Beția de cuvinte în "Revista Contimporană"

Salt la: navigare, căutare
Beția de cuvinte în „Revista Contimporană”
de Titu Maiorescu
1873


Darwin ne spune că multe soiuri de maimuțe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei și a spirtuoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze și tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povestește că locuitorii din Africa de miazănoapte prind pavianii cei sălbatici punându-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuțe în această stare și ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor și despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse și mahmure, de durere își țineau capul cu amândouă mâinile și înfățișau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zama de lămâie. O maimuță americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-l mai bea și a fost, prin urmare, mai cuminte decât mulți oameni“ (Ch. Darwin, Descendența omului și selecțiunea sexuală, I, 1).

Va să zică plăcerea noastră pentru amețeala artificială, produsă prin plante și preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziție strămoșească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuțele de exemplu, din al căror neam ne coborâm.

Nu ne vom mira dar de lățirea cea mare a acelui obicei și de feluritele mijloace pentru mulțumirea lui. Cânepa, macul, vița de vie, tutunul etc., etc. sunt producte ale naturii cu care omul își nutrește pasiunea lui pentru amețeală.

Există însă un fel de beție deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beția de cuvinte.

Cuvântul, ca și alte mijloace de beție, e, pănă la un grad oarecare, un stimulent al inteligenței. Consumat însă în cantități prea mari și mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze și să-și piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, el devine un mijloc puternic pentru amețirea inteligenței. Efectele caracteristice ale oricărei beții sunt atunci și efectele lui, „la debilité des fonctions intellectuelles et le penchant à la violence“, cum ne arată Cabanis în memoriul 8 din Rapports du physique et du moral de l’homme.

Simptomele patologice ale amețelei produse prin întrebuințarea nefirească a cuvintelor ni se înfățișază treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte.

În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit și întrebuințarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor și consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă și creierii sunt turburați numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenței: pierderea oricărui șir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, violența nemotivată a limbajului.

Ar da poate un caracter prea pedant acestei neînsemnate cercetări literare dacă am voi să așezăm exemplele practice pentru teoria mai sus expusă după chiar gradele arătate: ne mărginim a le cita în total, lăsând binevoitorului cititor sarcina de a le clasa în ordine, de va voi. Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotă- râtor: întrebuințarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor și fără nici un respect pentru acea parte a naturii omenești care se numește inteligență.

În București a apărut la 1 martie al anului 1873 o gazetă lunară sub numele de Revista contimporană. Litere-Arte-Științe. Se spune că vro 20 sau 30, alții zic chiar 40 de redactori-colaboratori însuflețesc tinerețea acestei plăpânde ființe. Noi deocamdată ne îndeplinim datoria de a-i mulțumi pentru îmbelșugata culegere de exemple ce ne oferă în primele sale numere în folosul și spre ilustrarea tratatului de față asupra beției de cuvinte în toate fazele ei, și nu ne îndoim că, de va merge mai departe pe aceeași cale, va deveni una din cele mai importante întreprinderi pentru acest scop.

În primele două numere ale Revistei contimporane ne atrage mai întâi suvenirea dlui Sion despre poetul Conachi. Bietul Conachi! Nu știm prin ce nefericită împărțire a materiei s-a întâmplat că în întregul număr de la 1 martie, deși cuprinde vro 15 pagini despre el, nu i se citează decât două exemple: Oda la Moruzi, „cea mai sarbădă și cea mai prozaică“, după chiar părerea dlui Sion, și următoarele versuri:

Na, vouă banilor! Na, ție Conachi!
Bravo ție, Mihalachi!

Pas acum și te mai îndoiește de încântătoarea frumusețe a muzei lui Conachi!

Oda sus-citată în lauda domnului Alexandru Moruzi începe așa:

După ce cu-ndestulare
Din milă, cu bunătate,
Aduci ape curgătoare
În orașele-nsetate;

și aici dl Sion ne lămurește că în adevăr Moruzi a adus apa la Monastirea Golia din Iași, „de unde, vărsându-se prin o gură de leu, se împărțea pe la mai multe cișmele“, și apoi continuă:

„am citat aceasta pentru ca să arăt că inspirațiunea lui Conachi nu era o adulațiune, ci exploziunea unui entuziasm nobil pentru îmbunătățirile ce poetul vedea că se fac în țară“.

Cum? Câteva cuvinte rimate asupra unor țevi de apă aduse de prințul Moruzi se și numesc de dl Sion „exploziunea unui entuziasm nobil“ din partea poetului?

