Cauza pesimismului în literatură şi viaţă

De la Wikisource

Cauza pesimismului în literatură şi viaţă de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sunt neajunsuri fatale care ţin de marginile restrânse ale unui articol. Foarte des se întâmplă să nu fii înţeles aşa cum ai fi dorit, pentru că n-ai avut destul spaţiu pentru a-ţi explica gândirile în toată întinderea lor. De altmintrelea nu numai sriitorul şi spaţiul restrâns al unui articol sunt de vină, ci de multe ori şi nebăgarea de seamă a cititorului. Toate acestea împreună sunt pricina pentru care articolul meu Decepţionismul... din volumul întâi a fost de mulţi înţeles foarte greşit. Aşa, spre pildă, dl Petraşcu, într-un studiu critic asupra lui Eminescu, zice următoarele: „La noi, dl Gherea Dobrogheanu crede cu siguranţă că pricina acestui decepţionism, cum îl numeşte domnia sa, ar sta în disproporţia dintre făgăduinţele mari şi actele mici ale revoluţiei noastre de la 1848. Spiritele au fost exaltate mai întâi de vorbe, în urmă desiluzionate de fapte, şi astăzi ele respiră în această deziluzie." Ceea ce pot zice cu siguranţă e că dl Petraşcu nu m-a priceput, poate din cauza mea. În orice caz pentru mine pricina hotărâtoare a decepţionismului ori pesimismului e alta. În articolul meu Decepţionismul etc. am formulat în căteva rânduri părerea mea asupra cauzei ori cauzelor pesimismului. Şi aceste rânduri, pentru mai mare siguranţă, le-am subliniat. Iată-le: „Pricina decepţionismului nostru, a decepţionismului poeţilor noştri, obârşia lui, sunt anomaliile societăţii burgheze. Pricina boalei veacului e starea patologică a civilizaţiunii burgheze".

Acestea sunt, fie zis în treacăt, unicele rânduri subliniate în tot articolul. Pentru mine dar, cauzele pesimismului nu sunt vorbele late, promisiunile şi nerealizarea acestor promisiuni, ci organizaţia socială de azi ori, mai bine zis, anomaliile acestei organizaţiuni. La 1789 în Occidentul Europei şi la 1848 la noi, s-a desfiinţat o stare de lucruri plină de multe anomalii, nedreptăţi şi mizerii. Această cădere a unei întocmiri grele şi înlocuirea ei prin alta superioară a trebuit să dea naştere la o mulţime de aşteptări optimiste, la iluziuni mari, la un şir întreg de stări sufleteşti care caracterizează optimismul. Asemenea organizaţia nouă, cea burgheză, în dezvoltarea ei şi prin anomaliile inerente ei, a produs amărăciuni, deziluziuni de tot soiul, un şir întreg de stări sufleteşti pe care le numim pesimism.

Aşadar, căderea unei organizaţii rele şi înlocuirea ei prin o alta mai bună au fost cauze producătoare şi de optimism, şi de pesimism. În amândouă cazurile, organizaţia socială produce fie aşteptări mari, iluziuni — optimismul, fie deziluziuni — pesimismul. Aşa am gândit eu şi aşa am scris. Iar dl Petraşcu şi alţii au înţeles că, după mine, pricina optimismului şi pesimismului la noi n-a fost organizaţia socială, ci aşteptările, iluziunile de o parte, deziluziunile de altă parte. Ar urma dar că eu explic o stare sufletească: pesimismul, prin o altă stare sufletească: deziluziunea, care face parte din pesimism. Dar această greşeală de a preface în cauză hotărâtoare a unei stări sufleteşti o altă stare sufletească înrudită cu cea dintâi, această greşeală o fac, într-un mod inconştient nu-i vorbă, tocmai aceia în contra cărora a fost îndreptat articolul meu. Pentru unii critici, în adevăr, dezlegarea acestei însemnate chestii se reduce la următoarele: care e cauza pesimismului? — deziluziunea; care este cauza deziluziunii? —pesimismul. Cum văd cititorii mei, am fost înţeles tocmai pe dos şi dacă un scriitor ca dl Petraşcu m-a înţeles aşa, cu atât mai mult trebuie să mă fi înţeles greşit alţii. Pentru a nu lăsa loc la nici o confuzie şi pentru că chestiunea în sine e de o mare importanţă, m-am decis să scriu acest articol. Aici voi explica mai pe larg şi mai desluşit cauzele pesimismului în literatură şi viaţă.

Înainte de a trece la cercetarea cauzelor pesimismului, trebuie să ne înţelegem asupra cuvântului pesimism. După cum am arătat în articolul trecut, definiţiunile date acestui cuvânt sunt atât de nesigure şi de elastice, încât după unii ar urma că mai toţi oamenii au fost pesimişti, iar după alţii — că pesimişti sunt numai Schopenhauer şi ciracii săi. Aşa, spre pildă, pentru unii un semn caracteristic al pesimismului e nemulţumirea în privinţa condiţiunilor de trai. De câte ori un om ce se plânge de toate mizeriile vieţii sociale n-a fost întâmpinat cu cuvintele: „Eşti pesimist!" Dar nemulţumirea faţă de condiţiunile de trai poate să fie tot aşa de bine semnul unui mare optimism. Toţi acei care se luptă pentru transformarea socială, optimişti par excellence, având un ideal măreţ în viitor, sunt foarte nemulţumiţi de condiţiunile actuale ale traiului omenesc. Cu cât idealul ce le luceşte în viitor e mai frumos, cu atât condiţiunile prezente de trai le par mai odioase, şi critica făcută de aceşti optimişti mizeriilor vieţii actuale va fi mai amară decât a pesimiştilor. Vina multor greşeli în ce priveşte găsirea cauzelor hotărâtoare ale pesimismului stă în metodele greşite întrebuinţate pentru căutarea acestor cauze şi în metodele greşite întrebuinţate în general pentru lămurirea pesimismului. Aşa, unii caută să se lămurească în privinţa sensului cuvântului pesimism, trag din el toate concluziunile logice, construiesc astfel un pesimism ori un pesimist ideal în capul lor, pe urmă cu abstracţiunile din capul lor ei caută să lămurească pesimismul din viaţa reală. Cu alte cuvinte, ei nu deduc sensul cuvântului din viaţa reală, din analiza vieţii reale, ci sensul vieţii reale îl deduc din sensul cuvântului, aşa cum le pare lor acest sens. Dar fiindcă fiecare om poate întrucâtva să priceapă altmintrelea cuvântul pesimism, de aceea vor fi mai tot atâtea feluri de pesimism câţi oameni sunt. Alţii nu cad în această greşeală. Ei întrebuinţează un metod ştiinţific întru atâta întru cât caută să se lămurească în privinţa pesimismului din viaţa reală, din istoria omenirii. Dar mulţi dintre aceşti din urmă cad în altă greşeală. Ei studiază pesimismul în felurite epoci, caută ce are comun pesimismul tuturor epocilor, pe urmă, cu acest rest comun la toate, vor să caracterizeze pesimismul fiecărei epoci în parte. Aşa, spre pildă, nemulţumirea în privinţa condiţiunilor vieţii va fi comună tuturor epocilor pesimiste, deci caracteristica pesimismului modern va fi nemulţumirea. Aceasta e tot aşa de absurd cum ar fi dacă cineva, voind să caracterizeze organizaţia socială a Engliterei moderne spre pildă, ar căuta ceva comun tuturor organizaţiilor sociale, începând de la comunele primitive ale brbarilor până la societatea burgheză modernă. Pe urmă, cu acest rest comun tuturor organizaţiilor sociale ar dori să caracterizeze organizaţia modernă a Engliterei. În acest caz, ceea ce ar caracteriza organizaţia modernă a englezilor ar fi: convieţuirea pe acelaşi teritoriu. În acest articol ne vom feri de aceste greşeli. Nu vom cerceta un pesimism abstract ori pesimismul comun tuturor popoarelor şi epocilor istorice [1], ci pesimismul în societatea noastră modernă, acela al societăţii burgheze contemporane nouă. Dar trebuie să ne mai ferim şi de altă greşeală. Mai toţi acei care scriu şi vorbesc despre pesimismul unei epoci nu iau în băgare de seamă deosebirile de clasă. Privind o societate ca un organism solidar şi armonic, pentru ei pesimismul unei clase, unei părţi a societăţiii e o dovadă că toată societatea e cuprinsă de pesimism. Aceasta însă e foarte greşit. Societatea până acuma n-a fost niciodată un organism armonic, ea a consistat din clase ce se luptau între ele. Aşa fiind, pesimismul ce a cuprins o clasă nu servă deloc de dovadă că toate celelalte clase sunt pesimiste. Mai curând dimpotrivă. Aşa, de pildă, sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul veacului al XIX-lea a fost o epocă optimistă pentru burghezime şi pesimistă pentru feudali, care şi-au găsit un interpret genial în Chateaubriand. În vremea noastră putem vorbi de pesimismul unei părţi din clasele de sus şi de pesimismul proletariatului intelectual, profesiunilor aşa-numite libere. Ar fi absurd însă a vorbi despre pesimismul ţărănimii ori despre pesimismul muncitorilor industriali. Fiindcă în acest articol va fi vorba despre pesimismul contemporan, special epocii noastre, trebuie să dăm o caracteristică cât de mică a pesimistului modern.

Pesimistul modern e un degenerat nervoziceşte, e un enervat. Acesta e principalul semn fiziologic (patologic) al lui. În legătură cu această degenerare şi slăbire nervoasă e slăbirea voinţei, o disproporţie mare între voinţă şi inteligenţă. Nu în zadar îl numesc criticii francezi pe pesimistul modern un impuissant [2] . Cu această enervare, slăbire a voinţei sunt în legătură toate celelalte semne distinctive ale pesimismului, anume: melancolia, blazarea, dezgustul de viaţă şi alcătuirea acestui dezgust în sisteme filozofice.

„Pesimismul este întrucâtva sugestiunea metafizică, zămislită de neputinţa fizică şi morală. Orice conştiinţă a unei neputinţe dă naştere unui dispreţ nu numai de sine, dar chiar de lucruri, dispreţ care la unele spirite speculative se preface în formule a priori. Se spune că suferinţa amărăşte, aceasta însă e şi mai adevărat în ceea ce priveşte neputinţa." (Guyau, L'irreligion de l'avenir[3], p. 406),

„În toate experienţele asupra somnambulismului, neputinţa dă naştere dezgustului. Pacientul căruia i s-a pricinuit neputinţa de a atinge un lucru dorit, îşi explică însuşi această neputinţă căutând lucrului oarecare caractere respingătoare şi de despreţuit. Totdeauna dăm o explicaţie obiectivă restricţiunii voinţei noastre, în loc de a căuta o explicare subiectivă. Odată porniţi pe această cale, somnambulii, dacă ar fi în stare, ar merge desigur până la a-şi dura un sistem metafizic, aceasta pentru a da dreptate stării lor subiective. Pesimismul e poate tot astfel la început: un punct de vedere individual, stăpânit de sentimentul subiectiv de neputinţă." (Guyau, L'irreligion... p.407).

