Care-o fi în lume...
Care-o fi în lume și al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.
Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte și îngălbenite,
Va fi vitezia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,
Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri?
L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?
Unde o să-l caut, mare Dumnezeu...
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?
Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,
Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,
Dulce și iubită, sântă și frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,
Și să mă iubească, s-o iubesc și eu,
Să-i închin viața sufletului meu.
Dar ce râde lumea? Ce râde și spune?
„Femeia nu este ce crezi tu, nebune.
Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Și inima-i este blestemul etern,
Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.
Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părere,
Haina strălucită pusă pe durere".
Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină?
N-a fost niciodată. De-a fost vrčodată,
Atunci în mormântul cel rece o cată.
De n-a fost imagină-ți singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,
Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu
Și care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul morții ființa-și pierdu.
Și cântă pe-ăst înger de dulce amor
Și plânge-l cu jale și plânge-l cu dor;
Din sufletu-ți rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;
Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adese cu gânduri uimite;
Alege-ți o cruce, alege-un mormânt
Și zi: Aici doarme amorul meu sânt;
Și cântă la capu-i și cântă mereu:
Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu!