Asupra mişcării literare şi ştiinţifice

De la Wikisource

Asupra mişcării literare şi ştiinţifice de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Seceta literară şi ştiinţifică, sărăcia mişcării noastre literare contemporane e în afară de orice îndoială şi, desigur, puţini se vor găsi care să nege acest fapt pe cât de trist, pe atât de adevărat.

Nu-i vorbă, în privinţa mişcării ştiinţifice propriu-zise se vor găsi unii care nu ne vor da dreptate.

Numărul şcolilor şi al şcolarilor creşte necontenit, universităţile noastre se îmbunătăţesc foarte mult, o mulţime de tineri ne vin din străinătate înarmaţi cu toată ştiinţa europeană; n-ar fi deci nedrept de a vorbi de lipsa unei mişcări ştiinţifice la noi?

Neîndoielnic că cei ce vor vorbi aşa vor avea o mare doză de dreptate. Că instrucţia se întinde la noi — cam încet, nu e vorbă, dar totuşi se întinde — nu mai încape discuţie; că universităţile noastre se îmbunătăţesc foarte mult, e poate mai puţin sigur, admitem însă şi asta; dar de aci şi până la o mişcare ştiinţifică în adevăratul înţeles al cuvântului mai e un pas, şi un pas foarte important. Pentru că aceea ce deosebeşte mai ales o mişcare ştiinţifică într-o societate e entuziasmul, e iubirea dezinteresată pentru ştiinţă, atât din partea celor care o predau, cât şi din partea celor care o învaţă.

Când tinerimea cultă venea entuziasmată din toate colţurile Germaniei pentru a asculta pe marii ei dascăli Fichte ori Hegel, era desigur o frumoasă mişcare ştiinţifică. Dorul de lumină şi de adevăr însufleţea această tinerime; dorul de a răspândi lumina şi adevărul însufleţea pe marii ei învăţaţi.

Când bătrânul dascăl Gheorghe Lazăr dădea învăţătură într-o casă veche prin crăpăturile căreia şuiera vântul de iarnă, ghemuiţi de frig şi el, şi cei ce-l ascultau, dar pătrunşi cu toţii de acelaşi dor de adevăr şi de lumină pentru ei şi pentru neamul lor, era un început de mişcare culturală. Acest început era sărac, foarte sărac, dar era începutul unei adevărate mişcări literare şi ştiinţifice care a dat roade frumoase.

Azi însă, în cele mai multe cazuri, un profesor îşi dă ceasul lui regulamentar de muncă numai pentru că e plătit — şi aceasta când nu poate să se eschiveze. Cei ce învaţă, învaţă iarăşi pentru că n-au încotro: trebuie să-şi facă o carieră, să ia o fată cu zestre şi pentru asta trebuie diplomă.

Odată diploma luată, diplomatul azvârle cărţile în foc, uită ceea ce a învăţat, afară doar de ceea ce îi cere meseria.

Azi, când dascălul dă învăţătură numai pentru leafă, când elevii nu învaţă decât pentru ca să ajungă să ia leafă, iar publicul nu învaţă deloc, e greu de vorbit de o mişcare ştiinţifică în adevăratul înţeles al cuvântului, oricât s-ar fi întins învăţătura ca meserie. Ştiinţei noastre de azi îi lipseşte o dezinteresată iubire de ştiinţă, năzuinţe înalte şi entuziasm ştiinţific pentru a deveni o adevărată mişcare ştiinţifică.

Dar dacă despre sărăcia mişcării noastre ştiinţifice mai poate fi îndoială, în privinţa secetei literare suntem cu toţii de acord.

Scriitori de valoare avem puţini, şi acei puţini scriu aşa de rar, iar aceste scrieri rare sunt primite de public cu atâta indiferenţă! Şi astfel, amândoi factorii unei mişcări literare şi ştiinţifice ne lipsesc deopotrivă: literaţii şi producţiunile literare de o parte şi un public către care s-ar adresa aceste producţiuni de altă parte.

Care şi unde e pricina acestui fenomen întristător? Cauza sărăciei noastre literare, zic unii, e că scriitorii noştri mai de valoare nu scriu. Cu alte cuvinte, cauza sărăciei noastre literare e lipsa literaturii, ori — parafrazând o spirituală expresie a lui Caragiale — o naţiune fără literatură va să zică că nu o are!

Alţii, mai pricepuţi şi cu mai multă dreptate, găsesc cauza acestei stagnaţii în indiferenţa publicului. De câte ori am auzit pe puţinii noştri scriitori de talent zicând: ,,Să scrii, să lucrezi, să-ţi istoveşti toate forţele sufleteşti? Dar pentru cine? Dar pentru ce?"