Pesimistul modern, prin această lipsă de voinţă şi încă prin o relativă nesinceritate, se deosebeşte, de pildă, de pesimistul ascet din veacul de mijloc. Acesta din urmă a fost sincer. Socotind că viaţa e o mizerie, el o distrugea prin schingiuirea în tot felul a corpului; pentru aceasta însă trebuie voinţă şi sinceritate mare de convicţiune. Pesimistului modern îi lipseşte, într-un grad mai mult ori mai puţin, şi una, şi alta. Susţinând că viaţa e o mizerie ce nu merită să fie trăită, pesimistul modern se bucură de viaţă, caută să-i stoarcă toate plăcerile posibile. Între două orgii, pesimistul modern va scrie un tratat filozofic ori o poemă în care va blestema iubirea şi plăcerile sexuale şi va arăta nemernicia lor. Având o voinţă slabă, lipsit de puterea de a lupta contra loviturilor ce i le dau împrejurările vieţii, el va primi aceste lovituri fără a lupta contra lor şi astfel va ajunge la un amor propriu bolnăvicios, timid vanitos şi reflexiv. La el se face un obicei de a nu se împotrivi loviturilor soartei, de a nu reacţiona contra mediului înconjurător. Expansiunea forţelor psihice, neputându-se cheltui în afară, se va concentra înăuntru. Omul se va adânci tot mai mult în sine, se va observa mereu, va observa cele mai mici mişcări ale inimii şi ale gândirii sale. Această excesivă preocupare de sine e eminamente egoistă, dar acest egoism nu exclude o mare sensibilitate, chiar şi pentru cele mai mici suferinţe ale altora — o simţire socială ce se excită prin analogie cu propriile simţiri. Nu e vorbă, acesta e cazul numai al celor mai distinşi pesimişti. Pesimistul modern e uneori un om învăţat, dar în cea mai mare parte a cazurilor e şi în ştiinţă „un impuissant". Toate generalizările, toate descoperirile ştiinţifice le întrebuinţează pentru a scoate cu orice preţ încheieri potrivite cu temperamentul, cu caracterul său. Faptul că el nu poate fi fericit, mizeria propriei sale vieţi le generalizează aşa încât ajunge la concluzia că fericirea e o imposibilitate, că mizeria e partea oricărei vieţi. De aici: Nirvana. Aşadar, trăsăturile caracteristice ale pesimismului modern sunt: degenerare nervoasă, enervare excesivă, voinţă slabă, melancolie, blazare, lipsă de consecvenţă şi de deplină sinceritate, amor propriu bolnăvicios, vanitate, reflexivitate, dezgust de viaţă şi generalizarea, adică alcătuirea acestui dezgust în sisteme filozofice, o mare simţibilitate şi impresionabilitate, lipsă de energie, caracter schimbăcios... Acestea sunt unele din trăsăturile caracteristice ale pesimistului modern. Dacă noi am fi avut de gând să zugrăvim tipul pesimistului, apoi nu ne-am fi oprit aici, dar pentru scopul nostru ajunge să avem unele trăsături ale caracterului şi intelectului pesimistului modern; se înţelege că pesimiştii se deosebesc mult unii de alţii, trăsăturile caracteristice se combină la fiecare în felurite moduri. Asemenea şi clasificarea oamenilor în pesimişti şi nepesimişti iarăşi nu poate fi decât relativă. Am zis că caracterul pesimismului şi al pesimistului se schimbă după loc şi vreme, după epocile istorice, astfel că în epoca noastră burgheză pesimismul are un alt caracter decât în alte epoci. Dar şi în aceeaşi epocă, el nu rămâne acelaşi. E o mare deosebire între pesimismul trufaş şi revoltat de la începutul acestui secol şi pesimismul domol de la mijlocul secolului. Şi mai ales e o mare deosebire între pesimismul de la începutul secolului şi pesimismul contemporan nouă, adevăratul pesimism al învinşilor. Caracterizarea pesimistului, pe care am făcut-o mai sus, priveşte mai ales pe pesimiştii contemporani nouă.

Pentru oamenii care nu sunt învăţaţi a adânci lucrurile, găsirea cauzei hotărâtoare a unui fenomen pare a fi un lucru cât se poate de uşor. Metodul care se întrebuinţează pentru aflarea cauzei e la ei foarte simplu şi uşor. Se iau două fenomene care coexistă în acelaşi timp şi se pune o legătură cauzală între ele. Aşa de pildă: ţăranul e sărac, ţăranul bea, deci cauza sărăciei e beţia. Oamenii într-o anumită epocă sunt pesimişti, oamenii sunt deziluzionaţi, deci cauza pesimismului e deziluziunea, ori vice versa. Fiindcă însă în acelaşi timp cu pesimismul, afară de deziluzie, coexistă o mulţime de alte stări sufleteşti, de aceea fiecare din aceste stări sufleteşti se preface ad libitum [4] în cauze ale pesimismului. Aşa de pildă melancolia, blazarea, voinţa slabă, disproporţia între voinţă şi inteligenţă, toate devin, pentru logicienii noştri pripiţi, cauze hotărâtoare ale pesimismului. Iată un alt exemplu de felul cum se caută şi se proclamă cauzele hotărâtoare ale unor fenomene. Împreună cu pesimismul modern există o ştiinţă modernă, din care pesimiştii îşi scot argumente pentru încheierile lor — deci, conchid logicienii noştri, ştiinţa modernă e cauza pesimismului. Împreună cu pesimismul şi cu ştiinţa modernă există o mare necredinţă, deci necredinţa e cauza pesimismului ş.a.m.d. Logicienii noştri n-ar trebui însă să uite că, dacă vor merge consecvent pe această cale, vor fi nevoiţi să declare umbrela cauza ploii, pentru că ploaia şi umbrela există în aceeaşi vreme. Şi dacă nu se fac astfel de concluziuni, astfel de legături cauzale între umbrelă şi ploaie, pricina e că fenomenul e foarte simplu; când e vorba însă de fenomene sociale, aici sunt posibile lucruri şi mai izbitoare decât umbrela cauza ploii. Când e vorba de fenomenele sociale, e posibilă greşeala ca o cauză cu totul secundară să fie ridicată la rangul unei cauze hotărâtoare, o parte a unui fenomen să devie cauza fenomenului însuşi, un simptom al unei boli sociale să devie cauza acestei boli şi alte absurdităţi de acest fel.

Criticii francezi moderni ca Bourget, iar după ei dl Petraşcu, consideră ca pricini hotărâtoare ale pesimismului — boala veacului — descoperirile ştiinţifice care au distrus credinţele religioase. Ştiinţa a arătat omului modern orizonturi imense, fără însă a-i da răspunsuri liniştitoare şi hotărâte la toate întrebările, după cum le da religia. Cauza pesimismului, zice dl Petraşcu, provine „dintr-o schimbare în forţele fundamentale ale sufletului contemporan, adică în raportul dintre inteligenţă, voinţă şi credinţă...". Şi mai departe: „Secolul nostru e stăpânit de inteligenţa şi voinţa sa în deprofitul credinţei strâmtorate. Această dezlocuire în facultăţile sufleteşti ale timpului e produsul educaţiei ştiinţifice moderne şi are sâmburele în legile găsite acum trei sute de ani de spiritul lui Bacon etc." Dislocuirea în facultăţile sufleteşti, chiar dacă ar exista, ar arăta simptomul bolii, dar nu cauza ei hotărâtoare. Şi acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi despre acele speculaţiuni, despre acele concluziuni triste, desperate, pe care le trag pesimiştii din ştiinţa modernă. Faptul că ei trag astfel de concluziuni arată starea patologică a sufletului lor pe care noi o numim pesimism, după cum neliniştea sufletească, ridicarea temperaturii ori mărirea splinei arată o stare patologică pe care noi o numim friguri.

Dar cauza, unde e cauza? Dar poate ştiinţa modernă, descoperirile ştiinţifice moderne sunt, prin sensul lor intern, astfel încât negreşit din ele nu putem în mod logic să tragem alte concluzii decât descurajatoare? Rezultatele ştiinţei poate sunt necesarmente pesimiste? A pune într-un mod clar şi sincer această întrebare e şi a răspunde. Cum? Ştiinţa modernă care dă neînchipuit de puternice arme omului în lupta lui cu natura, care aproape a nimicit distanţele prin telegraf şi drum de fier, care îl face pe om încâtva stăpânitorul naturii, această ştiinţă care are menirea de a da putere, mândrie, siguranţă omului şi a-i întări voinţa, ştiinţa deci, care are menirea să distrugă pesimismul, alungându-l din viaţă, dezvoltând în caracterul omului trăsături absolut antagonice pesimismului, această ştiinţă, tocmai ea să fie necesarmente aceea care în chip logic şi necesar să producă pesimismul? Aceasta e mai mult decât absurd. Dacă sunt oameni care fac deducţiile cele mai descurajatoare din ştiinţa modernă, pricina e în ei şi în viaţa socială, nu în ştiinţă. Şi dacă într-o măsură oarecare ştiinţa, contrar caracterului său, ajută cu adevărat la producerea pesimismului, acesta se datoreşte nu ei, ci modului cum funcţionează în societatea modernă. Vom vedea aceasta mai jos.

Dar zice dl Petraşcu: „... progresul ştiinţific, dezrădăcinând religia, a îngustat cu mult obiectul credinţei sădită din fire în sufletul nostru". Şi astfel ştiinţa, luându-ne mângâierea unei vieţi viitoare, luându-ne explicaţia cauzei prime, pricinuieşte dezolare sufletească. De această părere sunt în adevăr o mulţime de scriitori de talent, ceea ce n-o împiedică deloc de a fi greşită. Mai întâi ştiinţa nu distruge religia, întrucât obiectul ei ar fi problema moralei, problema binelui şi în sfârşit problemele filozofice. În această privinţă ştiinţa dă un impuls mare spiritului omenesc. Ceea ce ştiinţa distruge în adevăr sunt prejudiciile absurde, antropomorfismul brutal etc. Dar făcând aceasta ştiinţa are tendinţa de a distruge pesimismul, nu de a-l crea. În adevăr: ce a fost religiunea până acuma? După definiţia lui Schleiermacher religiunea este: „Simţământul desăvârşitei noastre atârnări de univers şi principiul său". După Feuerbach, esenţa religiunii e asemenea simţământul atârnării de mijlocul înconjurător, frica. Acest simţământ însă al atârnării, al fricii, slăbind voinţa omului ca orice atârnare, e cel mai bun factor al pesimismului. Astfel religiunea e cel mai bun factor pentru a mări pesimismul, nu pentru a-l distruge, după cum ar crede un Bourget. Cum, când omul, crezând că trăsnetul e produs de un D-zeu, ca un semn al mâniei lui, bătea mătănii, tremura de groază şi de frica de a nu fi trăsnit, aceasta încuraja pe om? Iar când ştiinţa i-a arătat ce e trăsnetul, i-a dat paratonerul pentru a se păzi de urmările rele ale lui, a pus trăsnetul în serviciul omului, ca pe un rob ascultător, toate acestea au trebuit să aibă urmări descurajatoare, făcând pe om pesimist? Stranie logică! Vorbind de acest caracter al ştiinţei, destructiv pentru religie, constructiv pentru om, Guyau zice cu drept cuvânt: „E timpul să facem sclavi pe aceşti D-zei pe care începusem a-i adora; e timpul de a pune în locul domniei lui D-zeu, domnia oamenilor". Dar mângâierile vieţii viitoare?

