Caragiale şi Domnul X

De la Wikisource

Caragiale şi Domnul X de Paul Zarifopol

Ah! Domnule X... cine eşti?

...D-ta trebuie să fii un om sever, aşa-mi închipuiesc eu; când îţi cade ceva scris în mână, trebuie să ţii sprâncenele tare-ncruntate... D-ta eşti un om nu numai învăţat, dar şi cult...

D-ta, afară de prodigioasa noastră literatură naţională, trebuie să mai cunoşti din literatura universală, măcar pe cea europeană.

D-ta trebuie să fi având gust subţire şi simţire adâncă... D-ta, aşa-mi închipuiesc eu, trebuie să fii mai-nainte om şi pe urmă român (că se întâmplă uneori şi alminterea); prin urmare, d-ta, român fireşte, trebuie româneşte să judeci omeneşte.

Da, fără îndoială: Caragiale râde de Domnul X, încărcându-l cu atâtea daruri; totuşi, nu e de loc glumă că, pe Caragiale, Domnul X totdeauna l-a tratat foarte sever şi de sus.

Hm! ce atâta vorbă pentru nişte comedioare...! am auzit zicând, acum douăzeci de ani, pe unul dintre junii eroi ai democraţiei, cum se zice, române, care pe atunci se umfla într-o nouă înflorire, elegantă şi importantă. Era un om cu deosebire iritabil tânărul care descoperea cu superioară siguranţă inferioritatea lui Caragiale. Cine ştie cum îl supărase vreodată scriitorul de comedioare! În adevăr, Caragiale avea o deosebită capacitate de a lovi fără să glumească, când incarnările diverse ale Dlui X îl plictiseau peste măsură. Pe cât era uneori de uşoară cordialitatea lui meridională, pe atât de aspru respingea autorul de comedioare pe domnii care-l năpădeau cu o intimitate nepoftită. Erau destui Domni X, care umblau să se împodobească afişând nerăbdător o prietenie, căreia căutau să-i dea, nelipsit, aer de protecţie. Înţelegi d-ta: venea frumos pentru un june bărbat de stat să bată pe umăr pe Caragiale, în colţ la Gambrinus.

Prejudiciul antic asupra artiştilor lua, fireşte, la noi, forme puţin delicate. Un bărbat politic, mă rog, îşi datoreşte elementar să nu trateze pe literaţi altfel decât cu superioritate ptotectoare; şi atunci este inevitabil să-şi viseze cu vremea superioritate absolută faţă cu scriitorul; îl critică şi-l învaţă cum trebuie să facă.

Dintr-o baniţă plină cu mărgeluşe de toate colorile închipuite, un meşter mozaist poate scoate o minunată icoană; un om de rând ca mine, fără mare meşteşug, nici idei înalte, numai cu răbdare, aşezând mărgeluşe potrivit după două colori poate face pe masă figuri raţionale. Şi d-ta, Domnule X, oricât de sever, trebuie să recunoşti că dacă intenţia mea n-a fost alta decât să-ţi facă pe un câmp roşu o cruce albă , întrucât această intenţie este la limită îndeplinită, precum eu nu am pretenţie că ţi-am zugrăvit o Maica Precista, aşa şi d-ta, sever, dar drept, să n-ai pretenţie a obţine de la mine decât ce am încercat cinstit să-ţi dau. Tot mă gândesc: oare să fi aşezat eu mărgelele cum se cuvine după umila mea intenţie? Nu cumva şi eu, om bătrân, să fi luat ca un copil uşuratic un pumn de mărgele din baniţă şi, aruncându-le impertinent pe o foaie de hârtie, să-ţi zic în bătaie de joc: Uite, D-le X..., cum eu, dintr-o aruncătură pe negândite, am nimerit să-ţi fac pe Mihai-Viteazul călare, fiindcă te ştiu patriot că şi mine!

Toată neînţelegerea între arta lui Caragiale şi Domnul X este aici strălucitor simbolizată; adevărat, Domnul X, oriunde şi oricând, cere artistului un Mihai-Viteazul oarecare. Domnul X nu-şi poate închipui altă estetică demnă de domnia-să decât estetica formată din asemenea postulate eminent serioase. Mai ales că Domnul X, al nostru, cel românesc, este prin excelenţă bărbat de stat; şi prin urmare nu poate uita că prin comedii nu se întemeiază state. Şi Domnul X nu poate admite să fie întrerupt cumva de la această superioară activitate a domniei-sale. A crezut Domnul X, în judecata lui totdeauna gravă, că, în scrierile lui Caragiale, nu se dă respectul cuvenit cetăţenilor serioşi, nici principiilor înalte, care dau trup şi suflet statelor. Aşa s-a organizat o opoziţie literară, cum s-ar zice, faţă de opera acestui autor de farse şi comedioare.