...dacă, după nopţi de trudă,

Migălind vorbă cu vorbă c-o-ndărătnicie crudă,

Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere sau vrun vis,

Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris...

,,Fiecare e ocupat cu trebile lui, cu interesele de toate zilele, astfel că pentru interesele intelectuale şi estetice nu-i rămâne nici vreme, nici bunăvoinţă şi nici pricepere. O carte care iese de sub tipar, o piesă ce se reprezintă la teatru, face să se vorbească de ea două-trei zile şi asta încă e mult şi numai dacă reporterii de gazete, transformaţi în critici artistici, vor binevoi să spuie câteva vorbe în gazetele respective.

Îndemnul moral lipseşte dar. Dar îndemnul material? Nici atâta. Opera de valoare, tipărită într-un număr ridicol de exemplare, se vinde în cinci ani... dacă nu rămâne nevândută pentru vecie. Pentru cine dar să scrii şi pentru ce!"

Astfel zic scriitorii noştri de talent şi desigur că în vorbele lor e o bună parte de dreptate.

Un lucru numai: aceste căinări nu răspund la întrebarea noastră, nu ne dau cauza adevărată a secetei literare şi intelectuale.

Indiferenţa publicului? Dar de ce publicul e azi aşa de indiferent pentru producţiunile artistice, când cu treizeci ori patruzeci de ani înainte arăta un interes aşa de mare pentru Alecsandri şi alţii? Cu explicaţiile date însemnează a te învârti într-un cerc vicios: publicul nu citeşte pentru că nu se produce şi nu se produce pentru că nu se citeşte.

O mişcare literară ori ştiinţifică cuprinde deopotrivă pe amândoi factorii ori — în termeni economici — cuprinde deopotrivă şi pe producătorii literari, şi pe consumatori. O societate produce şi scriitori, şi cititori care influenţează unii asupra altora şi, împreună, formează ceea ce numim mişcare literară ori mişcare ştiinţifică.

Că o mişcare literară fără literaţi e un nonsens, pricepe oricine; dar că o mişcare literară fără cititori e iarăşi o imposibilitate, pentru unii nu-i tot aşa de clar. Cauza acestei nepriceperi e că în toate istoriile literare se analizează numai scriitorii fiecărei epoci, nu însă şi publicul cititor, parcă acesta din urmă nici n-ar exista. Adevărul e însă că publicul e tot aşa de important ca şi scriitorii.

În acest dublu sens înţelegem mişcarea literară şi ştiinţifică şi în acest sens vom căuta pricina sărăciei în mişcarea noastră literară şi intelectuală de azi.

Mişcarea literară fiind un fenomen social, în viaţa socială deci trebuie să căutăm condiţiunile existenţei ei, precum şi cauzele înfloririi ori decadenţei literare.

Să aruncăm, deci, o scurtă privire asupra vieţii noastre sociale de acum patruzeci ori cincizeci de ani.

După 1848, noi am intrat definitiv în curentul vieţii europene. O întreagă întocmire socială bazată pe iobăgie, asemănătoare cu feudalismul european, a căzut şi a fost înlocuită cu o altă întocmire, numită în mod obişnuit întocmirea burgheză, democrată; formele politico-sociale feudale iobăgiste au fost înlocuite prin formele moderne occidentale. Această transformare socială, săvârşită de aceia pe care de obicei îi numim ,,generaţia de la '48", e asemănătoare în multe privinţe cu transformarea operată şi în Franţa la 1789-1793 de burghezimea revoluţionară de atunci. Zicem ,,asemănătoare în multe privinţe" şi nu de tot, pentru că sunt şi deosebiri însemnate, provocate de diferenţa între felul dezvoltării istorice a ţării noastre şi a Occidentului european.

Asupra unora din aceste esenţiale deosebiri vom insista chiar aici, cât va fi nevoie pentru ţelul acestui articol.

Dar nu numai prefacerea noastră socială era în unele privinţe deosebită de cea europeană, ci şi lupta generaţiei de la 1848 era în multe privinţe deosebită de lupta revoluţionarilor burghezi din Occidentul Europei. În unele privinţe, această luptă era mult mai uşoară, în altele mai grea. Esenţială deosebire e şi următoarea: pe când burghezimea revoluţionară europeană se lupta pentru doborârea unei întocmiri sociale şi înlocuirea ei prin alta, la noi generaţia de la '48 ducea, afară de aceasta, şi o luptă pentru redeşteptarea şi liberarea naţională.

Aşadar, generaţia de la '48 a avut două scopuri de cea mai mare însemnătate: transformarea unei întregi întocmiri sociale şi redeşteptarea naţională. Fiecare din aceste scopuri în parte e în stare să provoace o puternică mişcare intelectuală. Ce să mai zicem când ele amândouă devin idealul, scopul generaţiei de la 1848! Mai ales deşteptarea naţională a fost totdeauna un puternic factor al unei mişcări literare — fapt care de altmintrelea e uşor de explicat. Mai întâi, e însufleţirea dacă nu a naţiunii întregi, apoi a elementelor celor mai culte şi simţitoare, e un entuziasm, e o ridicare a diapazonului emoţional al unei însemnate părţi din naţiune, care devine un teren foarte favorabil pentru crearea artistică. O mulţime de oameni sunt însufleţiţi de acelaşi ideal, au aceeaşi mare dorinţă, forţele lor sufleteşti lucrează în aceeaşi direcţie şi de aceea e la ei o cerinţă sufletească de a comunica unul cu altul, de a-şi spune dorinţele, de a-şi manifesta simţirile, emoţiunile, speranţele.

E evident însă că cel mai prielnic mod de manifestare şi comunicare emoţională între oameni e cuvântul sfânt şi inspirat al poeziei.

Afară de aceasta, literatura are de multe ori o mare importanţă utilitară, politică. De multe ori un popor ce se redeşteaptă trebuie să arate că există şi că are dreptul la existenţă, şi una din cele mai bune dovezi e şi literatura lui şi mai ales literatura populară. Şi de aceea iarăşi în timpul redeşteptării naţionale există o tendinţă de a se întoarce către izvoarele vii şi sănătoase ale poeziei populare. Aşa a fost la alţii: în Polonia, în Germania, în Danemarca, în Serbia, în Boemia, aşa a fost şi la noi.

Ca să vedem ce puternic curent literar s-a creat în această epocă istorică numită epocă de la 1848, n-avem decât să pomenim pe aceia care au scris atunci, pe poeţii epocii. Heliade Rădulescu e poet, Gr. Alexandrescu poet, Alecsandri poet, Bolliac poet, Rosetti, Negri, toţi capii mişcării revoluţionare democrato-burgheze şi naţionale sunt poeţi. Aceia care nu făceau versuri, Ion Ghica, Kogălniceanu, Bălcescu şi alţii, creează proza română. Alecsandri descoperă creaţiunea marelui nostru poet anonim, ţărănimea. E un elan, e un entuziasm, e o speranţă în viitor, chiar în acele creaţiuni care deplângeau prezentul.

După spiritul ei, această literatură cu drept cuvânt poate fi numită literatura ideologilor burghezi de la 1848.

Pentru fruntaşii mişcării de la 1848, literatura nu era nici o glumă, nici o petrecere: era un instrument de luptă, era o armă puternică de deşteptare, o armă politică şi morală totdeodată. Şi această literatură se adresa unui public cititor care gândea ca şi scriitorii lui, care avea aceleaşi năzuinţe, acelaşi dor. Cuvintele calde ale poeţilor găseau răsunet în inima caldă a publicului, era o armonie completă între aceşti doi factori necesari pentru producerea unei mişcări literare, şi iată pentru ce epoca de la 1848 ne-a dat o mişcare literară în adevăratul sens al cuvântului, o mişcare puternică şi rodnică.

Această mişcare îndeplineşte toate condiţiunile ce se cer unei adevărate mişcări literare; ea a izvorât din nevoile vieţii sociale de atunci şi, la rândul ei, a influenţat această viaţă; ea a avut amândoi factorii necesari, şi în armonie între ei, — publicul cititor şi literaţii.

E adevărat că cercul la care se adresa literatura aceea era foarte restrâns şi aceasta scade, bineînţeles, din însemnătatea ei, dar însemnătatea numerică a publicului cititor, dacă e un factor important, nu e însă un factor unic şi exclusiv. Erau aşa de puţini cetăţenii liberi ai Atenei, şi Atena a fost doar patria celei mai mari înfloriri şi mişcări artistice pe care a văzut-o vreodată omenirea!

Aşadar, mişcarea literară şi intelectuală a generaţiunii de la 1848 a fost o mişcare adevărată în toată puterea cuvântului. Dar ea n-a putut să trăiască mult mai multă vreme decât au dăinuit cauzele sociale care i-au dat naştere, care i-au dat puterea şi vlaga.

Generaţia de la 1848 a avut fericirea, aşa de rară în istoria omenirii, de a-şi vedea visul realizat şi încă realizat mai în totalitatea lui.

Întocmirea socială veche e răsturnată, înlocuită cu alta, iar după unirea principatelor, România ajunge o naţiune de sine stătătoare.