Frica vieţii viitoare, frica iadului îngrozitor şi a caznelor lui a fost totdeauna unul din cei mai mari producători ai nevrozelor şi psihozelor religioase, a fost în veacul de mijloc contribuitorul celui mai desperat pesimism. Omului credincios de aceea i se părea moartea aşa de grozavă, pentru că niciodată nu era sigur că o scoate la bun capăt cu stăpânitorul ceresc, care nu era decât oglinda stăpânitorului pământesc, baron feudal, rege ori împărat. E adevărat că omul cult modern nu poate afirma mai nimica în privinţa marelui necunoscut: după moarte; dar aceasta nu poate să-l facă mai nefericit decât pe cel credincios care înaintea morţii e cuprins de groază şi laşitate. Cât de mare dreptate are în privinţa aceasta Guyau în următoarea admirabilă pagină:

„Acolo unde filozoful nu ştie, e silit a spune şi altora şi lui însuşi: nu ştiu, mă îndoiesc, sper, şi nimic mai mult.

Sentimentul cel mai original şi unul din cele mai morale ale secolului nostru — ale secolului ştiinţei — e tocmai acest sentiment de îndoială sinceră cu care privim orice act de credinţă religioasă ca pe un lucru serios, nu-l putem îndeplini cu uşurinţă, e o sarcină mai gravă decât toate celelalte sarcini omeneşti, în faţa căreia stăm atât de mult la-ndoială — înainte de a o lua: e iscălitura despre care vorbea veacul de mijloc că se scrie cu o picătură din sângele tău şi care te înlănţuie pentru vecie. În clipa morţii mai cu seamă, în ceasul acela când religiunile spun omului: părăseşte-te pe tine o clipă, lasă-te dus de puterea pildei, a obiceiului, de dorinţa de a afirma chiar acolo unde nu ştii, de frică în sfârşit şi vei fi mântuit — în ceasul acela când actul de credinţă oarbă e suprema slăbiciune şi laşitate, îndoiala este desigur punctul cel mai înalt şi cel mai curajos pe care-l poate atinge cugetarea omenească; e lupta până la capăt, fără a se da învins: e moartea stând dreaptă înaintea problemei nedezlegate, dar îndelung privite în faţă." (L'irreligion de l'avenir, Guyau, p. 330). Iar într-un alt loc, astfel caracterizează Guyau ireligiunea modernă faţă cu epoca religioasă: „Nu mai trebuie case închise, temple închise, inimi închise; nu mai trebuie vieţi aruncate în mănăstiri şi ferecate de ziduri, nu mai trebuie inimi înăbuşite şi strânse; ci viaţă sub cer deschis şi cu inima deschisă, sub cerul liber, sub nesfârşita binecuvântare a soarelui şi a nourilor" (L'irreligion... p. 330).

Şi viaţa, sub cerul liber şi cald al ireligiunii e desigur preferabilă vieţii din închisorile reci ale religiunii. Se vor găsi mulţi care nu vor fi de aceeaşi părere cu noi în privinţa tendinţei încurajatoare a ireligiunii, dar toţi trebuie să fie de acord că ireligiunea produce acest efect asupra unei mulţimi de oameni. O mare majoritate din mulţimea celor ce se luptă pentru transformarea socială sunt ireligioşi, necredincioşi, ceea ce nu-i împiedică de a fi optimişti, unicii optimişti serioşi ai secolului. Deci nu numai analiza caracterului religiunii şi ireligiunii, dar şi faptele arată că ireligiunea, necredinţa e departe de a avea în chip necesar o influenţă pesimistă. Cum vedem dar, cauza pesimismului, în loc de a fi lămurită, ajunge şi mai întunecată prin explicaţiile date; la problema întâi se adaugă acuma alta, care cere să fie dezlegată şi ea, şi anume: care e cauza că ştiinţa modernă are uneori asupra spiritului o influenţă descurajatoare pesimistă, deşi după caracterul ei intern, după sensul ei intim ar trebui să aibă o influenţă contrarie? Această problemă, ca şi cea dintâi, se va lămuri mai jos. Acuma, când cunoaştem subiectul articolului nostru — pesimismul —, când cunoaştem cât de greşit au fost explicate cauzele acestui fenomen, putem să trecem şi noi la subiectul nostru şi să lămurim câtă dreptate am avut când am zis că pricina pesimismului veacului e organizaţia socială modernă burgheză.

Ca să arătăm cum organizaţia socială modernă produce pesimismul, vom lua câţiva factori principali ai vieţii sociale şi vom arăta cum aceşti factori, în organizaţia socială modernă, devin izvoare de pesimism. Primul factor e lupta pentru existenţă. Cum e viaţa omului din punctul de vedere al luptei pentru existenţă în societatea modernă? E de netăgăduit că ceea ce mai ales caracterizează lupta pentru existenţă în societatea modernă e nesiguranţa. Lupta pentru existenţă în societatea noastră nu e regulată prin vreo inteligenţă, prin conştiinţa omului, printr-un plan raţional, ci printr-o forţă oarbă şi inconştientă care se cheamă libera-concurenţă.

Între multe efecte deplorabile ale liberei concurenţe e marea nesiguranţă în viaţa imensei majorităţi a oamenilor. Să luăm ca pildă nu un om, ci o clasă întreagă de oameni care dau cel mai mare contingent pesimismului, pe muncitorii intelectuali, aşanumitele profesii libere: avocaţi, doctori, profesori, arhitecţi, muzicanţi, jurnalişti etc. Într-o societate producătoare de mărfuri cum e a noastră, munca intelectuală devine şi ea o marfă care se cumpără şi se vinde. Munca, fie morală, fie intelectuală, devenind în societatea noastră o marfă, ea depinde de starea pieţei, de legea economică a ofertei şi cererii, de concurenţă şi, dacă în piaţă va fi mai multă ofertă decât cerere, atunci marfa oferită, în cazul de faţă munca intelectuală, e cu desăvârşire depreciată, iar posesorul ei, doctor, profesor, inginer, muzicant, jurnalist, contabil etc., poate să moară de foame mult şi bine. Fiindcă furnizarea pieţei cu muncă intelectuală nu e de nimenea regulată într-un mod raţional şi conştient, e evident că mai nimenea din posesorii ei nu poate să fie sigur de existenţa sa. Dar oare numai profesiile libere sunt în această categorie? Un negustor poate să fie ruinat de concurenţa altuia, un fabricant poate să fie ruinat de un concurent. El produce fără să ştie cât va trebui în piaţă, cât va fi cererea, precum nu ştie cât se va oferi. Apariţiunea pe piaţă a unei mărfi similare din altă ţară, chiar din alt continent, poate să deprecieze marfa fabricantului, ruinându-l pe el, lăsând pe stradă pe muncitorii manuali şi intelectuali ocupaţi în fabrica lui. O mare şi bogată recoltă în America poate să ruineze pe mulţi agricultori în Europa. Crizele comerciale şi economice distrug sutimi de averi mari, lasă muritori de foame mii de lucrători manuali şi intelectuali. Un faliment dat în New York poate face să înceteze unele afaceri şi să pricinuiască mizeria unei mulţimi de oameni în Marsilia ş.a.m.d. Organizaţia socială modernă preface toată societatea într-un organism simţitor, unde starea fiecărei celule (individ) influenţează asupra celulelor celorlalte şi e influenţată de ele. Acesta e un imens progres, un mare merit al civilizaţiei burgheze.

Dar făcând din societate un imens organism, nu s-a dat acestui organism o întocmire raţională, armonică, conştientă, astfel ca buna stare a unei celule să devie condiţie indispensabilă pentru buna stare a tuturor celorlalte, şi viceversa. În loc de a crea o întocmire raţională şi conştientă, societatea modernă lasă concurenţei libere toată grija acestei organizări. Concurenţa trebuie să puie în acord toate activităţile, să armonizeze toate interesele. Şi această concurenţă — putere oarbă şi inconştientă — lucrează aşa de bine, încât aruncă toată viaţa socială într-un câmp de luptă, o face cu desăvârşire nesigură şi ajunge până la o dureroasă absurditate, făcând din starea rea, nefericită, a unei celule (individ) — condiţiunea indispensabilă pentru starea bună a altei celule. Această putere oarbă distruge cu desăvârşire siguranţa vieţii, prefăcând viaţa într-un joc la noroc, într-o loterie în care marea majoritate a biletelor sunt pentru pierdere. Lupta pentru existenţă în societatea modernă se lămureşte prin comparaţie cu forma cea mai brutală a luptei — cu războiul. În războiul de altădată, mai ales până la introducerea armelor de foc, rezultatul luptei depindea, în mare parte, de puterea fizică, de energia, de prevederea, de înţelepciunea luptătorilor. Acela care era mai tare, mai prevăzător biruia; cel slab pierea. Se înţelege că o astfel de luptă trebuia să dezvolte, prin selecţiune, oameni puternici ca fizic şi ca voinţă. În războiul modern mase de oameni, fără voinţa lor se mişcă, se duc în foc, mor, dispar. Cine mişcă aceste mase de oameni, cine îi trimite la moarte sau la biruinţă? E comandantul care, stând lângă o masă cu o hartă înaintea lui, cu un creion roşu în mână, îndreaptă mişcarea maselor de oameni, hotărând victoria sau înfrângerea. Soldatul modern deci nu are voinţa lui, el e o maşină; războiul modern nu dezvoltă energia, voinţa, mândria, conştiinţa de propria forţă, ci le ucide, înlocuind toate aceste calităţi prin supunere, prin frică, prin nimicirea voinţei -prin aşa-numita „desciplină oarbă". Şi acelaşi lucru se petrece şi în lupta pentru existenţă. Concurenţa oarbă, împrejurările oarbe ale vieţii sociale mişcă masele, învârtesc roata norocului ridicând sus pe unii, azvârlind jos şi strivind pe alţii, fără ca unii s-o merite, fără ca alţii să fie de vină, distrugând mândrie, curaj, energie, voinţă — nimicind caracterele. Dar dacă este o mare asemănare între lupta războinică şi lupta paşnică pentru trai, apoi este şi o însemnată deosebire. Pe când acolo, în război, luptătorii sunt duşi în foc de un om, de o inteligenţă, de un creier omenesc care poate să fie creierul genial al unui Moltke, în lupta aşa-numită paşnică ceea ce conduce masele de oameni e concurenţa oarbă, sunt oarbele condiţiuni sociale ale vieţii, e norocul, hazardul lipsit de voinţă şi inteligenţă. În faţa omului modern, condiţiunile vieţii sociale se ridică ca un sfinx monstruos şi îi zic: ghiceşte ori te voi distruge. Acest fapt: marea atârnare a omului modern de ceva care n-are chip, voinţă şi inteligenţă, e de mare, de foarte mare importanţă pentru formarea caracterului omului modern. Nu degeaba în limbajul popular, în care de multe ori se oglindesc perfect condiţiunile sociale de trai, cuvântul „noroc", „soartă" e aşa de mult întrebuinţat.

