e neașteptată.

Printre epigramiștii greci trebuie citați poeții: Alceu, de la care se inspira foarte des Horațiu; el a dat epigramei un ton aproape epic, inspirând contemporanilor iubirea de libertate și ura de tirani; Simonide a înălțat-o până la odă, celebrând dezrobirea Greciei; Arhiloh a înarmat-o cu vârful ascuțit al satirei personale, întrebuințând, pentru prima oară, versurile iambice, cum mărturisește Horațiu în acest vers: Arhilohum proprio rabies armavit iambo!; Terpandru, coleg de lirism și de succese cu Arhiloh; Anacreon, înaintea lor, a cântat iubirea și vinul.

Nevoia în care se găsea poetul antic de a-și închide gândul și simțirea într-un spațiu scurt îl silea să dea expresiei putere și lapidarism.

Epigramele lui Meleagru, care a trăit în secolul I după Cristos, sunt mai toate erotice și descriptive. Poantele lui sunt pline de subtilități sofistice. Sub titlul de Stefanos, Ghirlanda, el a strâns într-o antologie epigramele predecesorilor săi. În prefață, fiecare poet e comparat cu o floare; astfel Sapho e asemuită cu o roză, Alceu cu hiacintul. Ca pildă de epigramă grecească voi cita una de Simonide:

Ai murit, bătrâne Sophocle,

Glorie veșnică a poeților,

Înecat cu o boabă de strugure!

Iată și o alta de Julian Apostatul, autorul unei celebre satire, Cezarii, scrisă în genul lui Lucian și în care toți împărații morți candidează la un loc vacant în fața zeilor din Olimp. Marcu-Aureliu iese învingător. Epigrama:

Am spus-o-n cântecele mele și-o mai strig și din mormânt: Beți înainte de-a ajunge ca mine-o mână de pământ!

La latini, epigrama a avut la început aceeași varietate. Poeții se serveau de forma ei metrică și concisă ca să exprime sentimentele lor personale de ură sau de iubire, de mânie, de indignare sau de admirație.

Elegant și meșter imitator al grecilor, Catul imprima epigramelor sale acea întorsătură spirituală și grație delicată care dă tot farmecul acestui gen literar, deși le îmbrăca într-o ținută satirică mult mai pronunțată.

El izbi cu vigoare în corupția societății romane, în delapidatorii publici [...]. El se ridică și contra scriitorilor neoriginali și sfătuiește pe negustori să învelească în versurile lor sardele și măsline.

Tablourile pe care le evocă sunt uneori pline de obscenități, iar expresiunile nu scapă, cu toată energia lor, de trivialitate. Tibul, Ovidiu și Martial califică pe Catul cu expresia laudativă de Doctus, ca aluzie la savantele lui imitațiuni din grecește. Horațiu tratează pe Catul, pe nedrept, cam de sus și se laudă când spune într-un vers că el e cel dintâi ce a

făcut să treacă cântecele eoliene în modele Italiei și că tot el a făcut să răsune în Latium iambii din Paros! Acestea le-a făcut Catul, fără să se laude. Notez pentru bibliofili că prima ediție a lui Catul a apărut la 1470, fără indicația locului. Scaliger a publicat la Paris o altă ediție tocmai la 1577. Să venim la cel mai mare epigramist latin, la Martial (Marcu Valeriu), născut la anul 48, după Cristos, la Bilbilis, Spania, și anume în Celtiberia, și mort pe la 104, în timpul domniei împăratului Traian.

Pliniu cel tânăr scrie, aflând de moartea lui Martial: Era un om spiritual, mușcător, fin, care punea în scrisul lui multă sare, multă fiere și destulă candoare! Martial s-ar cădea să ne reție mai mult, pentru că în cele 16 sute de epigrame cât ne-a rămas de la el ne-a transmis într-o formă neîntrecută, precisă, poetică și pitorească, toată viața romană în cele mai mici și mai interesante amănunte.