Odată introdusă întocmirea democrată burgheză, trebuia să se arate deosebirea dintre noi şi Occidentul Europei, deosebire despre care am pomenit mai sus şi pe care am arătat-o în articolul meu despre Caragiale. În Europa occidentală transformarea burgheză a societăţii a fost făcută de însăşi burghezimea bogată, puternică, cultă, care după o luptă de mai bine de trei veacuri a învins feudalismul şi şi-a croit o întocmire socială proprie intereselor ei, mişcării ei triumfătoare. La noi însă, doborârea iobăgiei, a feudalismului nostru naţional, n-a fost făcută atâta de burghezime, care era puţin numeroasă, săracă, incultă. La noi, întocmirea nouă a fost introdusă de o seamă de tineri cu o cultură europeană, în parte fii de boieri. Aceştia, bazaţi pe mica burghezime, pe meseriaşi, dar mai ales ajutaţi de un fapt absolut hotărâtor şi anume că întocmirea burgheză era pe atunci triumfătoare în statele puternice şi civilizate, au introdus aceeaşi întocmire şi la noi.

Aşadar, am căpătat instituţiile burgheze, fără să avem o burghezime puternică; instituţiile burgheze însă fără burghezime stăteau fără bază, atârnau, cum am zice, în aer.

Pentru ca instituţiile să capete o bază solidă, trebuia creată o burghezime puternică, cerinţă uşurată foarte mult prin instituţiile noi introduse. Astfel, crearea unei burghezimi devenea o necesitate istorică, era inevitabilă. Puterea burghezimii însă, după cum se ştie, consistă în primul rând în avere, şi de aceea lozinca era dată de însuşi momentul istoric: ,,enrichissez-vous!" [1]

Se înţelege, tânăra noastră burghezime nu s-a lăsat mult să fie poftită ca să înceapă alergarea după îmbogăţire.

Cum s-a făcut şi se face îmbogăţirea asta, nu ne priveşte. Aici avem a face cu fenomenele politico-sociale, numai atâta întru cât ne sunt necesare pentru explicarea mişcării noastre intelectuale şi literare.

Dacă pentru a da un conţinut real noii întocmiri sociale se cerea de o parte o burghezime puternică, de altă parte se cereau şi o mulţime de instituţii politice, juridice, financiare, precum şi oamenii care să conducă aceste instituţii. Se cer prefecţi, subprefecţi, judecători, avocaţi, directori, subdirectori, deputaţi, senatori etc., etc. [2]

Deci, dacă burghezimea s-a pus pe făcut avere, cei mai culţi din păturile sociale suprapuse, chiar sub conducerea oamenilor care aparţineau şi aparţin generaţiei de la 1848, au început să organizeze statul modern — şi astfel s-a creat o ocupaţie care a luat proporţii mari în ţară la noi: politica şi o ocupaţie ale cărei proporţii sunt curat îngrijorătoare: politicianismul.

De altfel, aceste două îndeletniciri, politica şi politicianismul pe de o parte şi îmbogăţirea pe de alta, se împăcau perfect, treceau una într-alta, se confundau împreună. Bineînţeles însă, crearea unei burghezimi puternice şi a unor instituţiuni corespunzătoare nu se săvârşeşte nici într-un an, nici în doi; e un proces care durează mult şi care absoarbe toată activitatea claselor suprapuse.

Dar ce s-a făcut în timpul desfăşurării acestui proces cu mişcarea noastră literară începută sub nişte auspicii aşa de frumoase? Această mişcare decădea, decădea mereu. Şi cauza acestei decăderi e lesne de găsit.

Literatura pe care am numit-o a ideologilor burghezi şi-a avut obârşia în năzuinţele naţionale şi în năzuinţa de a crea o societate burgheză, năzuinţe care şi una şi alta s-au realizat. Ce avea dar de căutat copilul acesta frumos, ideolog, în proza de multe ori foarte puţin curată a vieţii noi practice?

Şi afară de aceasta, clasele care ar fi putut da viaţă şi consistenţă mişcării literare erau ocupate cu alte afaceri, dacă nu mai serioase, apoi desigur mai mănoase. De altmintrelea, aceea ce a distrus această mişcare literară nu-i atâta absorbirea prin ocupaţii, cât felul ocupaţiei. Sunt puţine ocupaţii şi preocupaţii omeneşti care să se-mpace aşa de puţin cu poezia, cu literatura, cu arta în general, ca ocupaţia şi preocupaţia de a face bani, ca alergarea după îmbogăţire. Munca fizică, munca câmpului spre pildă -dacă nu e excesivă, dacă nu e făcută în condiţiuni distrugătoare
— poate să se împace cu crearea poetică şi să producă o admirabilă poezie, cum a produs-o şi ţărănimea noastră. Lupta, războiul, care părea a fi o-ndeletnicire aşa de puţin priincioasă pentru dezvoltarea poeziei, a produs însă o întreagă şi imensă literatură, numită epopee — pe când negoţul şi îmbogăţirea i-au fost fatale. Cine a auzit vreodată de epopeea cotului de măsurat, de poema tejghelei, a contuarului? Cel mult doar de epopeea contractelor agricole!