Deși aceasta este deocamdată un abuz înc[...]nsemnător, poate chiar neobservat pentru cititorii mai puțin deprinși, totuși el constituie primul simptom al suferinței de care este cuprins dl Sion. Cele următoare vor fi mai tari.

La pagina 15 ni se citează câteva versuri din Psaltirea lui Dositei, d. e.:

Limbele să salte Să strige-n tărie
Cu cântece nalte, Glas de bucurie.

Simpla citare a acestor versuri este foarte nevinovată, deși versurile sunt urâte, dar nevinovăția încetează din momentul în care dl Sion cu ele se amestecă în prozodie: d-sa își permite a numi aceste trohee ale lui Dositei... hexametre!

Versurile de la pag. 17:

Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sfinte,
Și nu mă trece, ci-mi ia aminte,

dl Sion le numește... pentametre!

În împrejurări normale nu ar fi iertat unui literat, fie chiar membru al Societății Academice Române, să scrie asemenea lucruri. Dar în starea în care se află dl Sion când scrie, și în care, precum vom vedea mai jos, se află și alți scriitori principali ai Revistei contimporane, asemenea fenomene trebuiesc privite mai mult cu un fel de interes psihologic.

Dl Sion, în urma acelei stări, pare uneori a pierde conștiința sigură despre ceea ce face, scrie când f[...]nțeles, când în contrazicere, când cu o violență de expresii nemotivată, de exemplu pag. 22:

„prima simptomă a perfecționării sufletului lui Conachi fu predilecțiunea sa pentru poezie“,

și îndată mai jos:

„toți știm cum ajunge cineva poet: el mai întâi trebuie să se nască cu asemenea predilecțiune“.

Apoi, la pag. următoare:

„de la 1806 pănă la 1834 Conachi a fost mereu în funcțiuni“,

și îndată mai jos:

„dar în intervalul interupțiunilor sale din funcțiuni se ocupa cu profesiunea specială de inginer hotarnic“.

Apoi la pag. 90:

„Pe atunci însă, cată să știm, amorezații nu-și făceau curte în modul prozaic de astăzi, pe la teatruri, pe la baluri și pe la grădine: damele nu ieșeau fără bărbații lor nicăierea, nici primeau visite când erau singure acasă; apoi bilete dulci și parfumate nu erau în datina timpului. Curtea se făcea precum ne spune poetul Alecsandri în Barbu Lăutaru: amantul umbla cu lăutarii cântând toată noaptea pe sub ferestrele Dulcineei; sau, dacă era poet ca Conachi, făcea versuri, pe care... nu le da la gazete, nici la tipar, ci punea pe lăutari să le cânte.
Nu voiu să zic că cu moduri atât de prozaice Conachi făcea curte nobilei sale amante; nu e însă mai puțin adevărat că de la 1812—1828 versurile lui făceau gloria lăutarilor dintr-un capăt pănă la celalt al Moldovei.“

La pagina 24 dl Sion ne vorbește despre

„junele adolescent“.

Poate îi era teamă că vom crede adolescentul bătrân!

Tot acolo ne spune că

„țara era în convulsiunile cele mai înflăcărate“,

și la pagina următoare vrea să examineze cartea lui Conachi și să vadă

„de ce calibru este“.

La paginile 102 și 103, dl Sion, vorbind de sine însuși, scrie:

„Apoi când m-am ridicat din adolescență și m-am așezat în capitală... mă duceam la casa lui Conachi adeseori, și ospitalitatea aceasta o plăteam cetindu-i câteodată vreo compunere...“

Demn de observat e dl Sion când se desfată în tăria expresiilor. La pag. 96, vorbind despre ochi, zice:

„Cine nu și-a scăldat sufletul în deliciul acestor stele, care se zice să sunt scaunul sufletului și al inimii?“ A-și scălda sufletul în deliciul unor stele care sunt un scaun, iată o imagine a cărei soață se află numai în următoarea strofă a dlui A. Pelimon (nu este și d-sa între cei 30—40 de redactori-colaboratori ai Revistei?):

Aste inimi prea-nfocate De al păcii imn legate
Cu stilpări de nemurire Cânt a patriei iubire.

Departe duce pe om beția de cuvinte!

La pag. 90, dl Sion ne arată cum

„Conachi revărsa florile imaginațiunii sale în adorațiunea idolului ce încântase sufletul său“,

dar la pag. 93 se întrece și zice:

„poetul vărsa tezaurii imaginațiunii sale cu profunziunea unui crater în irupțiune“.