Ceea ce dezvoltă lupta pentru existenţă în societatea modernă e simţământul dependenţei, atârnării, slăbirea voinţei, energiei; toate acestea însă sunt principalele simptome, trăsături caracteristice ale pesimismului modern. Lupta pentru existenţă, după cum se face în societatea modernă, este deci un izvor mare al pesimismului veacului. Şi felul luptei pentru existenţă nu numai că hotărăşte în parte pesimismul, dar şi felul pesimismului modern. Am zis că simţământul atârnării e unul din principalele simţăminte ce caracterizează pesimismul. Dar simţământul atârnării sociale nu e caracteristic numai epocii noastre, ci a fost în toate organizaţiile sociale, şi afară de atârnarea de condiţiile sociale mai este atârnarea de mediul cosmic. Aceasta e foarte adevărat, şi una, şi alta — politiceşte vorbind, nu economiceşte — au fost mai groaznice în evul mediu spre pildă. Voinţa şi chiar viaţa unui om depindea de un feudal, de multe ori foarte crud, care printrun semn putea să distrugă voinţa omului, făcând să-i distrugă viaţa. Această atârnare crudă, dar totodată foarte clară pentru om, se manifesta uneori printr-un pesimism pe cât de hotărât, pe atât de dureros, care mergea până la distrugerea cărnii la un ascet, până la alienaţia mintală la demoniaci. Dependenţa, atârnarea omului modern, e cu totul alta. El nu depinde de un stăpân crud, dar care ar fi o persoană, un om; el depinde de împrejurările sociale, de ceva nedefinit, foarte vag, ce n-are chip. Şi această atârnare se manifestă toată viaţa, pas cu pas şi, în marea majoritate a cazurilor, omul nici nu pricepe de cine depinde şi cum depinde. Şi după cum e vagă, nedefinită, chiar mistică această atârnare, tot astfel şi pesimismul e vag, e o blazare, o melancolie nelămurită, nu e o boală acută, ci mai curând o tânjire morală.

Acuma suntem în stare să lămurim şi un alt fenomen. În secolul nostru, secolul ştiinţific, a început iarăşi să se manifesteze misticismul religios, spiritismul şi alte manifestări psihice anormale, parcă ne-am fi întors la bunele vremuri ale evului mediu. Dacă acest spirit mistico-religios s-ar fi ivit la popor, la oameni inculţi, n-ar fi nici o mirare. Dar poporul muncitor, cu totul contrariu, devine tot mai mult ireligios. Misticismul religios se manifestă în vremea noastră la oameni culţi, la unii ciar învăţaţi. În această privinţă se dau explicaţii ca şi pentru pesimism, făcânduse din forma manifestării acestei stări psihice cauza ei. Cauza misticismului religios contemporan, zic aceşti explicatori, e că omul modern e însetat de idealuri. Ştiinţa îi deschide imense orizonturi, dar nu-i dă răspunsuri la întrebările vitale, şi atunci, decepţionat, omul modern se întoarce la religie. Stranie logică şi stranie căutare de idealuri! Ştiinţa deschide imense orizonturi pentru idealuri măreţe şi, în loc de a se ridica tot mai sus şi mai sus, lucrând pentru lărgirea acestor orizonturi imense, misticul modern se întoarce la religiune şi se mulţumeşte cu explicări şi cu ipoteze copilăreşti ce n-au pic de verosimilitate. Aşa ar fi cu un şoim care, fiindcă nu poate să-şi înalţe zborul mai sus de piscurile înalte ale Alpilor — decepţionat, s-ar lăsa jos pe pământ şi ar începe să mănânce grăunţe împreună cu găinile, raţele şi gâştele, ajungând o pasăre de curte. Stranie prefacere! Explicarea acestui fapt atât de straniu, o găsim iarăşi în organizaţia socială. Misticismul religios şi pesimismul, deşi diferă în unele privinţe, au însă mult comun şi sunt în parte izvorâte din acelaşi sentiment al fricii şi al atârnării. Cum am zis, după Schleiermacher, ca şi după Feuerbach, simţămintele fricii, atârnării, slăbiciunii sunt simţiminte mai ales producătoare de religiune. E un proverb, că un om slab îşi caută un stăpân. Lipsa de putere şi voinţă omul caută s-o repare creându-şi în cer o făptură puternică cu o voinţă absolută. Întocmirea socială modernă, făcând pe om aşa de atârnător, creează un teren pentru religiune şi pentru misticismul religios. Şi dacă atârnarea socială explică, în parte bineînţeles , misticismul religios, felul modern al acestei atârnări explică felul modern al misticismului religios. Aşa, în evul mediu felul atârnării sociale era personal. Omul medieval atârna de persoana baronului feudal, de rege ori împărat. În religiune D-zeul medieval a fost asemenea personal. D-zeu era sever, pedepsitor, puternic şi totodată bun, drept. D-zeu era combinaţiunea unui stăpân real pe care îl avea omul înaintea ochilor şi a unui stăpân ideal, aşa cum ar fi dorit să-l aibă. Atârnarea socială modernă nu e personală, omul nu depinde de o persoană hotărâtă, ci de ceva vag, nedefinit, de ceva misterios pentru el, despre al cărui caracter nu poate să-şi dea seama, pe care e nevoit să-l numească cu nişte cuvinte vagi, ca „soartă", „noroc", „împrejurările vieţii" etc., de aceea şi misticismul religios al omului modern e nehotărât, vag. D-zeul misticului modern e ba natura, ba suprema iubire, destăinuirea, nemurirea etc. [5]. Bineînţeles că atârnarea socială nu e unica cauză a pesimismului; mai jos vom vedea altă cauză tot aşa de importantă.

Să ne întoarcem iar la subiectul nostru. Am vorbit de lupta pentru existenţă în general, dar toate cazurile particulare, toate rezultatele acestei lupte duc, într-un fel ori într-altul, la acelaşi rezultat când e vorba de pesimism. Aşa e, spre pildă, concentrarea bogăţiilor. Organizaţia socială modernă face să se concentreze tot mai mari bogăţii în tot mai puţine mâini, ea creează pe miliardarii moderni.

Aceşti miliardari duc o viaţă de somptuozitate, de un lux nebun, care întrece închipuirea omenească şi care e posibil numai când sunt concentrate în puţine mâini imense bogăţii. Această viaţă imens de somptuoasă ei o petrec în oraşe mari, în faţa sutimilor de mii de oameni la care se dezvoltă aceleaşi gusturi, aceleaşi dorinţe, se dezvoltă o pasiune nebună de a ajunge la îndestularea acestor dorinţe. Câte vieţi distruse, câte conştiinţe nimicite, câte onestităţi vândute pentru a ajunge acolo unde străluceşte luxul nebun al milionarului. Dar milioanele nu cad din cer, trebuie să fie produse şi sunt produse puţine, deci nu pot să fie decât puţini milionari, puţini aleşi de împrejurările oarbe, iar cei mai mulţi, imensa majoritate ce se luptă pentru îmbogăţire, rămâne învinsă. Şi în faţa imensei mulţimi a învinşilor, stă trufaş luxul nebun, excitând, prin contrast cu nevoia şi mizeria, nemulţumirea sufletească, invidia amară, gânduri negre, suferinţe, un şir întreg de simţăminte şi gânduri care sunt simptomele şi izvoarele pesimismului veacului. Concentrarea bogăţiilor în puţine mâini creează la o mare mulţime de oameni o disproporţie colosală între dorinţa şi putinţa de a le îndestula, şi astfel ajunge unul din principalele izvoare ale pesimismului.

Să trecem acum la un alt factor al vieţii omeneşti şi al vieţii sociale, care e tot aşa de important ca şi lupta pentru existenţă şi anume: iubirea erotică, relaţiunile sexuale.

Nu e nevoie să insistăm mult asupra marii importanţe a relaţiunilor sexuale pentru viaţa omului şi a societăţii. Fiecare pricepe nemărginita însemnătate a lor, deoarece ele sunt izvorul vieţii individului, deci şi al societăţei. Ele sunt acelea care fac să se perpetueze specia omenească. Cu cât o funcţiune organică socială ori individuală e mai importantă, cu atât normala funcţionare a ei e mai vitală pentru organism şi cu atât va fi mai primejdioasă, mai distrugătoare anormala funcţionare a ei. Să cercetăm dar relaţiunile sexuale în societatea modernă.

În evul mediu, unde existau relaţiunile economice obligatorii,

În vechime, când posesiunea femeii era hotărâtă de forţa brutală, acei regi care aveau mai multă putere, aveau şi sutimi de femei, ceea ce condiţiona însă degenerarea lor sexuală. În societatea noastră, unde mai totdeauna banul hotărăşte posesiunea iubirii, gânditu-s-a oare cineva la acest fapt grozav: câtă anume marfă-iubire poate cumpăra un miliardar modern şi asupra câtor zecimi, dacă nu sutimi de mii de femei poate să se întindă stăpânirea lui? Şi nu numai un miliardar, ci orice om cu parale poate să cumpere marfa aceasta; şi deoarece unicul factor cerut e banul, apoi şi copiii nevârstnici — pentru cari relaţiunile sexuale sunt ucigătoare din punctul de vedere al sănătăţii fizice şi morale — pot dispune de această marfă. În oraşele mari mai toţi nevârstnicii se prostituiesc de la paisprezece-cincisprezece ani. Astfel, în relaţiuni sexuale absolut nepermise o duc patru ori cinci ani, până pe la nouăsprezece-douăzeci de ani; apoi urmează zecedoisprezece ani de relaţiuni sexuale cumpărate, — vremea celei mai mari forţe şi energii sexuale. Şi după ce omul civilizat modern a petrecut astfel paisprezece ani, a ajuns şi el a-şi forma o carieră, a-şi micşora, întrucâtva cel puţin, nesiguranţa vieţii; după ce la vârsta de treizeci-treizeci şi doi de ani şi-a ruinat psihicul şi nervii — se însoară pentru a preface în iad viaţa casnică, pentru a da naştere la copii degeneraţi nervoziceşte.

Anormalitatea relaţiunilor sexuale în societatea modernă ca producătoare de pesimism e arătată în literatură cu atâta talent şi profuziune, încât n-avem decât să studiem din acest punct de vedere câteva din aceste producţiuni artistice. Şi aici vom avea un îndoit folos. Mai întâi, o creaţiune adevărat artistică oglindeşte clar şi precis viaţa reală. Pe de altă parte, într-o producţiune artistică se oglindeşte şi persoana artistului — creatorul. Studiind dar pricinile pesimismului după producţiunile artistice, putem afla totodată şi pricinile pesimismului în viaţă şi în artă, care de altmintrelea nici ea nu e decât o parte a vieţii. Trebuie să exprimăm aici o adâncă părere de rău că marginile articolului ne impun o mare economie de spaţiu, astfel încât nu vom putea decât cita foarte puţine producţiuni artistice, şi în privinţa celor citate vom fi nevoiţi să fim foarte scurţi.

Începem cu celebra poemă a genialului Alfred de Musset, cu Rolla. În Rolla Musset zugrăveşte un tip decepţionat, un pesimist contemporan lui, şi în această poemă sunt incarnate şi propriile simţiri şi gândiri ale marelui poet pesimist. Rolla e, în parte, însuşi Musset şi deci ne e cu atât mai interesant. Cine e dar Rolla? Poetul ni-l zugrăveşte astfel — cităm după traducerea dlui Grigoriu.

A lui Rolla tată însă, nobil, gentilom şi prost,

Îl crescuse cum se creşte un moştenitor bogat,

Făr-a a mai gândi că însuşi în oraşul său uitat

Chiar mai mult de jumătate din avutul său mâncase.