Înavuţirea burgheză poate dezvolta alte facultăţi omeneşti: prevedere, inteligenţă, energie; pentru poezie însă ea e moartea. Pentru un negustor, pentru un arendaş îmbogăţit — un poet, un artist e un trândav, un parazit, iar literatura o distracţie stricătoare de moravuri. Pentru un burghez îmbogăţit, dar mai cult, literatura e o distracţie, când n-ai ceva mai bun de făcut.

Într-o asemenea atmosferă, o mişcare literară nu poate exista. Se înţelege, mişcarea literară a ideologilor de la 1848 nu s-a stins deodată: mişcările intelectuale nici nu se încep, nici nu se sfârşesc într-un singur moment.

S-a urmat a se scrie pe de o parte în puterea inerţiei, iar pe de alta în puterea convingerii idealiste, ce, între altele, a însufleţit generaţia de la 1848, că transformarea socială şi renaşterea naţională trebuie să fie începutul unei dezvoltări bogate în toate privinţile: politice, economice, artistice.

Câte puţin, cântăreţii au băgat de seamă că nu-i ascultă nimeni şi au început să amuţească. Singur Alecsandri a urmat a crea când nu-l mai ascultau, dar a sfârşit prin a-şi strămuta muza la romani spre a cânta pe Horaţiu şi pe Ovidiu. Într-un mod indirect, conştient ori inconştient, Alecsandri a recunoscut că epoca aceasta nu-i pentru poezia lui, nici poezia pentru epocă.

Întocmirea nouă a vieţii sociale introduse la noi a revoluţionat relaţiile sociale, a produs forme şi fenomene sociale deosebite de cele vechi şi deci a adt naştere la noi idei, simţiri, idealuri, revolte sufleteşti, care toate îşi au rădăcina în noua viaţă socială.

Toate aceste manifestări sufleteşti cer o formă poetică în care să fie exprimate, cer o nouă manifestare literară, îşi cer poeţii lor. Şi această manifestare literară s-a produs de o altă clasă, cu alţi artişti, cu alte forme poetice.

La această nouă manifestare literară trecem acum.

Epoca socială modernă, burgheză, capitalistă, democrată şi cum îi mai zice, e judecată în felurite chipuri. Într-o privinţă însă mai toţi judecătorii vor fi de acord şi anume că multe bunătăţi, dar şi multe rele a adus ea societăţii.

Această epocă burgheză a lăţit cultura, a ridicat colosal productivitatea muncii, a învins natura, a creat bogăţii enorme, a pus în comunicaţie uşoară nu numai pe oamenii aceluiaşi continent, ci şi pe locuitorii diferitelor continente, a produs adevărate minuni ale spiritului născocitor omenesc. Dar tot această epocă a produs rele tot aşa de evidente: ea a proletarizat pe micii cultivatori de pământ, a proletarizat pe meseriaşi, care n-au fost în stare să susţie concurenţa cu industriaşii, a creat un proletariat intelectual, a adus o mare nesiguranţă a vieţii materiale, o mare inegalitate economică, a enervat caracterele, a dezvoltat în oameni egoismul, lăcomia etc.

Noi nu judecăm aici epoca aceasta. Desigur că, cu toate relele, ea a fost un imens pas spre progres, dar repet, aci n-o judecăm, ci numai constatăm faptele.

Oriunde s-ar introduce această întocmire socială, ea trebuie să dea grosso-modo acelaşi rezultat, cu aceeaşi siguranţă cu care anumite cauze trebuie să producă un efect anumit.

Întocmirea socială introdusă la noi trebuia să dea şi a dat aceleaşi efecte ca şi în Europa, cu acea deosebire mare şi defavorabilă nouă că efectele rele s-au arătat mai puternice şi mai înainte decât cele bune.

Proletarizarea maselor în Occidentul Europei, inegalitatea economică, creşterea nesiguranţei vieţii, luxul enervant şi corupător şi toate celelalte efecte rele ale civilizaţiei burgheze s-au săvârşit acolo sub fluieratul ieşit din ogeagurile unor fabrici imense, în zgomotul unei civilizaţii strălucitoare, unei culturi economice şi ştiinţifice orbitoare. La noi însă s-au întâmplat numai toate relele, iar cultura mare economică şi ştiinţifică, strălucita civilizaţie europeană se lasă aşteptată şi acuma. Ce să mai zicem dar de început!

