Căprița de aur

 

În nori cinși cu roze și cu-aur curat
Se culcă ferice al vieții-mpărat.
Dar fiul de rege pe calu-i ce zboară
Gonește-o căpriță, plăpândă și ușoară,
Cu cornii auriți.

Ea fuge-n pădure și cel ce-o preurmă,
Lăsându-și fugarul, pe jos o mai urmă
Sub arbori frunziți.

Iar fiicele nopții pe lume cobor
Și-nvăluie toate cu pletele lor.

O slabă femeie cu seci oseminte,
Cu fețe zbârcite, păru lui nainte
Și-așa i-a vorbit:

— „Te-nturnă,-mpărate, căci mândra căpriță
A fost mai nainte frumoasă domniță
Cu păr aurit.

Un zmeu se răpise de chipu-i dorit,
Dar juna fecioară l-a disprețuit.

Atunci el îi schimbă popoarele sale
În arbori ce formă dumbrava din vale,
Dumbrava de chin.

Domnița frumoasă cu plete leite
Se schimbă-n căpriță cu coarne-aurite,
Frumoase străin!

Acum e căpriță cât ziua lucește
Și dulce fecioară cât noaptea domnește.

Acolo-i castelul în care petrece.
Dar câți o preurmă, sub paloșu-i rece
Ca spicul s-abat.

Streine, te-nturnă spre locuri mai bune!
Să mori când ești mândru, puternic și june
E mare păcat!"

— „Fii bună și-mi spune, ce pot ca să fac,
Turbatele-i gânduri în flori să prefac?"

— „Te du de găsește, sub plopul ce plânge,
Fugaru-i ce-adapă cu tânărul sânge
De fii de-mpărați!

El poate să-ți spuie misterele sale...
Dar tot e mai bine să pleci p-a ta cale,
Spre junii tăi frați!"

Ea zice. Streinul voios mulțumi.
Spre plopul ce plânge, prin noapte porni.

— „Tu, care-ntreci vântul prin marea-ți iutețe
Și-ntuneci lumina cu-a ta frumusețe,

Al soarelui fiu!
O, cal dalb, mă-nvață ce pot face doare
Să capăt amorul căpriței-fecioare,

Îmi spune, să știu!"
Dar calul nechează. Săpatele stânci
Revarsă prin noapte răsunete-adânci.

— „Ascultă, străine cu față mult albă!
Ea doarme cu mâna pe sabia-i dalbă
Și cu-ochii deschiși.

Acel ce-ar ajunge să-i dea sărutare
Când este-adormită, va face schimbare
În sorții închiși.

Dar ochii fecioarei lucesc înfocați
Și cei ce s-apropiu, se-ntorc spăimântați.
Tu du-te, sarută, și nu te-ndoiește,
Căci ochiu-i nu vede, deși strălucește,
Frumos călător.

Odată ce buza-ți de frunte-i v-atinge,
Magia fatală pe loc se va stinge
Ca visul de dor."

Străinul pătrunde prin vechiul castel.
A morții tăcere domnește prin el.
Iar steaua durerii, tăcută și plină,
Ieșind de sub neguri, revarsă lumină
Pe tristul palat.

Ici-colo prin curte zac oase-aruncate,
Zac oase de tineri ce-n nopți furtunate
Azil au cătat.

Pe patu-i molatic domnița dormea,
Cu sabia-n mână și cu ochii privea
Ca valuri de raze ce splendidul soare
Răsfrânge voioase p-a zilei ninsoare,
Ce parcă-o pătrund.

Cosițele-i late cădeau despletite
În valuri dulci d-aur, voios risipite
Pe sânu-i rotund.

Pe rozele buzei, ce pier și-nfloresc,
Cuvinte-ntrerupte, ca fluturi plutesc,
Pe fețele-i albe, cu sânge picate,
O rouă de lacrimi tăcută s-abate
În cursul umbrit.

Ca valul sub focul cerescului soare,
Sub mantia-i d-aur al său sân tresare
De vise răpit.

— „O, rară minune", străinu-a strigat,
Văzând-o dormindă pe fragedu-i pat.

El pasă spre patu-i și cât naintează
Ai fetei ochi seamăn mai mult că veghează,
Mai mult vii se par.

Gurița-i se mișcă și va să vorbească
— „Oh! nimeni în lume n-o să mai ghicească
Misterul amar!"

Străinul cu frică se pleacă pe pat
Și pune pe buze-i un lung sărutat.

Fecioara se scoală și zice-ntristat
— „D-acuma magia va fi fărâmată,

Tu scapi viața mea,
Dar cine-mi va spune să fie mai bine?..."

Îi zice fecioara necată-n suspine —
Și dulce plângea.

— „D-ai fi tu ferice cu sufletul meu,
Trăiește, fecioară, căci el este-al tău."