Rolla se trezeşte-n una din a toamnei seri frumoase

Nouăsprezece ani că are şi că e stăpân pe sine,

Neavând talent sau alte iscusinţi mai priincioase.

Apoi făr-aceste, munca o credea ca o ruşine. [6]

Ce va face Rolla, ce va munci? Las'că educaţia dată de societatea unde trăieşte Rolla a făcut că „munca o credea ca o ruşine", dar afară de aceasta el nici n-are nevoie, are bani, are cu ce să-şi poată cumpăra toate plăcerile, şi toate plăcerile se vând acolo unde ...corupţia pierdută Tot în ea şi sub plin soare prostituţia sărută...[7]

Şi Rolla se afundă în viaţa plăcerilor cumpărate, în acea viaţă unde pasiunile stăpânesc pe om, nu omul pasiunile:

Trei ani scumpi şi cei mai mândri din juneţea-ncântătoare,

- Trei ani de delir, beţie, voluptate şi amor...[8]

şi ca rezultat:

Desfrânatul cel mai mare din oraşul lumii unde

Desfrânarea se găseşte zgomotoasă necurmat,

Vechiul târg, în care viciul înrodeşte şi pătrunde,

E Parisul, şi în el este cel mai mare desfrânat

Jak Rolla... [9]

Dar poate voiţi a avea o idee de felul desfrânării, căreia i se dedă Rolla? —

Iat-o: O! Tăceţi, s-aude zgomot. Femei multe se ivesc,

Deschid uşa; apoi alte femei goale jumătate

Părul despletit, de ziduri abia merg şi se târăsc

Prin ascunse coridoare în sudori de voluptate.

La o lampă, rămăşiţe din orgii se mai zăresc

Din murinda ei lumină razele ce-abia lucesc

Face să apară-n fundul unui buduar de-o parte,

Pe a mesei faţă roşă cupe pline, cupe sparte.

Apoi uşa se închide sub un râs de veselie. [10]

Şi rezultatul unei astfel de vieţi nu poate fi, bineînţeles, decât ruinarea vieţii fizice şi a tuturor facultăţilor sufleteşti. Dar nu numai Rolla se ucide fiziceşte şi sufleteşte, ci şi alţii, altele descrise în orgie. Ce le mână pe ele la pieire? — Poetul o ştie şi o spune în versuri magnifice:

Sărăcie! Sărăcie! tu eşti cruda curtizană

Ce pe patul prostituţiei ai zvârlit acea sărmană,

Care Grecii ar fi pus-o pe-al Dianei sfânt altar!

...................................................

Sărăcie! tu prin vânturi şopotind odinioară,

Colo-n mijlocul oftării de mizerie şi jale

Ai venit şi într-o seară murmurat-ai mamei sale:

„Fata ta se poate vinde, e frumoasă şi fecioară!"

Şi pentru sabat tu însăţi ai spălat-o, cum se spală

Orice trup fără viaţă, pentru a-l pune în mormânt;

Tu eşti care-n acea noapte, speriată, tristă, goală,

Sub a fulgerelor flăcări, şerpuiai pe-al ei vestmânt! [11]

Întocmirea socială, împărţind pe oameni în bogaţi şi săraci, ruinează pe unii, prin sărăcia lor, pe alţii prin bogăţia lor. Ruinat fiziceşte şi psihiceşte de o astfel de viaţă, pierzând toată averea, Rolla hotărăşte să-şi curme viaţa, să se împuşte; dar înainte de a muri, pentru a lua adio de la viaţă, el cumpără cu banii ce i-au mai rămas o fecioară de cincisprezece ani, pentru a o prostitua.

Sfârşit mizerabil, demn de astfel de viaţă. Şi băgaţi de seamă că Rolla nu era un caracter pervers. Poetul ne spune că: Jak avea un suflet mare, îndrăzneţ, drept şi superb [12]. El era un suflet nobil, naiv ca copilăria, Bun ca mila, apoi mare ca speranţa şi mândria. [13]

Şi poetul poate să aibă perfectă dreptate. O viaţă ca aceea pe care o ducea Rolla în împrejurările sociale date poate să ruineze cel mai frumos caracter. Cu atât mai mult deci nu el e de vină, nu în el trebuiesc căutate cauzele mizeriilor pe care le face, cauzele ruinării lui morale, ci în condiţiunile obiective ale traiului modern, în împrejurările sociale, în organizaţia economico-socială. Aceasta reiese evident din viaţa reală ce se oglindeşte în admirabila poemă a lui Alfred de Musset. Un artist, un adevărat artist, întrupând în creaţiunile sale viaţa reală, ne dă cheia cu care putem pricepe şi afla cauzele fenomenelor sociale. Aceasta nu vrea să zică însă că artistul pricepe ştiinţificeşte cauzele adânci ale fenomenelor zugrăvite. O, nu, din nefericire artiştii foarte des pricep tot atât de puţin cauzele adânci ale fenomenelor zugrăvite, pe cât le zugrăvesc adevărat şi frumos. Aşa, după Musset, care credeţi că va fi pricina tuturor mizeriilor desfăşurate în dramă de Rolla? Ca un simplu critic literar contemporan, Musset găseşte această pricină în scrierile antireligioase ale lui Voltaire, în „ireligiunea veacului":

O! Voltaire, priveşte astăzi pe acest om plin de viaţă,

Ce cu sărutări de flăcări umple-acel poetic sân,

Mâini va sta culcat şi veşted într-un strâmt mormânt de gheaţă...

Arunca-vei lui atuncea un ochi de râvnire plin?

O, el te-a citit, n-ai grijă. Nimic astăzi nu-i mai place,

Nu-i zâmbeşte nici speranţa, nici a mângâierii stea. [14]

Iată dar a ta lucrare, Voltaire, omul tău,

Cum l-ai vrut! [15]

Iată dar că Voltaire e pricina atâtor mizerii (!!!). O altă operă artistică a lui Musset e consacrată aproape exclusiv chestiei pesimismului, vorbesc de La confession d'un enfant du sičcle. Un copil al secolului îşi face spovedaniile. Romanul se începe cu următoarele cuvinte caracteristice: „Fiind atins tânăr încă de o boală morală de nesuferit, povestesc ceea ce mi s-a întâmplat timp de trei ani. Dacă aş fi numai eu bolnav, n-aş spune nimic, dar deoarece sunt încă mulţi alţii care suferă de aceeaşi boală, scriu pentru aceia."

După cum vedem, aici avem de-a face cu descrierea bolii secolului; această boală ajunge subiectul creaţiunii artistice. Se înţelege dar ce mare însemnătate are pentru noi acest roman, cu atât mai mult încă cu cât, după unii, această spovedanie nu e decât o autobiografie a lui Musset. După unii, Octave, eroul romanului, e însuşi Musset; iar Brigita Pierson e George Sand. Oricum ar fi, e de netăgăduit că Spovedania unui copil al secolului e cea mai personală din operele lui Musset. Ne pare rău că marginile articolului ne silesc a ne opri foarte puţin asupra acestei opere artistice, pe atât de interesantă pe cât şi de bine scrisă.

Povestirea eroului Octave, despre întâia manifestare a bolii, începe cu următoarele cuvinte foarte caracteristice: „Să istorisesc cu ce prilej am fost cuprins de boala secolului. Mă aflam la un prânz, la un mare banchet, după o mascaradă. Împrejurul meu, prieteni gătiţi pompos, în toate părţile tineri şi femei, toţi strălucind de frumuseţe şi veselie; la dreapta şi la stânga bucate alese, sticle, policandre, flori, deasupra capului meu o orchestră zgomotoasă, în faţă metresa mea, făptură superbă, pe care o adoram" (La confession... p. 426).

De la întâiile cuvinte despre acest prânz înecat în lux, putem să ne facem o idee clară de viaţa pe care o duce eroul nostru şi de înrudirea lui cu Rolla. La acest prânz o furculiţă îi cade jos lui Octave. El s-apleacă sub masă ca s-o ridice şi vede cum piciorul metresei sale e pus peste piciorul unui tânăr ce stă alături de el şi care tânăr îi era prieten. Octave e cuprins de groază şi gelozie. De aici se iscă începutul acestei boli morale ori, mai bine zis, începutul manifestării bolii ce în stare latentă se afla în sistemul nervos ruinat de felul vieţii eroului nostru. Octave provoacă la duel pe amicul său şi-l răneşte în luptă. El hotărăşte a-şi părăsi metresa, dar nu are putere de a face aceasta, ci se istoveşte în plâns, suferă şi într-una din zile, nemaiputându-se împotrivi dorului ce-l mână spre dânsa, intră la ea în casă tocmai pe când ea se îmbrăca. La vederea gâtului şi umerilor goi ai metresei, o furie nebună îl cuprinde; el o loveşte cu pumnul peste gâtul gol şi pleacă ca un nebun. Cum vedem, chiar de la început avem a face cu o nevroză sexuală. Lăsându-şi metresa, Octave începe a duce o viaţă şi mai mizerabilă încă, cutreieră cârciumile, îşi petrece nopţile cu femeile pierdute, ruinându-şi tot mai mult sistemul nervos şi forţele morale. Şi ce putea să facă alta? N-are voie să muncească, deoarece e fecior de bani gata. Averea şi condiţiunile sociale nu numai că nu-l opresc, dar îl împing încă la o aşa viaţă. O mare parte din această viaţă de beţie şi desfrânare o petrece cu un amic foarte bogat, pesimist consumat, care nu crede nici în cinste, nici în prieteşug, nici în posibilitatea vreunei fericiri pe pământ. Următorul fapt va fi de ajuns pentru a caracteriza şi pe pesimistul Desgenais. La castelul de la ţară, unde a fost invitat Octave, Desgenais avea o metresă foarte frumoasă. Octave şi-a arătat lui Desgenais admiraţia pentru metresa lui. În aceeaşi noapte Desgenais şi-a trimis, drept plocon, metresa dezbrăcată în odaia lui Octave, cu toate că ea palidă ca moartea plângea cu lacrimi fierbinţi, deoarece îl iubea pe Desgenais. Până şi Octave a fost scandalizat de aceasta şi a rugat-o să părăsească odaia; iar ea: „îmi răspunde că Desgenais o va trimite acasă la Paris, dacă va ieşi din odaia mea până a doua zi dimineaţă şi că mă-sa e săracă..."

După o viaţă lungă petrecută astfel, Octave pleacă la moşiile lui şi aici face cunoştinţă cu Brigita Pierson. Brigita e o femeie cu totul superioară, atât ca exterior cât şi ca inteligenţă şi caracter. Ei se îndrăgostesc unul de altul şi încep să trăiască împreună. S-ar părea că de acum se va începe o nouă eră pentru eroul nostru, eră a regenerării, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât Octave are germenii unui caracter bun, nobil şi drept. Însuşi el credea că prin o iubire necumpărată, se va face o regenerare în el, dar din nefericire era prea târziu. Toate izvoarele iubirii curate erau otrăvite prin viaţa desfrânată petrecută la Paris şi de aceea traiul cu Brigita ajunge un infern. El o bănuieşte, e gelos, violent, o insultă, îi pare rău de aceasta, plânge, îi cere iertare pentru ca, îndată după aceea, s-o insulte iarăşi.