Despre întrebuințarea de neologisme, precum sunt alegre, în loc de vesele, tandrețe, abandonez etc., nu este locul să vorbim aici: ne grăbim a termina critica în ceea ce privește partea dlui Sion din Revista contimporană prin citarea ultimelor sale cuvinte:

„Iată materia mea epuizată. Fie ca această lucrare să se urce ca fumul de tămâie către sufletul acestui veteran al Parnasului român, care a depus premiile geniului și cugetării sale pe altarul culturii naționale! Respect, venerațiune și glorie memoriei numelui său!“

Premiile geniului și cugetării (adică poeziile) și gloria memoriei numelui sunt un nonsens și un pleonasm, care încheie într-un mod armonic lucrarea dlui Sion, citită la Ateneu, citită la Cernăuți, citită la Bacău, și, în sfârșit, tipărită în Revista contimporană. Un alt autor care umple coloanele acestei reviste este dl Pantazi Ghica. D-sa ne îmbie cu o nuvelă istorică intitulată Marele vistier Cândescu. Ce palid devine dl Sion, cu toată „înflăcărarea convulsiunilor“ și cu toată „profunzimea craterului în irupțiune“, îndată ce-l punem alături de violența limbajului dlui P. Ghica, care ar fi înmărmurit și pe mai-sus-pomenitul Cabanis!

Pag. 80:

„Mihnea nu săvârșise încă aceste cuvinte, când o mulțime de femei, copii, bătrâni, sângerânzi, palizi, cu hainele rupte, sfășiete, cu părul smuls, cu mâinile rănite,

intrară în gloată, în dezordine, înspăimântați, alergând, în sala sfatului domnesc. Din acea mulțime speriată, exasperată, două fete, două copile, se repeziră în brațele vistierului Cândescu, strigând: „Scăpare, tată! scăpare!““

Simțiți, vă rog, toată gingășia logică a acestei îmbelșugări de cuvinte: mulțimea intră în gloată și în dezordine, ea este nu numai înspăimântată, ci și speriată și exasperată, ea are hainele nu numai rupte, ci și sfășiate, și atunci în brațele vistierului Cândescu se reped două, nu numai fete, ci și copile.

La pag. 82:

„Boieri, femei, copii, bătrâni, oșteni ieșiră toți în liniște dar având pe figuri aceeași durere, aceeași exasperațiune, aceeași desperare“.

Durere, exasperațiune și desperare!

„Armașul Dincă Sârbu, șarpe încolăcitor, ființă târâtoare, astucioasă, ipocrită, furbă și trădătoare, suflet damnat, spion și confident al lui Mihnea, când intră domnitorul în biserică, opri pe comisul Comăneanu la ușa sfântului locaș.“

Grozav e Dincă Sârbu, și ar fi mai grozav dacă nu ar deveni ridicol în această descriere.

„Astfel se făcu trista și rușinoasa instalare a lui Mihnea III, cu pronosticuri atât de lugubre și în condițiuni atât de funerbe pentru țară.“

Condițiuni funebre? Aceasta nu prea are înțeles în românește. Dar pe dl Ghica nu-l supăr[...]nțelegerea. În fantezia d-sale cea învăpăiată, adjectivele înoată cu grămada, și d-sa pescuiește când pe unul, când pe altul, și-l aruncă fără alegere în brațele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poți petrece timpul cu variații asupra aceleiași teme, cu combinări și permut[...]n marginea numărului de cuvinte date. Înțelesul rămâne același și uneori fraza câștigă. D. e.:

„Astfel se făcu lugubra și funebra instalare a lui Mihnea cu pronosticuri atât de triste și în condițiuni atât de rușinoase pentru țară.“

Și mai sus, pag. 75:

„Nici o voce nu răspunse, toată lumea, tăcută și cuprinsă de o adâncă întristare, păstra un silențiu lugubru“.

Lumea tăcută păstra un silențiu! Sau, tot așa de bine, lumea silențioasă păstra o tăcere. Sau, mai amplificat: lumea lugubră păstra un silențiu tăcut.

Am cita mai multe simptome ale dlui Pantazi Ghica, dacă am fi avut răbdarea să citim nuvela d-sale și în numărul revistei de la 1 aprilie 1873. Dar această răbdare n-am avut-o și ne mărginim să spunem că dl Ulysse de Marsillac în Journal de Bucarest o laudă foarte mult și o numește savantă.

Între expresiile cu care dl Pantazi Ghica înavuțește sărmana limbă română figurează, pe lângă silențiul lugubru, rapace, avaricios, astucios, furb și adat (adonné).