S-a zis de Voltaire că a fost cel mai mare magazin de idei al secolului său. Tot așa Martial a fost imensul rezervoriu de spirit al tuturor veacurilor. N-a existat scriitor celebru să nu împrumute de la Martial o aluzie, o idee sau o formă: Moličre, Goethe, Schiller, Lessing, Voltaire și toți scriitorii din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Pe lângă multe admirații, a inspirat și adevărate dușmănii. Astfel un oarecare Andre Novagero, într-o anumită zi a anului, făcea autodafeuri solemne cu câteva exemplare d-ale lui Martial. Dar cei mai mari dușmani ai acestui poet au fost tot traducătorii lui. Gilles Menage, celebru erudit francez, numea traducerea abatelui Marolles: Epigrame în contra lui Martial.

Existența literară a lui Martial se leagă de unul din cele mai interesante fenomene ale istoriei literare romane și ale limbii latine.

Grecia în secolul lui Cicerone și al lui Virgiliu exercitase o influență suverană asupra spiritelor romane. Acești învingători ai lumii fuseseră subjugați, la rândul lor, de farmecele și arta lirei grecești.

Dar sub domnia lui Claudiu, a lui Neron și a lui Domițian, o provincie din Occident părea că se luptă și că reușește să smulgă Romei sceptrul Parnasului.

Nu se scursese un secol de la cucerirea romană, și Spania începuse să dea tonul în poezia latină. Spaniolii domneau la tribună. Virgil începuse să fie înlocuit cu Lucan și Cicerone cu Seneca. Spiritul lui Martial și eleganța lui Quintilian tulburau întreaga capitală a imperiului.

Într-un cuvânt, ceea ce se numește vârsta de argint a literaturii latine merită cu drept cuvânt să fie numită vârsta literaturii hispano-romane.

Stilul lui Martial, deși pătat uneori de defectele și licența secolului, e mult superior lui Seneca, Lucan și Juvenal. La Martial domnește foarte deseori un natural, o eleganță și o armonie demne de secolul lui August, iar când subiectul îi îngăduie, el se ridică până la tonul epic.

Și hexametrul lui, cum a observat Erasm, reamintește pe al lui Virgiliu.

Vă cer voie să vă citesc numai 3 versuri de Martial, care ne interesează pe noi, românii, în special:

Cornu Sarmatici ter perfida contudit Istri Sudantem getica ter nive lavit equum... Templa Deo, mores populis, dedit otia ferro. (IX. 104)

Iată și o traducere:

De trei ori Istrul și Sarmatul înalță o frunte rebelă, De trei ori Domițian supune îndrăzneala lor și scaldă În zăpezile Daciei calul său alb de spume. El redă templele zeilor, moravurile popoarelor și sabiei pace.

Epigrama lui Martial e mai amară, mai aspră, mai mușcătoare când biciuiește moravurile și viciile epocii. Diferența dintre epigramele lui Catul și ale lui Martial este că Martial concentrează tot spiritul în poanta finală, pe când Catul îl risipește în fiecare vers.

Cu toată deasa lor trivialitate, epigramele lui Martial sunt mai totdeauna pline de o eleganță spirituală și de acel aticism de formă pe care cei vechi îl păstrau peste grosolănia ideilor și licența tablourilor.

Trecând la moderni, epigrama își pierde înțelesul pe carel avea la greci, și o părere aproape generală a criticii o restrânge la genul pur satiric.