Descrierea acestei isterii sexuale e făcută de Musset cu o mână de artist desăvârşit, se apropie prin adevărul analizei de Stendhal şi se ridică până la Tolstoi. Cât de admirabilă, spre pildă, e scena de la urmă! După o scenă de gelozie, o scenă urâcioasă care a făcut pe Brigita aproape să leşine, ea adoarme. Octave, stând lângă patul ei, simte că ei se omoară unul pe altul, că trebuie să se despartă şi cu atât mai mult încă cu cât el ştie că ea iubeşte pe un altul. Şi stând aşa el începe să se analizeze pe sine: cât de stricat, cât de slab, cât de distrus e! E evident că trebuie să se despartă, dar el n-are curajul de a o lăsa. O întreagă furtună se ridică în sufletul lui: lupta între gelozie, datorie şi iubire. În vremea aceasta Brigita, care doarme, dă puţin la o parte plapuma şişi descoperă sânul gol. La vederea sânului gol, o furie nebună îl cuprinde pe Octave, bestialitatea dezvoltată prin moştenire şi prin traiul desfrânat al iubirii cumpărate îl cuprinde şi-l arde dorinţa de a lovi, de a omorî. E acelaşi acces de furie care l-a cuprins când a lovit cu pumnul gâtul gol al metresei din Paris. Această pasiune a uciderii, la vederea goliciunii femeieşti, e unul din cele mai grozave simptome ale nevrozei sexuale. Zola a voit în Jac maşinistul din La bete humaine să zugrăvească această manie a uciderii, dar a rămas cu mult inferior lui Musset.

Dacă de la această admirabilă descriere a nevrozei sexuale a pesimistului Octave veţi trece la cauzele acestui pesimism, aşa după cum le pricepe Musset, atunci producătorul pesimismului nu va fi nici nevroza sexuală datorită anomaliilor sociale, nici împărţirea oamenilor în bogaţi şi săraci, nici faptul că femeia, ajungând marfă, se cumpără, nici suma tuturor anomaliilor sociale izvorâte dintr-o organizaţie socială defectuoasă...Nu. Aceste cauze le expune Musset în câteva pagini: e iarăşi vorba de Voltaire, de ireligiune, şi numai de adevăratele cauze, nu.

Să trecem acum de la pesimiştii francezi din prima jumătate a acestui veac la un pesimist contemporan nouă, din altă tară însă, din Rusia, şi care e descris de genialul artist Lev Tolstoi.

Deoarece am ajuns la pesimismul rusesc, aş dori să răspund următoarei observaţiuni a dlui Petraşcu.

Dl Petraşcu, gândind că eu socotesc că pricina pesimismului veacului e numai faptul disproporţiei între promisiunile revoluţionarilor burghezi şi faptele lor, întreabă cu drept cuvânt: cum se explică dar pesimismul în Rusia, unde niciodată n-a existat o astfel de revoluţie şi astfel de promisiuni? Acuma cred că e lămurit că această întrebare nu mi se poate face mie. Cauzele pesimismului sunt, după mine, anomaliile organizaţiei moderne burgheze. Această organizaţie economică modernă burgheză cu anomaliile ei există şi în Rusia, ca şi aiurea, cu deosebire însă că în Rusia clasele burgheze şi culte n-au atâtea drepturi politice. Aşadar, în Rusia, la cauzele obişnuite ale pesimismului claselor culte, se mai adaugă încă una, anume că aceste clase sunt lipsite de drepturile politice pe care le au oamenii culţi din Europa occidentală. Rusia suferă nu numai de toate anomaliile capitalismului modern, ci în plus şi de toate rămăşiţele absurde ale unei organizaţii inferioare, semifeudale, ţaristo-asiatice. Ce mirare dar că pesimismul şi misticismul e atât de bogat reprezentat în viaţa şi literatura rusă? Să vedem dar un caz al pesimismului rusesc, zugrăvit de cel mai mare romancier al veacului. Voim să vorbim de Lev Tolstoi şi de romanul său Sonata Kreutzer, care a făcut un zgomot imens în toată lumea cultă. Cititorii probabil ştiu conţinutul acestui roman.

Un oarecare Pozdnâşev, om bogat din clasa nobililor, care din gelozie şi-a ucis nevasta, povesteşte autorului romanului, în vagon, toată viaţa sa conjugală şi sexuală.

După cum vedem, aici e iarăşi spovedania unui copil al secolului.

De foarte tânăr Pozdnâşev, ca mai toţi oamenii din clasa lui, a început să cumpere marfa-iubire. El nu făcea abuzuri ca mulţi alţii din tovarăşii săi, ci se folosea de marfa-iubire numai întru atâta întru cât — după amar de ironica expresie a lui Pozdnâşev însuşi — i-a trebuit pentru sănătate, după recomandaţia doctorilor. Pozdnâşev se credea în această privinţă om foarte cumsecade, cu atât mai mult cu cât era negustor cinstit ce-şi plăteşte marfa foarte corect. Vreme de doisprezece ani cât a ţinut acest trai de becher, Pozdnâşev se gândea mereu la iubirea curată, la căsătoria cu femeia iubită, la idila familială. La treizeci de ani trecuţi, Pozdnâşev întâlneşte o domnişoară care-i părea tocmai aceea la care visa şi se însoară, după cum zice el, cu jerseul ce-i arăta formele.

Ca toate domnişoarele din societate, ea a fost crescută pentru a vâna un bărbat, pentru a exicita sensurile voluptuoase şi ale ei, şi ale aceluia pe care trebuia să-l vâneze. Muzica, dansurile, îmbrăcămintea, hrana, citirea, convorbirile, moravurile înconjurătoare, toate fac din femeie o prinzătoare de bărbat. Şi o astfel de domnişoară, nici mai bună, nici mai rea decât altele, a devenit femeia lui Pozdnâşev. Ne putem închipui ce viaţă de familie putea să fie aceea.

Ducând o viaţă de becher relativ mai cumpătată, Pozdnâşev nu s-a ruinat cu totul psihiceşte, a fost atins numai de nevroza sexuală. Şi această nevroză capătă o dezvoltare ulterioară în viaţa familială. Dna Pozdnâşev îşi dezvoltă în căsnicie toate trăsăturile caracteristice sădite în ea de creştere. Descrierea acestei vieţi conjugale e făcută cu măiestrie incomparabilă. Continuu le rod viaţa izbucniri de ură şi gelozii nemotivate, sfezi pentru nimică, ofense reciproce, dorinţa de a-şi face unul altuia cel mai mare rău, împăcăciuni motivate de voluptate şi iarăşi sfezi întovărăşite de ură sângeroasă, dorinţa de a domina, siguranţa fiecăruia că numai el are dreptate, mila pentru propriile dureri familiale şi nepriceperea durerilor celeilalte părţi. Şi în sfârşit o gelozie, de astă dată motivată, grozavă, ce otrăveşte şi distruge toate simtămintele omeneşti. Toate acestea sunt zugrăvite cu o măiestrie incomparabilă. Rezultatul acestei vieţi grozave e că nevasta lui Pozdnâşev îndrăgeşte pe altul, e surprinsă şi ucisă.

Şi numai când nevasta lui zace în pat, în agonie, numai atunci, pentru întâia oară, a înţeles el că nevasta lui trebuia să fie nu numai amantă — îndestulătoare a poftelor sexuale —, ci tovarăş şi soră. După ucidere, când toate forţele psihice au fost otrăvite ori distruse de viaţa de familie, de psihoza sexuală, Pozdnâşev ajunge mistic-religios, un fel de pesimist schopenhauerian. Nirvana, iată ce-a rămas aceluia a cărui viaţă toată a fost un infern. Iată o parte din convorbirile lui Pozdnâşev care caracterizează misticismul şi pesimismul său. El zice că ceea ce doreşte să aibă o femeie sunt copiii, nu un amant.

„Copiii, da, nu un amant.
—Dar — zisei cu mirare — cum s-ar continua specia umană?
—Dar ce folos să se continue? răspunse el cu mânie.
—Cum, ce folos? Dar atunci noi n-am exista!
—Şi pentru ce trebuie să existăm?
—La dracu, pentru a trăi!
—Şi pentru ce trăim? Schopenhauerii, Hartmannii, toţi budiştii, cu drept cuvânt zic că cel mai mare bun e Nirvana, a nu trăi... şi au dreptate în acest înţeles că traiul bun omenesc coincide cu nimicirea „eului". Numai ei nu se exprimă bine, ei spun că omenirea trebuie să se nimicească pentru a se feri de suferinţe, că ţinta sa este de a se distruge pe sine însăşi. Dar ţinta omenirii nu poate să fie aceea de a se feri de suferinţe prin nimicire, pentru că suferinţa e rezultatul activităţii; dar ţinta activităţii nu poate consista în a desfiinţa urmările sale. Ţinta omului, ca şi a omenirii, e bunul trai şi, pentru a-l atinge, omenirea are o lege pe care trebuie s-o execute. Această lege consistă în unirea fiinţelor. Această unire e împiedicată de pasiuni şi printre aceste pasiuni cea mai puternică şi cea mai răutăcioasă e iubirea sexuală. Şi iată de ce, dacă pasiunile dispar şi odată cu celelalte dispare şi cea mai puternică dintre ele, unirea va fi împlinită. Din clipa aceea, omenirea va fi împlinit legea şi nu va mai avea raţiune de a fi.

—Şi până ce omenirea va împlini legea?
—Până atunci va avea supapa de siguranţă... semnul legii neîmplinite şi dragostea trupească. Atâta vreme cât va fi această iubire şi graţie ei, se vor naşte generaţiuni, dintre care una va sfârşi prin a împlini legea. Când în sfârşit legea va fi împlinită, specia umană va fi nimicită; cel puţin ne e imposibil de a ne înfăţişa viaţa în perfecta unire a oamenilor."

Cât de caracteristice pentru Pozdnâşev sunt aceste vorbe mistice şi incoerente. Critica rusă şi europeană, neexceptând nici pe Brandes, a făcut o însemnată greşeală în judecarea operei lui Tolstoi. În loc de a arăta cât de caracteristic e pentru Pozdnâşev misticismul lui, cât de necesar viaţa lui Pozdnâşev trebuia să-l aducă la budişti, la Schopenhauer şi la Nirvana, în loc de a arăta cât de necesar reiese acest misticism şi pesimism din caracterul lui Pozdnâşev şi din condiţiunile vieţii sociale, criticii s-au pus la polemică cu Tolstoi în privinţa vederilor exprimate de Pozdnâşev. Parcă se pot discuta serios astfel de vederi, fie ale lui Pozdnâşev, fie ale lui Tolstoi.

Ceea ce dă o însemnătate mare operei lui Tolstoi e că el ne-a zugrăvit un mistic, un pesimist detracat şi ne-a arătat drumul cum omul a ajuns la această detracare nervoasă, şi ne-a arătat adâncile cauze sociale care fac un mistic şi un pesimist. Altă însemnătate a operei lui Tolstoi e că el n-a luat cazuri extreme, isterii sexuale produse de o desfrânare extremă. Eroul său nu e mai desfrânat decât marea majoritate a oamenilor în general, el se însoară iubindu-şi nevasta, viaţa lui familială e foarte obişnuită, e comună. Şi au fost de ajuns anomaliile obişnuite ale relaţiunilor moderne sexuale şi familiale, ca să aibă de rezultat uciderea şi pesimismul. Sonata Kreutzer de aceea a avut un răsunet aşa de imens în toată lumea modernă, pentru că societatea a recunoscut acolo viaţa ei familială.