Cum era firesc lucru, Domnul X a fluierat teatrul lui Caragiale.

Îndată după prima reprezentare a farsei D-ale carnavalului, Maiorescu primise o scrisoare anonimă care zicea aşa: Domnule Maiorescu, Te sciam om literat şi învăţat şi când am vedut că acea batjocură de piesă D-ale carnavalului a fost citită în cerculu D-tale am credut că are să fie ceva şi m-am dus s-o vadu cu familia mea. Ei bine, nu me aşteptam la atâta decepţiune şi batjocură. Nu te felicit că ţi-ai dus fata să vadă o asemenea farsă care este de o degradare a teatrului naţional şi care abia se poate juca la târgu Moşilor. Acesta se chiamă Noua Direcţiune!

Indignarea civică din care porneşte acest document o cunoaşte istoria literaturii române din alte diverse izvoare, cu prestigiu mult mai înalt decât simpla anonimă; ceea ce ne arată, foarte preţios, cum literaţii care denunţau şi sfâşiau noua direcţie erau una la suflet câteodată şi la stil cu naţiunea, aşa cum ea ni se arată în pateticul text unde cetăţeanul anonim mustra cu supremă indignare pe însuşi maistrul şcolii nenorocite.

Sunt curioase de tot, uneori, surprizele progresului. Farsele lui Moliere sunt desigur mai ofensatoare mult pentru morala consacrată, decât ale lui Caragiale; dar Ludovic XIV avea deosebită slăbiciune pentru farsele lui Moliere şi cerea adeseori să-i fie jucate la curte.

Severitatea Domnilor X din Bucureşti e încă mai teribilă atunci când se combină, cum zice Caragiale, cu un gust subţire şi simţire adâncă. Aici e un punct esenţial, unde estetica lui Ludovic XIV

este categoric negată de estetica Domnului X, în anii 1885 şi următorii, la Bucureşti. Comparat cu Ludovic XIV, Domnul X are, în materie de artă şi gust, le point dhonneur straşnic de sensibil are un fel de al şaselea simţ, mai delicat decât toate celelalte: simţul cultural naţional. Domeniul acestui simţ este domeniul pasiunilor celor mai vehemente ale domnului X.

Ca toate pasiunile, chiar cele mai nobile, şi pasiunile acestea, caracteristice Domnului X, îl fac pe acest domn să greşească. De exemplu, în rezistenţa lui dârză, naţional-culturălă, faţă cu râsul artistului Caragiale. Domnul X nu vede că e imprudent să arate atâta supărare, şi că se face suspect. Supărarea lui permanentă slujeşte să confirme mai tare decât orice că autorul de farse râde cu bună dreptate. Şi apoi supărarea Domnului X e atât de nemăsurată, încât el nu mai vrea să cunoască opera lui Caragiale până-n capăt.

Deoarece sufletul Domnului X e al unei majorităţi, el are norocul să pătrundă, în fugă şi vremelnic, chiar prin capete bune.

Aşa a fost cu putinţă ca Gheorghe Panu să iscălească aceste vorbe ciudate: Caragiale, de aproape douăzeci de ani, n-a mai scris altceva decât oarecare siluete şi tipuri penru Universul.

Printre acele oarecare siluete şi tipuri se află figurile straniu întunecate cum sunt casierul Anghelache, Cănuţă om sucit şi tipurile de cerşetori, de un aşa curios humor posomorât, în Ultima emisiune; se află şi Hanul lui Mânjoală, o poveste care ar fi trebuit, pare că, să deştepte atenţia chiar a celor mai convinşi şi zeloşi Domnul X.

De ce, vă rog mult, uită, acum ca şi întotdeauna, atât de sistematic Domnul X, pe Popa Niţă din Podeni şi pe Cuţitei primarul, uită impresiile de natură din povestea hanului Mânjoloaiei; de ce uită pe Kir Ianulea, pe Ianuloaia şi pe Negoiţă, pe domnul Stavrache cârcimarul din În vreme de război şi pe frate-său popa, hoţul de cai?

Cum se poate să nu-şi aducă aminte Domnul X de atâtea icoane pline cu vârf de viaţa românească adevărătă; cum, tocmai Domnul X, naţional-culturalul, poate să uite toate astea şi să ne vorbească numai şi numai de farsele lui Caragiale?

N-am ce face: Domnul X îmi e suspect. El poartă necaz otrăvit lui Caragiale, din pricina lui Coriolan Drăgănescu, din pricina domnului Nae Caţavencu, a tânărului Rică, a lui Madam Piscopesco... Pe Domnul X îl bănui că e grozav de pestriţ la maţe şi ţine minte unde l-a ars, fără să-i pese nici de adevăr, nici de artă nici măcar de arta românească.