Din cauza acestui sens obligator de maliție, când o epigramă era fadă i se zicea în Franța: Cest une epigramme ŕ la grecque. Spiritul francez clar, logic, concis și subtil a adoptat epigrama și a împământenit-o, dar a rămas influențat mai cu seamă de Martial. Încă din secolul al XVI-lea, Clement Marot atrage admirația contemporanilor prin delicatețea, simplicitatea și eleganța plină de vervă a epigramelor sale, a căror trăsătură finală e totdeauna nebănuită. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea epigrama devine arma cu care scriitorii de frunte sau de rând se luptă în discuțiile sau conflictele literare sau personale. La Fontaine, cu naivitatea lui plină de ace, Racine, cu iritabila lui sensibilitate, Corneille chiar cu lirismul său epic, uneori dezamăgit, Piron, Scaron, Jean B. Rousseau, Maynard, St. Pavin, Voltaire cu bunul său simț neînfrânt sunt principalii scriitori francezi ce s-au ilustrat în acest gen.

Ca și în literatură, epigrama s-a făcut temută și în politică. În timpul Frondei, acest fel de satiră restrânsă și-a făcut apariția în mazarinade și printre pamfletele revoluției de la 1789 (Les actes des apôtres). Epigramele sângeroase ocupă un loc de atac. Epigrama politică n-a fost numai în Franța abuzul epocilor agitate sau prea libere. Sub toate guvernele de apăsare și de dictatură ea devine revanșa spiritului contra forței brutale. Sub primul imperiu o mulțime de atacuri rimate, dar anonime, izbeau în marele împărat francez cu neîndurătoare vehemență, ironizând când instituțiile lui improvizate, ca și noblețea pe care o crease prin decrete, când patima lui de-a se război. Defunctul academician Jean Richepin a citat acum câțiva ani, într-o conferință asupra lui Napoleon, o epigramă pe care un îndrăzneț o înscrisese pe coloana Vendôme. Richepin adăugă că posteritatea a răzbunat pe marele cuceritor neconservând numele autorului.

Iată epigrama reprodusă din memorie:

Colosse dressé sur cette échasse

Si le sang que tu as versé

Pourrait tenir dans cette place,

Tu le boirais sans te pencher!

În Franța s-au mai scris epigrame până în timpul restaurației, când au fost înlocuite prin caricaturi și prin legendele lor. Cel din urmă mare epigramist francez a fost Lebrun. A rămas celebru duelul lui în distihuri cu colegul său de literatură și de academie Baour de Lormian.

Se pare că Lebrun era înalt, deșirat, subțire, iar Baour, din contra, scurt, gras, rotund.

Lebrun de gloire se nourrit,

Aussi voyes comme il maigrit.

(Lebrun cu glorii se hrănește,

Pesemne d-aia și slăbește).

Răspuns:

Sottise entretiet la santé,

Baour sest toujours bien porté.

Ar trebui să citez din literatura franceză și faimosul catren-inscripție al lui Maynard, care, amărât că Armand de Richelieu nu agrease o foarte spirituală odă ce-i adresase, s-a retras la moșioara lui și a înscris pe ușa odăii lui de lucru aceste patru versuri, care ar putea să fie de actualitate față cu nepăsarea guvernelor celor mari și față de scriitori:

Les désperer et de me plaindre

Des muses, de grands et du sort,

Cest ici que jattends la mort

Sans le désirer ni le craindre!

(Maynard, 1646)

Voi termina cu epigramele franceze, citându-vă faimosul catren imitat de Voltaire din Martial și îndreptat în contra neînduplecatului critic Fréron, care fusese singurul obstacol de care se izbise o viață întreagă regala, dar tiranica activitate literară a neobositului Voltaire:

Lautre jour au fond dun vallon

Un sérpent mordit Jean Fréron.

Que croyez-vous quil arriva?

Ce fut le sérpent qui créva!

(Voltaire)

Înainte de unire [...], conștiința publică și-a țipat revolta în fabule și satire epigramatice. Mai târziu au început să se scrie și epigrame de scriitorii noștri fruntași, sub biciuirile de amor propriu sau la prilejuri și dueluri între confrați. Poetul neîntrecut al Nopților a adresat o epigramă bardului de la Mircești când, reprezentându-se Fântâna Blanduziei, actorul de la Teatrul Național care juca pe Zoil își făcuse masca lui Alexandru Macedonski:

Orbit de-al gloriei nesațiu,

Albit de ani, dar tot copil,

E lesne să mă faci Zoil

Când singur tu te faci Horațiu!

Marele poet Coșbuc, care admira Serenada mea, mă certa totdeauna că scriu epigrame. El susținea că acest gen este eflorescența bolnavă a literaturilor care apun, și noi n-am trăit destul ca să murim.

În zilele noastre jurnalismul tinde să înlocuiască nu numai satira și epigrama, dar încă toate genurile literare, precum și instituțiile sociale. Presa, uneori, nu mai e susținătorul fățiș al unui regim, ci caută să i se substituie. S-ar putea zice că, azi, presa e oda și ditirambul care s-a perimat din lipsă de epitete, nu din lipsă de eroi. Ea este elegia care plânge pe ruinele trecutului și înlocuiește elocința, critica și morala.

Trebuie să recunoaștem că, pe când vechile forme literare tind să dispară, înghițite de noua sensibilitate ieșită din ciocnirea războiului cu idealitatea dezamăgită a unei tinerimi, jurnalismul prinde aripi noi și se impune printr-o cultură modernă, îndrăzneală, verbalitate și curaj. Presa a devenit trâmbița de aur a reputațiilor care se ridică și epitaful lapidar al gloriilor care se duc. S-o salutăm dar cu simpatie și cu oarerecare teamă.

Vin la partea cea mai grea și mai delicată a causeriei mele. La chestiunea: cum se face o epigramă?

Epigrama e ca un copil. Se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut.

Ca să-mi ușurez greutatea d-a vă da explicări neconvingătoare și zadarnice asupra artei insesizabile și capricioase a modului în care se concepe și se face o epigramă, îngăduiți-mi să vă citesc cum a răspuns Hafiz, voluptosul poet persan, unui indiscret care-l întreba ce este beția. Pe când Hafiz sta întins pe un covor în umbra platanilor din preajma izvoarelor din Șiraz și se îmbăta atât din parfumurile spumegătoare ale cupei sale de cleștar, cât și de scânteierea ochilor limpezi ai iubitei sale Leila, un prieten îl întreabă deodată: Hafiz, ce e beția? Poetul continuă să-și soarbă cupa pe jumătate plină, pe care această întrebare neașteptată o suspendase o clipă între mână și buze. El privi cu înfiorare fruntea rumenită de sfială a Leilei, respiră cu nesațiu iasomiile legate în mănunchiuri și florile de lămâi risipite împrejurul lor, apoi, după o tăcere prelungită dinadins, întocmai ca înțeleptul ce-și răscolește mintea să caute un răspuns anevoios, zise: Beția? Nu știu ce e, dar îmbată-te și tu ca s-o cunoști! Și apucând atunci unul din buchetele împestrițate ce se răsfățau în vase mari de onix, îl întinse prietenului să-l respire. Acum răspunde-mi și tu, dar cercetează, măsoară și cântărește în mirosul îmbătător pe care-l risipește buchetul, și spune-mi: ce este sănătate și ce este otravă în mireasma nevăzută și leșinătoare a florilor?

Prietenul respiră lung și în tăcere buchetul minunat și apoi răspunse târziu: Nu știu nici ce e sănătos, nici ce e bolnav în mirosul acesta, neputând să descompun ce scapă ochilor mei și degetelor mele, dar culorile sunt încântătoare și parfumul e divin. Îngăduie-mi dar să-mi sorb înainte și paharul și să privesc pe Leila, mai spuse Hafiz, și se întinse pe covorul din umbra platanilor, continuând să se îmbete de cerul vânăt, pe care amurgul îl tivise cu aur, de vinul rubiniu ce-i spumega în cupa de cleștar, și de ochii Leilei limpezi ca izvoarele din Șiraz!