Ei bine, noua stare socială, creată în ţara asta, trebuia necesar să dea o manifestare literară cu un caracter nou. Această manifestare, după caracteru-i social, putea fi de două feluri, după clasa ori după clasele care ar fi produs-o. Produsă de clasele triumfătoare în folosul cărora a venit noua stare de lucruri, manifestarea literară ar exprima, într-un fel ori într-altul, triumful acestor clase. Ea ar fi liniştită, senină, plină de idealizarea noii stări de lucruri, mai ales însă ar fi o literatură aducătoare de plăceri netulburătoare, ar fi un inel foarte caracteristic în lanţul plăcerilor celor ce benchetuiesc la ospăţul vieţii. Bineînţeles, nu vreau să zic că literatura asta trebuie să fie lipsită de talent: valoarea ei artistică, după cum e valoarea oricărei creaţiuni artistice, depinde în primul rând de talentul artiştilor. Noi vorbim numai de caracterul acestei manifestări artistice, nu de valoarea ei artistică, şi desigur acesta este caracterul pe care l-ar fi avut o manifestare literară produsă de clasele triumfătoare. În schimb, produsă de clasele nedreptăţite, manifestarea literară trebuie să fie plină de nelinişte, de durere, de revoltă.

Am văzut însă că clasele triumfătoare, prea ocupate cu alte treburi, nu puteau da o manifestare literară: rămânea deci posibilă numai manifestarea literară a claselor nedreptăţite.

Din aceste clase însă, e evident că nici cea ţărănească, nici a meseriaşilor nu putea produce această manifestare: le lipsea cultura trebuincioasă. Avem dar numai două clase, clasa boierilor vechi, fosta clasă privilegiată, care în mod fatal trebuia să decadă în noua stare de lucruri, şi clasa proletariatului intelectual [3]. Clasa boierească însă era o clasă bătrână, istovită, iar elementele ei cele mai energice s-au acomodat perfect cu noua organizaţie, acceptând-o şi făcându-se cei mai puternici stâlpi ai ei.

Iată-ne dar cu o singură clasă capabilă de a fi dat o manifestare literară pentru această epocă: clasa proletariatului intelectual. În adevăr, această clasă a produs, şi încă o producţiune adeseori de mult talent, care întrece chiar ca valoare artistică pe premergătoarea ei.

Cum e această manifestare literară, care-i sunt trăsăturile caracteristice în exprimarea sentimentelor individuale, sentimentelor sociale, gândirilor şi ideilor filozofice?

Un om perspicace, care ar fi studiat literatura feluritelor epoci în legătură cu mediul social, uşor ar fi putut prezice, nu numai că clasa proletariatului intelectual va fi aceea care să creeze literatura epocii noastre, dar mai ales după caracterul clasei, ar fi

Prin proletar, în sensul ştiinţific al cuvântului, se înţelege un om care n-are pentru agonisirea vieţii decât un singur mijloc: munca lui pe care o vinde capitalului. Şi astfel proletarii se-mpart în două categorii: proletarii manuali, care îşi agonisesc traiul prin munca manuală, şi proletarii intelectuali sau proletarii culţi, care trăiesc din munca intelectuală. În acest sens, muncitorii din fabrici sunt proletari ca şi doctorii, inginerii, profesorii, ziariştii ş.c.l. Cei dintâi sunt însă manuali, cei din urmă intelectuali.

Ceea ce încurcă clasificarea claselor sociale este faptul că ele cuprind unele elemente care au ceva comun cu mai multe clase deodată. Astfel, şi proletarii manuali, dar mai ales cei intelectuali, au şi ei aristocraţimea lor, care în straturile superioare — economiceşte vorbind — se atinge cu clasele privilegiate.

A doua cauză a confuziei e faptul că, clasele sociale nefiind mărginite, cum sunt clasele Indiei, trecerile dintr-o clasă într-alta sunt posibile.

De aceea ţinem să precizăm termenul. Am spus mai sus ce înţelegem noi prin proletari. Iar când vorbim de proletariatul intelectual, care a creat o manifestare literară, nu înţelegem pe cei care au trecut în alte clase, nici aristocraţimea proletariatului, ci grosul armatei proletare. Înţelegem de asemenea şi pe cei ce se pregătesc, sau mai bine sunt pregătiţi de împrejurări fatale, să ajungă proletari intelectuali. Astfel este o mare parte a studenţimii. putut prevedea în linii generale caracterul manifestării literare ce avea să se producă.