Mult mai fin e dl Vasile Alexandrescu-Ureche.

Oh, d-sa vorbește cu preferință despre lucruri pe care, necunoscâ ndu-le însuși bine, presupune că nici cititorii nu le cunosc, și pe acest fundament înșiră la cuvinte de o fenomenală combinațiune. După un tipic cunoscut încă din Adunarea națională, pe care o inspira d-sa odinioară, dl Alexandrescu-Ureche, în studiul asupra lui Miron Costin, cu care începe juna Revistă, vrea să ne arăte meritul lui Miron Costin ca om de știință și ne zice:

„După cum Cantù definește istoria conform ultimelor, modernelor teorii: „l’histoire est le recit d’événements importants afin de connaître le passé et par lui de conjecturer l’avenir probable“... așa a zis Miron Costin când ne spune că istoria ne învață: „Cu acele trecute vremi să pricepem cele venitoare!“ Care e meritul lui M. Costin ca om de știință? Dar ce dezvoltare mai admirabilă de inteligență ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile științei cu secole mai nainte de atâți nemuritori lucrători în ogorul științific, în ogorul istoriei, la apusul Europei!“

Ce mistificare mai este și aceasta? Nu este adevărat că ideea de a concepe istoria ca o știință a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o „ultimă modernă teorie“. Aceasta a trebuit să treacă prin capul tuturor istoricilor, de când istorici există, și este anume relevată în Polybius, în Tacitus, în Cicero, dacă, după dorința lui Cornelius Nepos, îl numărăm și pe acesta printre istorici. Prin urmare, Miron Costin în fraza citată nu a făcut alta decât a spus și el o cugetare de istoric, dar nu a anticipat „cu o admirabilă inteligență concluziunile științei“ moderne.

La pag. 1 și 2 a revistei ni se susține că:

„istoria, fiica filozofiei, nu vine decât după ce poezia populară începe a tăcea“,

și îndată se adaogă:

„istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried din poemul Analelor (?)“.

La pag. 2, dl Alexandrescu vorbește despre lăutarii, care singuri

„fac istorie... pe timpul lui Atila (5), la palatul Biciului lui Dumnezeu“.

Acel (5) pus lângă Attila ne trimite în josul paginii, la autorii antici din care îi izvorăște dlui Ureche această știință. Acolo găsim numit, pe lângă Priscus, și pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian (născut pe la 330) era de mai mulți ani mort când a început domnirea lui Attila (434, 435) și istoria lui merge numai pănă la 378 după Chr.

La pag. 9, eruditul nostru profesor de istorie la Universitatea din București ne spune că „istoria de caracter filozofic“ se născu „cu Voltaire, abia în secolul XVII și XVIII“.

Voltaire istoric în secolul 17? Dar Voltaire este de 6 ani când se sfârșește secolul al 17-lea, și în această vârstă el de-abia ar fi putut scrie un tratat ca acela al dlui Ureche, necum o istorie de „caracter filozofic“.

Dar unde este tare dl Ureche este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul s[...]ncepe a-și pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez și de familie îl transportă în acea lume fericită, unde prozaica lege a logicii și a exactității științifice nu mai domnește.

Cu deosebire ne preumblă atunci prin țara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu, și ne încântă cu sonuri ca cele următoare:

„Nu, oricât am putea supăra vreunul din acele spirite de care altădată râdeam, pe care azi le deplângem, spirite pururea gata a deprecia ce este românesc, nu, repețim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines, el nu este Olanyro Morales, Zurita, Garivay, Muntaner, Mariana, Moncada; nu este asemenea autorul cronicilor de Napoli, nici Villani; nu este a fortiori, catalogarii de date și domni ai Germaniei feudale... Miron Costin este în fond „istoric“!“

Bietul zețar nu s-a prea orientat în așezarea literelor acestor spanioli, și astfel errata de la sfârșitul numărului ne invită să citim Ocampo, Morales în loc de Olaniro Morales. Fie și Ocampo, Morales! Să ne atragem în trecăt, deși cu multă mâhnire din parte-ne, râsul sau deplângerea dlui Ureche, mărturisind cu sinceritate că, după părerea noastră, nu ar fi nici o scădere pentru Miron Costin de a fi comparat lui Comines sau lui Froissart. Dl Ureche crede că Miron Costin le este fără comparare superior, după același tipic după care credea altă dată, într-un foileton al Adunării naționale, că o palidă imitare a lui Văcărescu este superioară originalului lui Goethe.