Dacă de la pesimismul oglindit în literatură trecem la viaţa pesimiştilor cunoscuţi, la biografia lor, găsim iarăşi o neîndoielnică dovadă a celor zise. Aşa, să luăm pe cel mai mare cugetător pesimist, Schopenhauer. Schopenhauer era un melancolic, un enervat. Era excitabil la culme şi de o voinţă foarte slabă. Nesiguranţa vieţii îl aducea la disperare. Având un mic capital care-i asigura întrucâtva viaţa, acest capital a ajuns să fie coşmarul lui, tremura mereu ca să nu-l piardă. Condiţiunile nesigure ale vieţii sociale îl îngrozeau. El totdeauna se temea de vreo nenorocire. Când primea o scrisoare ori o telegramă, îngălbenea şi se temea s-o deschidă, fiindu-i frică de o veste nenorocită. În privinţa iubirii erotice, iată ce zice James Sully despre el: „Cu toată tendinţa sa către negrele temeri şi bănuieli, avea un oareşicare gust pentru plăcerile vieţii, care se manifestau ca un fel de ironie a soartei şi în ceea ce priveşte lucrul pe care căuta să arate că-l dispreţuieşte mai mult, sexul frumos. Ascetismul lui Schopenhauer era nereuşit, faţă cu farmecul femeilor." Pentru oricine ştie a citi şi a pricepe, tot ce scrie Schopenhauer despre femeie arată la el o nevroză şi o psihoză sexuală. Schopenhauer e un fel de Pozdnâşev în această privinţă.

Am vorbit până acuma de doi factori principali ai vieţii sociale; de lupta pentru existenţă şi de relaţiunile sexuale; să spunem câteva cuvinte despre un alt factor important — educaţiunea ştiinţifică, ştiinţa modernă. Învăţământul ştiinţific, ştiinţa însăşi poartă caracterul organizaţiunii sociale. Societatea modernă, făcând ştiinţa mai apropiată tuturor oamenilor cu mijloace, a făcut-o mai răspândită şi astfel a favorizat însemnata creştere, dezvoltarea şi progresul ei. Acelaşi efect a avut şi diviziunea muncii introdusă în câmpul ştiinţific. După cum din diviziunea muncii economice a urmat o creştere colosală a bogăţiilor economice, tot aşa din diviziunea muncii în ştiinţă a urmat o creştere mare a bogăţiilor ştiinţifice ori, mai bine zis, o creştere mare a materialului ştiinţific. Dar alături cu aceste avantaje au urmat şi multe anomalii în organismul ştiinţific modern, ca şi în cel economic social. Producătorul modern de mărfuri nu e interesat de cele produse, ci de altceva — de banii ce va lua pentru produsele lui, produsele nu-l interesează direct prin propria lor calitate şi bunătate, ci indirect, prin banii ce-i aduc. Tot aşa pe omul de ştiinţă în societatea noastră, ştiinţa nu-l interesează direct prin ea însăşi, el nu învaţă ştiinţa pentru ştiinţă ori pentru un alt scop moral, ci o învaţă pentru carieră, pentru a trăi din ea, pentru foloase materiale ce-i poate aduce. De aici lipsa de iubire, de pasiune, de devotament sincer pentru ştiinţă în societatea modernă. Bineînţeles, noi nu vorbim de excepţii fericite, ci de regula generală. Diviziunea muncii în organismul ştiinţific, făcând să crească foarte mult bogăţiile ştiinţifice, produce de altă parte anomalii mari, cum e slăbirea celei mai preţioase facultăţi intelectuale omeneşti — spiritul de generalizare. Care ar fi mersul normal ştiinţific? Ar fi ca datele ştiinţifice strânse, faptele descoperite să fie sistematizate, clasificate, sintetizate şi generalizate astfel ca un om cult să poată, cu o ochire, observa şi pricepe tot câmpul ştiinţei contemporane lui. Pe urmă ar urma strângerea, descoperirea altor fapte noi, sistematizarea şi clasificarea lor, toate clasificările ridicate la clasificări mai înalte, din generalizările făcute, generalizări mai universale ş.a.m.d. Acesta ar fi un mers normal, unde s-ar conserva proporţia necesară între fapte şi generalizările lor. Societatea modernă însă, specializând ocupaţiunile şi ramurile ştiinţifice întrun mod cu totul exagerat, a produs o disproporţie colosală între faptele ştiinţifice şi generalizările lor. Înainte de a trage concluziunile din acest fenomen, să vedem puţin cum se face în societatea noastră învăţământul ştiinţific. Ca exemplu putem lua învăţământul din ţara noastră, pe care îl avem înaintea ochilor. La şapte ani un copil cu totul nedezvoltat fiziceşte intră în şcoală. Aici începe munca ori, mai bine zis, cazna intelectuală şi nemunca corpului. Societatea modernă, introducând o mare diviziune a muncii şi despărţind pe oameni în clase care muncesc fiziceşte şi care nu muncesc, a despărţit cu desăvârşire munca fizică de cea intelectuală, ceea ce e foarte anormal şi e în dauna şi a fizicului, şi a intelectului omului. Din prima zi dar, învăţământul copilului fraged începe într-un mod cu totul anormal. La şcoală copilul începe a învăţa pe de rost fapte multe, fapte ale căror legături şi însemnătate nu le pricepe nu numai el, dar nici profesorii şi nici profesorii profesorilor lui. După patru ani de învăţătură, după ce copilul fraged şi-a pregătit astfel creierul pentru a fi receptacolul unor fapte şi date disparate, el intră în liceu. Aici acelaşi lucru, opt ani se învaţă date, fapte, a căror însemnătate în sistemul faptelor mai universale nu o pricep nici elevii, nici profesorii. După doisprezece ani de acest învăţământ frumos, după ce fizicul a fost slăbit de neexerciţiu, de nemuncă, iar creierul a devenit un burete pentru a suge fapte şi date, după ce ştie cu siguranţă când s-a născut Ramses, când a murit Xerxes, ştie declinaţiunile greceşti, afluenţii Gangelui etc., tânărul trebuie să aleagă o specialitate pentru carieră, pentru trai, şi tânărul nostru vrea să devie, spre pildă, chimist. Deci adio, Ramses, adio, Xerxes, adio, declinaţiuni greceşti, denumirile afluenţilor unui afluent al lui Misissippi şi alte denumiri, date de tot felul. Noroc dacă tânărul nostru într-o vreme relativ scurtă a putut să-şi scape memoria de acest material zăpăcitor, uitându-l. Tânărul începe să înveţe chimia, chimia e o specialitate largă, grea şi tânărul nostru îi consacră toată viaţa. Dacă are o inteligenţă destul de puternică, astfel ca ea să fi putut rezista şcoalei ucigătoare de inteligenţă, poate să ajungă un chimist de frunte. Alţi tineri ajung specialişti şi în alte ramuri ştiinţifice. Chimistul nostru se pune pe lucru, începe să facă descoperiri, să găsească alte fapte; alţi chimişti din ţară ori din alte ţări asemenea; faptele şi descoperirile curg, se grămădesc; o viaţă de om pentru a le şti toate e scurtă şi specialitatea se restrânge: în loc de un specialist în chimia generală vom avea specialişti în chimia organică şi anorganică, până ce creşterea faptelor şi descoperirilor ne va nevoi să mai restrângem specialitatea. Şi astfel, formându-se ştiinţele în nenumărate specialităţi, vine vremea când cutare om ajunge un specialist celebru în inscripţiile asiriene, cutare în literatura indiană ş.a.m.d. Toată viaţa e trebuincioasă omului pentru a fi stăpân asupra unui colţ al ştiinţei, care ştiinţă însăşi e un colţişor în sistemul ştiinţelor. Dar generalizările! Mai întâi inteligenţa în această privinţă e slăbită prin toată educaţiunea modernă. Afară de aceasta, savantul modern e stăpân numai pe un colţişor mic al ştiinţei, deci cel mult poate să facă generalizările în acest mic domeniu ştiinţific. Dar şi aici putinţa generalizării e foarte restrânsă. Toate ştiinţele fiind legate între ele, o generalizare făcută în domeniul unei ştiinţe poate să fie contrazisă de faptele altei ştiinţe. Savantul modern e dar „un impuissant" în această privinţă. Toate ştiinţele sunt legate, depind una de alta, soarta uneia atârnă de soarta celorlalte. Savantul modern însă nu poate cuprinde nu numai toate ştiinţele, dar nici măcar câteva apropiate de ştiinţa lui, de aceea el necesarmente ajunge pedant, neputincios pentru vederi mai largi.

În organismul ştiinţific fiecare specialitate e o celulă legată de tot organismul, după cum omul în societatea modernă e o celulă legată de organismul social. Dar după cum societatea, legând soarta omului de soarta sa, nu-şi dă o organizaţie conştientă şi raţională, astfel încât soarta omului să fie garantată şi asigurată şi de aceea îl aruncă în cea mai mare nesiguranţă şi dependenţă de puterile oarbe sociale, tot aşa şi în ştiinţă e nesiguranţa vieţii, a faptelor şi descoperirilor ştiinţifice, pe cât e vorba de generalizarea faptelor şi descoperirilor. Un om într-un domeniu ştiinţific special, restrâns, produce şi produce mult, dar nu ştie ce anume din produsul său va fi în adevăr necesar pentru ştiinţa generală, după cum nu ştie nici dacă produsele altor ramuri ştiinţifice nu-i vor ruina micile lui generalizări. Această nesiguranţă însă trebuie să producă timiditate, nehotărâre, laşitate intelectuală. După cum producătorii moderni de mărfuri, care fabrică fără nici o regulă, fără să ştie cât produc alţii şi cât se va cere în piaţă, dau producte mai multe decât poate să absoarbă piaţa, astfel şi producătorii intelectuali, producând fiecare în parte, dau o colosală cantitate de fapte ştiinţifice care nu pot să fie absorbite prin generalizare, deci nici prin capul omenesc, şi astfel dau naştere unei supraproducţii ştiinţifice şi crizelor intelectuale [16]. Şi după cum condiţiunile sociale ale vieţii moderne se ridică în faţa omului modern ca un sfinx misterios, făcându-l dependent, fricos, distrugând simţământul siguranţei, mândriei, statorniciei, distrugând voinţa; tot astfel colosalul organism anarhic al ştiinţei moderne se ridică ca un mare necunoscut înaintea învăţatului modern, făcându-l dependent intelectualiceşte, distrugând siguranţa gândirii, statornicia intelectuală, făcându-l timid, laş intelectualiceşte, mai ales când e vorba de generalizările înalte. Precum în organizaţia socială actuală, nu omul stăpâneşte condiţiunile sociale de trai, ci e stăpânit de ele, tot astfel nu intelectul stăpâneşte ştiinţa modernă, ci e stăpânit de ea. Şi astfel gândirea, intelectul modern condiţionat prin felul organizaţiei sociale moderne a societăţii şi a învăţământului lipsit de forţă, statornicie şi siguranţă intelectuală, nu numai că nu se împotriveşte deducţiunilor pesimiste ce omul modern e înclinat să facă, ci chiar intelectul, el însuşi e menit să aibă tendinţa de a face astfel de deducţiuni, astfel de construcţiuni pesimisto-metafizice. Intelectul omenesc, deşi depinde de starea afectivă a omului, are însă şi o forţă proprie, o logică proprie, o neatârnare, relativă bineînţeles.

