C. Hogaș: Pe drumuri de munte

 

Hotărât lucru că dl Calistrat Hogaș este un scriitor fără noroc. Volumul de față, afară de câteva bucăți, a fost scris acum vreo 25 de ani, și trebuia să apară atunci. Impresia pe care ar fi lăsat-o cititorilor ar fi fost mai puternică, firește — pentru că volumul, deși e scris de atâta vreme, pare că e scris astăzi...

Viața românească i-a republicat bucățile vechi și unele noi.

Acum doi ani volumul era tipărit, dar când să se pună în vânzare s-a văzut că avea atâtea greșeli de tipar, încât era imposibil să apară astfel în lume.

Dl Hogaș n-avea noroc.

Astă-toamnă, în sfârșit, volumul apare... în timpul războiului european și chiar în momentul culminant al preocupărilor noastre atât de puțin literare! O tăcere suverană l-a întâmpinat. Au tăcut nu numai cei care o fac din sistemă față cu scriitorii noștri puțin gălăgioși și cu operele bune, pe care nu pot să le guste, dar și acei care, în vremuri normale, ar fi fost în stare să prețuiască talentul original și puternic al autorului nostru.

Dl Hogaș este o apariție cu totul surprinzătoare în literatura noastră. Câteva amănunte biografice ar îndreptăți și mai mult această surpriză.

Închipuiți-vă, acum treizeci de ani, un profesoraș de liceu într-un orășel de provincie din Moldova. Cu ce fel de oameni ar veni în contact și în mijlocul căror preocupări cotidiene ar trăi un profesor de provincie, astăzi, necum cu treizeci de ani în urmă, nu e nevoie să mai stăruim.

Profesorul citește totuși cu pasiune, și mai ales literatura clasică a antichității. Într-o bună zi, îmbracă un costum bizar, își caută un tovarăș de drum și-o pornește razna prin munții Moldovei. Iar la întoarcere, din propria-i pornire, dintr-o necesitate sufletească imperioasă și tainică, s-apucă cu răbdare să-și scrie impresiile... Dar ce impresii!

Câtă strălucire în stil, ce simț admirabil al realității vii în dialogurile cu țăranii, ce sentiment profund și debordant al naturii! Însemnările lui din călătorie te poartă, cu o putere de evocare uimitoare, prin munții Moldovei de acum câteva decenii, cu sălbătăcia și pădurile lor, cu satele văilor și cu schiturile de călugări pierdute în splendoarea acelor singurătăți fermecătoare. Hălăuca și Ceahlăul, Sihla, Durău, Râșca, Pângărații — toate frumusețile sălbatice, care împodobesc cu măreție creștetele Moldovei și fac mândria duioșilor ei admiratori, trec pe dinaintea cititorului captivat. Și câte tipuri memorabile, câți călugări și țărani, câte figuri gingașe și vii de țărance și de târgovețe, câte aspecte variate ale naturii, câte popasuri și peripeții, câte borșuri de chitici și nopți cu lună plină!

Dl Hogaș intră în literatură cu talentul barbar și primitiv, dar năvalnic și strălucitor al unui poet epic din antichitate. Natura figurilor sale de stil, proaspete ca florile, sintaxa lui savantă, cu perioade largi și cumpănite, abundența mâncărilor și pornirea firească de a da proporții neobișnuite personajelor, toate îți fac impresia că autorul nostru e un mic strănepot, după o eclipsă de veacuri, dar în linie dreaptă, al lui Homer.

Dacă viața și împrejurările în care i-a fost dat să producă i-ar fi fost mai prielnice, am fi avut în dl Hogaș pe unul dintre cei mai mari prozatori ai noștri. Caragiale, rafinatul și exigentul Caragiale, vorbea întotdeauna cu entuziasm despre bucățile dlui Hogaș și mai ales despre acel minunat episod cu părintele Ghermănuță, din care știa fraze întregi pe de rost.

Ne-ar trebui însă cadrul unui articol, iar nu spațiul restrâns al unei recenzii grăbite, ca să putem spune tot ce se cuvine despre acest scriitor.

Fie ca aceste rânduri ale mele să atragă asupra lui atențiunea măcar a acelor puțini iubitori de literatură înaltă și autentică, pe care desigur că-i avem.