Mai întâi, dintre toţi nedreptăţiţii, proletariatul intelectual este acela care are o mai largă cultură, o organizaţie nervoasă mai impresionabilă şi deci mai simţitoare, aşa că el poate simţi toate durerile mai adânc şi le poate exprima prin vorbe. Proletarul intelectual e sărac, uneori mai sărac decât proletarul manual; dar fiind sărac, el are cerinţe foarte mari, dezvoltate într-însul printr-o civilizaţie luxoasă, şi neputinţa de a le realiza trebuie negreşit să-l amărască, să provoace în el o revoltă sufletească. Această revoltă e mult mai temperată în clasele ţărăneşti muncitoare, dar inculte, prin faptul convingerii moştenite că ,,aşa a fost de când lumea, boieri şi mojici" şi prin simţul inferiorităţii culturale. Cu totul altfel stă proletarul intelectual: ca clasă, a ieşit din aceeaşi clasă burgheză, ca cultură şi ca talent o întrece; şi cu toate acestea îi e cu totul inferior ca poziţiune socială. În iubire va fi nenorocit, căci veşnic cei bogaţi vor fi preferaţi; pentru aceştia e luxul, pentru aceştia onorurile sociale. Câţi nătărăi, câţi imbecili trec înaintea proletarului intelectual, numai prin faptul unei averi mari moştenite! Sărăcia asta, poziţiunea inferioară în societate, nesiguranţa zilei de mâine, atâtea lovituri crude într-o luptă grea pentru existenţă, toate loviturile în amorul propriu peste măsură de dezvoltat, toate acestea şi multe altele le va simţi adânc şi dureros proletarul intelectual. Atunci o revoltă amară îi va cuprinde sufletul, şi dacă are talent, toate aceste sentimente de revoltă şi de durere se vor preface în vers, în manifestare poeticoliterară.

Fiecare vieţuitor răspunde într-un fel ori într-altul la dureri, la lovituri. Poetul, literatul, se revoltă prin vers, prin proză. Cum va fi această revoltă împotriva loviturilor vieţii? Se va mărgini ea oare la plângerea propriilor dureri, fără a lovi în cauzele care o produc sau, plângându-şi durerile, poetul se va revolta contra cauzelor şi va tinde a le înlătura?

Aceasta va atârna de temperamentul poetului. Mai e o întrebare importantă: se va mărgini oare poetul să-şi exprime propriile dureri, fără a se ocupa şi de durerile altora? În general, nu, deşi exprimarea lirică a propriei dureri trebuie să precumpănească. Dar durerea, ca şi bucuria, e un simţământ social. Acela care exprimă o durere caută să găsească un ajutor, o compătimire, un răsunet simpatic în sufletul celor către care se adresează, iar simţămintele simpatiei fiind reciproce, durerile celorlalţi trebuie să găsească şi ele răsunet în sufletul poetului care-şi plânge propriile lui dureri. Astfel poezia decepţiunii, durerii, revoltei, generalizându-se ori, mai bine zis, socializându-se, se naşte o literatură care exprimă durerea socială.

Se înţelege că, în primul rând, obiectul simpatiei va fi clasa poetului — în cazul de faţă proletarii intelectuali — şi în al doilea rând clasele care suferă de aceleaşi urmări ale vieţii sociale. Cum am văzut, acea clasă e mai întâi ţărănimea. Cel puţin pentru unii poeţi, clasa boierească, foştii noştri feudali, va fi şi ea un obiect de simpatie. Această clasă, care a avut odinioară un rol istoric în ţara noastră, e menită, după introducerea instituţiunilor noi, să piară ca clasă boierească şi să fie înlocuită cu o clasă mai tânără şi mai energică, clasa burgheză. Căci oricare ar fi păcatele istorice ale acestei clase, strâmtoarea ei actuală va provoca o compătimire în sufletul unui poet care mai mult simte decât analizează. Şi această compătimire se va regăsi în noua manifestare literară.

Când noua literatură va exprima durerea claselor muncitoare, atunci idealul ei va fi în viitor. Totuşi această îndrumare spre viitor poate fi un regret după trecut, deşi aceste două cuvinte, viitor şi trecut, par a nu se împăca deloc. Dar oricât de straniu ar părea acest fapt, el este uşor de explicat. Am văzut în adevăr că clasa boierilor de neam suferă împreună cu proletarii intelectuali de noua stare de lucruri; întru cât deci în noua manifestare literară se va găsi simpatia pentru aceste clase, glorificarea trecutului etc., într-atâta această manifestare poate să conţie un element reacţionar.

De altfel, chiar simpatia adâncă pentru clasa ţărănească putea introduce un asemenea element în tendinţele sociale ale noilor producţiuni literare. Şi iată cum: oricât de rea ar fi o viaţă socială, ea trebuie să aibă şi unele părţi bune. O viaţă socială absolut rea este cu neputinţă, căci în acest caz oamenii ar înceta de a exista.