Un şir întreg de nenorociri pot să influenţeze într-un mod foarte dureros toate simţămintele unui om. Simţământul durerii va influenţa bineînţeles intelectul, care va tinde să facă generalizări în armonie cu simţămintele omului, va face spre pildă o generalizare că durerea e partea oricărei vieţi. Dar un intelect mai puternic, mai statornic, relativ neatârnat, se va împotrivi acestei tendinţe şi, făcând omului analiza traiului lui, îi va arăta cauza pentru ce-i pare că nefericirea şi durerea e partea oricărei vieţi. Analizând viaţa socială mai departe, acest intelect al omului poate să ajungă la concluziuni protivnice celor către care e împins omul de temperamentul său. Dar intelectul majorităţii oamenilor de azi, condiţionat de felul organizaţiei sociale, e nestatornic, atârnător, timid şi ca atare nu numai că nu opune rezistenţă tendinţelor vieţii sociale şi temperamentului, afectelor, ci mai curând el însuşi are tendinţa să facă construcţiuni speculative şi metafizice pesimiste. Şi iată cum se face cu putinţă, ca o inteligenţă mare ca a lui Schopenhauer [17] să facă construcţiuni metafizice şi filozofice, care, în rezultatele finale, seamănă cu acelea ale scapeţilor birjari ruşi. Iată cum se face cu putinţă ca această filozofie să găsească ciraci, şi iată cum se face posibil şi chiar neînlăturabil tot pesimismul aşa-numit ştiinţific modern. Şi iarăşi iată cum se face cu putinţă ca un Lev Tolstoi să caute toată înţelepciunea omenirii în cuvintele lui sfântul Matei ori Luca, cutare altul — în zisele lui Buda, cutare matematician să dovedească existenţa spiritelor prin a patra dimensiune, iar cutare grupă de învăţaţi să stea împrejurul mesei şi, cu mare seriozitate, să observe bătăile picioarelor ei, prin care vorbesc spiritele.

Am examinat, pe cât ne-a permis spaţiul articolului, trei factori principali ai vieţii sociale: lupta pentru existenţă, relaţiunile sexuale şi viaţa intelectuală, gândirea, intelectul în societatea modernă, şi am văzut că toţi aceşti factori, condiţionaţi prin felul organizaţiei sociale moderne, ajung izvoare necesare de pesimism. Deci acuma, şi cu mai multă siguranţă, putem zice ceea ce am zis şi în articolul trecut: cauza pesimismului modern în literatură şi viaţă e civilizaţia burgheză, organizaţia socială burgheză modernă.

Am sfârşit articolul nostru. Pentru a evita unele neînţelegeri, vom adăugă aici încă câteva cuvinte, însă nu în privinţa pesimismului, ci a optimismului veacului. După cum am mai spus, e greşit a crede că pesimismul ce există într-o societate oarecare trebuie să cuprindă pe toţi oamenii.

Aceleaşi condiţiuni sociale care provoacă pesimismul unora pot să provoace optimismul altora. Lupta pentru existenţă, care creează şi o mare majoritate de învinşi, creează şi o mică minoritate de învingători. Între aceşti învingători vor fi unii înclinaţi spre optimism. Mizeriile şi durerile altora ajung tocmai izvorul bogăţiei şi veseliei lor. Acestora nu le pasă de toate mizeriile lumii, ei nu le văd, nu vor să le vadă, le neagă ori cred că durerea altora e tot aşa de fatală ca şi veselia şi fericirea lor. Aceşti juissori, această burtăverzime modernă, mulţumită şi ghiftuită, nu vede înaintea ei decât propria-i îndestulare, plăcere şi fericire. Pentru aceşti juissori de viaţă, toată lumea se încheie în propria lor persoană. Lumea pentru ei e cea mai bună din lumile închipuite, pentru că ei trăiesc bine, ei sunt fericiţi. Aceşti optimişti sunt asemenea un produs al societăţei moderne. Ar fi de prisos, cred, să mai zicem că cei mai extremi pesimişti sunt mai simpatici decât aceşti optimişti înguşti la minte, la suflet, la inteligenţă, răi, egoişti şi nepăsători. Dar este o altă clasă de optimişti. O organizaţie socială în mersul ei evolutiv produce pe de o parte anomaliile care o descompun, pe de altă parte, în sânul ei chiar încolţesc germenii organizaţiei sociale viitoare superioare. Şi iarăşi societatea produce o clasă de oameni care reprezintă interesele societăţii viitoare, care pricep că societatea de azi va da naştere unei societăţi mult mai superioare, că durerea chiar de azi e condiţiunea fericirii viitoare. Aceştia sunt asemenea optimişti. James Sully, deşi nu face parte dintre ei, zice despre aceşti optimişti: „În sfârşit mişcările sociale şi politice ale epocii noastre tind la credinţa foarte împrăştiată despre un nou tip al structurii sociale, unde o mare parte din relele materiale ale ordinii existente vor dispărea. Oricare ar fi valoarea ştiinţifică a mulţimii de scrieri, care pledează pentru o organizare nouă a relaţiunilor industriale în societate, nu se poate contesta că oameni de mare putere intelectuală şi de o vastă pricepere practică sunt de acord în privinţa posibilităţii fericite a unei astfel de organizări. Adevărul vorbind, această aspiraţiune socială ne dă unicul tip trainic de optimism în secolul nostru." (James Sully, p. 69-70.)

Aceşti optimişti, ca şi pesimiştii şi mai bine chiar decât pesimiştii, văd toate ticăloşiile, nedreptăţile, mizeriile vieţii de azi. Aceste dureri şi suferinţe imense găsesc un răsunet dureros în inima lor.

Dar aceşti optimişti sunt convinşi că înseşi aceste dureri şi suferinţe duc către o stare mai dreaptă, mai umană, mai fericită. Parafrazând o admirabilă expresie a genialului Heine, vom zice că durerile de azi pentru ei nu sunt durerile agoniei, ci durerile facerii (naşterii). Şi iată pentru ce ei, plini de mari speranţe şi de absoluta încredere în viitor, cu ochii aţintiţi asupra marelui lor ideal, merg înainte, tot înante. Durerile lumii, ce răsună adânc în inima lor, marea compătimire pentru imensele suferinţe ale oamenilor nu numai că nu-i descurajează, dar cu totul dimpotrivă, le dă o forţă nouă, o energie nouă spre a lupta pentru nimicirea ticăloşiilor, minciunilor sociale, apăsărilor, luptei fratricide, suferinţelor, durerilor, mizeriilor de tot felul ale societăţii actuale. Despre acest optimism, optimism în sensul cel mai înalt şi curat al cuvântului, vom vorbi altă dată.

---

[1] Cercetartea elementului pesimist comun tuturor epocilor istorice poate fi foarte interesantă în multe alte privinţe, şi e chiar interesantă pentru priceperea pesimismului, dar acest rest comun, după cum am zis, nu poate fi întrebuinţat pentru caracterizarea pesimismului unei epoci speciale, mai ales al epocii noastre moderne.
[2] Neputincios (n. ed.)
[3] Ireligiunea viitorului (n. ed.).
[4] Prin voinţa cuiva; la alegere (n.ed.)
[5] Într-un articol spiritist Ştiinţa sufletului dl Hasdeu caracterizează religiunea d-sale prin trei dogme: Dumnezeu, nemurirea şi destăinuirea. Din Sfânta Treime creştinească dl Hasdeu a conservat numai pe D-zeu Tatăl, iar pe Fiul şi Sfântul duh i-a înlocuit cu nemurirea şi destăinuirea. Dacă însă dl Hasdeu crede, după cum zice, că aceasta e şi esenţa fiecărei religiuni la toate popoarele şi în toate timpurile, atunci greşeşte foarte mult.
[6]

Le pere de Rolla, gentillâtre imbécile,

L'avait fait élever comme un riche héritier,

Sans songer que lui-męme, a sa petite ville,

Il avait de son bien mange plus de moitié.

En sorte que Rolla, par un beau soir d'automne

Se vit a dix-neuf ans maître de sa personne,

Et n'ayant dans la main ni talent, ni métier.

Il eut trouvé d'ailleurs tout travail impossible;

[7] ...la corruption Y baise en plein soleil la prostitution...
[8] Trois ans — les trois plus beaux de la belle jeunnesse, Trois ans de volupté, de délire et d'ivresse...

[9]

De tous les débauchés de la ville du monde

Ou le libertinage est a meilleur marché,

De la plus vleille en vice et de la plus féconde,

Je veux dire Paris,— le plus grand débauché

Etait Jacques Rolla...

[10]

Silence! On a parlé. Des femmes inconnues,

Ont entr'ouvert la porte,— et d'autres, demi-nues,

Les cheveux en désordre et se traînant aux murs,

Traversaient en sueur des corridors obscurs.

Une lampe a bougé; — les restes d-une orgie,

Aux derničres lueurs de sa morne clarté

Sont apparus au fond d'un boudoir écarté.

Les verres se heurtaient sur la nappe rougie;

La porte est retombée au bruit d'un rire affreux.

[11]

Pauvreté! Pauvreté! c'est toi la courtisane.

C'est toi, qui dans ce lit as poussé cet enfant

Que la Grece eut jeté sur l'autel de Diane!

.....................................................

C'est toi qui, chuchotant dans le souffle du vent,

Au milieu des sanglots d'une insomnie amere,

Es venue un beau soir murmurer a sa mere:

„Ta fille est belle et vierge, et tout cela se vend!"

Pour aller au sabbat, c'est toi qui l'as lavée,

Comme on lave les morts pour les mettre au tombeau:

C'est toi qui, cette nuit, quand elle est arrivée,

Aux lueurs des éclairs, courais sous son manteau!

[12] Jacques était grand, loyal, intrepide et superbe.

[13] C'était un noble coeur, naif comme l'enfance, Bon comme la pitie, grand comme l'espérance.

[14]

Vois-tu, vieil Arouet! cet homme plein de vie

Qui de baisers ardents couvre ce sein si beau,

Sera couché demain dans un étroit tombeau.

Jetterais-tu sur lui quelques regards d'envie?

Sois tranquille, il t'a lu. Rien ne peut lui donner

Ni consolation, ni lueur d'espérance.

[15] Voila pourtant ton oeuvre, Arouet, voila l'homme Tel que tu l'as voulu!
[16] Analogia între producţiunea-marfă şi producţiunea-gândire a priceput-o încă de mult marele şi genialul Balzac, când în L'illustre Gaudissart a zis: „De la 1830 încoace gândurile ajung valori (mărfuri). Poate vom ajunge încă să vedem şi o bursă pentru gândiri".

[17] Idealul pentru Schopenhauer e dispariţiunea omenirii, însă nu prin sinucidere în masă, ci prin abţinerea de la relaţiunile sexuale. Scapeţii deci sunt cei mai consecvenţi schopenhauerieni.