La pag. 6, dl Ureche ne înșiră alte nume, spunându-ne că:


„Miron Costin este deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, și la cauze recunoaște o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Rotek, Cantù, Thiery“.

Ce-o fi căutând printre acești istorici Leibniz și Descartes? Altă dată, dl Ureche, vorbind despre arhitectura noastră, ne spunea că celebrii arhitecți ai Italiei ar fi invidioși de ea și ne cita între aceștia și pe Cimabue, care însă este celebru în pictură.

Dar în starea intelectuală în care se află d-sa când scrie nici nu e vorba de exactitate a citărilor. Totul e ca sonul gol al numelor proprii să producă efect, și în această privință trebuie să recunoaștem că Cimabue e foarte bine ales.

În numărul Revistei contimporane de la 1 aprilie ni se înfățișează doi autori mai noi, cu lucrări mai scurte.

Unul este D. Aug. Laurianu. D-sa face o critică a unei traduceri din Molière și a dramei dlui Scurtescu, Rhea Silvia. Știți că despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius în câteva rânduri, la începutul istoriei sale, că a fost vestală, dar că a născut totuși pe Romulus și Remus. Completa lipsă de tradițiuni mai lămurite asupra ei nu împiedică pe dl Laurianu de a scrie:


„Pentru a trata asemenea subiecte, se cere, pe lângă atâtea alte condițiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, și un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvânt, al miezului social în care se petrece acțiunea, și acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei Rheei Silviei“.

Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înțeles, dar cuvintele sună a ceva.

Același domn scrie la pagina 158 și 159:

„Nu este aici locul de a căuta rațiunea preeminenței traducțiunilor asupra compozițiunii și raportul ce există între autor și executor. Cănd vom scrie în special despre teatrul nostru, vom elucida aceste chestiuni colaterale rândurilor de astăzi. Deocamdată, ne mulțumim de a declara într-un mod categoric că n-avem idei preconcepute contra nici unuia din modurile în care se manifestă literatura scenală la noi“.

Auzi, frate! Junele Laurianu ne declară „într-un mod categoric“ că nu are „idei preconcepute“!

Ce fericire pentru „literatura scenală“ a României și pentru „chestiunile colaterale rândurilor de astăzi“!

Cel din urmă autor însemnat în no. 2 al Revistei se numește George Marian. D-sa pare a fi de la Ploiești, căci ne vorbește despre

„un colț al țării unde m-am ploieștit, era să zic pleoștit“.

Acest domn de la Ploiești, eram să zic... are mult spirit. D-sa iubește „la causerie“ ca la Paris și o introduce în Revista contimporană prin un Ciaiu la doamna Cutare. Ce mai eleganță în toată conversația! Domnul de la Ploiești o începe prin a face doamnei Cutare din București un

„compliment pentru toaleta sa de un perfect bun-gust“,

și complimentul era, f[...]ndoială, de un perfect bun-gust, ca și cel următor, despre care ne spune dl Marian:

„cultul frumosului există în Țara Românească. Mă inhățai de acest cuvânt ca să spun că n-ar putea fi îndoință despre aceasta decât numai când frumosul n-ar fi reprezentat la noi prin imagini vii ca dna Cutare. Complimentul însă nu produse efect.“

Dar nu pentru aceste galanterii ploieștite, eram să zic..., intră dl George Marian în această mică cercetare. D-sa merită a figura în ea fiindcă împărtășește amețeala dlui Ureche în privința numelor proprii. După ce ne-a spus, desigur cu multă competență, că concertele Societății filarmonice sunt

„destinate a face pe public să fugă văzând numai numele lui Beethoven pe afiș“,

continuă:

„Grație dnei Cutare, mă împăcam cu muzica clasică de care mă desgustase concertele puțin divertisante ale Societății filarmonice. Un caet din Mozart se aflà pe piano. Doamna Cutare îl deschise și ne jucà nemuritoarea uvertură a operei Freischütz (Robin des Bois).“

Admirabila doamna Cutare! Deschide un caiet din Mozart și joacă din el uvertura lui Freischütz. Ai să vezi că în numărul viitor al Revistei are să deschidă caietul lui Weber și să ne joace uvertura lui Don Juan.

După exemplele fenomenale, citate pănă acum, am mai adăoga câteva cuvinte în privința întregii întreprinderi numite Revista contimporană, dar ne e teamă că redactorii ei vor declara, cu modestia junelui domn Laurianu,

„într-un mod categoric“,

că nu au idei preconcepute nici măcar în contra — beției de cuvinte.