Se înţelege că în viaţa ţăranului din vremea iobăgiei, în relaţiile lui economice şi patriarhale cu boierii, ca şi în viaţa-i de familie, erau unele trăsături preferabile vieţii ce i s-a creat de noua întocmire socială. Tocmai partea aceasta a vieţii ţărăneşti trebuia să impresioneze pe poeţi, care simţeau adânc suferinţele ţărănimii. Suferinţele trecute se uită, nu impresionează aşa de viu, pe când cele actuale sunt mult mai adânci.

Afară de asta, poeţii care plâng durerile ţărănimii aparţin clasei proletarilor intelectuali, nu clasei ţărăneşti. Nu clasa lor a dus în spinare urgia boierilor şi a iobăgiei; de aceea e foarte natural iarăşi ca unui poet care aparţine altei clase, oricât de sinceră iubire şi compătimire ar avea pentru ţărani, să-i apară cu totul în umbră suferinţele trecute şi să vadă în lumină numai bunătăţile acelei epoci.

Iată pentru ce simpatia acestor poeţi pentru clasa boierească decadentă şi chiar iubirea lor pentru ţărani trebuia să nască, cel puţin la unii, idealizarea vieţii voievozilor, idealizarea feudalismului nostru — un fel de democratism-reacţionar, ca să întrebuinţăm nişte termeni mai cunoscuţi.

Aceea ce ar putea scăpa literatura noastră de idealizarea trecutului este analiza şi priceperea noii stări de lucruri, nu numai în urmările ei cele rele, care sunt în adevăr nenorocite, ci şi în părţile ei progresiste. Dar, am zis-o, în general poeţii mai mult simt decât analizează.

Am spus mai sus că durerea proprie a unui artist, generalizându-se, se preface până la însuşirea durerii clasei lui întregi şi a claselor înrudite. Dar această socializare a durerii nu se opreşte nici aci, ea se întinde mai departe, cuprinzând pe toţi nenorociţii, pe toţi semenii, omenirea întreagă. Socializarea asta a sentimentelor poetului se poate întinde şi mai departe. Sunt vieţuitoare care suferă şi ale căror suferinţe sunt foarte asemănătoare cu ale oamenilor. Şi astfel, prin analogie cu suferinţele omeneşti, poetul ajunge să învăluiască cu simpatie în inima lui îndurerată universul întreg, existenţa toată. Universul astfel simţit, văzut prin prisma durerii artistului, ajunge el însuşi un prilej pentru durere.

De aici, fireşte, trebuie să urmeze blestemarea existenţei, dorul de a o nimici — Nirvana!

Dar chiar şi în acest ultim şi culminant punct al pesimismului, sentimentul de revoltă nu se pierde. Căci ce este propovăduirea neexistenţei dacă nu o revoltă împotriva fatalităţii ei? De bună seamă însă această ultimă treaptă a pesimismului este şi expresia din urmă a pasivităţii revoltei.

Şi astfel, un om cult şi pătrunzător care ştie că neîndoios caracterul oricărui curent literar e strâns legat de starea socială a epocii în care se produce, studiind noua stare de lucruri creată în ţara românească, ar fi putut prezice caracterul curentului literar ce trebuia să se manifeste.

Dar, ceea ce n-ar fi putut prevedea nimeni, e faptul că această manifestare literară s-a produs chiar de la începutul dezvoltării proletariatului intelectual şi că cel dintâi care a dat o exprimare artistică acestui nou curent a fost un om de un mare, de un foarte mare talent, Eminescu.

E clar, sper, acuma, de ce Eminescu a avut, are şi va avea încă multă vreme o mare influenţă asupra vieţii literare. El a exprimat gândirile, durerile, dorinţele, pasiunile, nemulţumirile ce s-au produs într-o anumită epocă istorică.

Din punctul acesta de vedere, creaţiunea lui Eminescu îşi are rădăcinile în viaţă, ea reprezintă în parte această viaţă şi de aceea şi înrâurirea ei e aşa de mare. Afară de asta, creaţiunea lui Eminescu era profetică, pentru că ea s-a arătat într-o vreme când toate nemulţumirile şi toate revoltele de care vorbirăm nu se manifestaseră încă, atunci când ele pluteau doar în aer, fără să fi luat nici o consistenţă.

Nu-i mai puţin adevărat însă că marea-i influenţă e datorită în mare parte şi formei nepieritoare şi cu totul noi a creaţiunilor lui. Dar chiar această formă, la urma urmei, tot fondului i se datoreşte. Pentru a exprima atâtea idei, atâtea gânduri noi, lui Eminescu îi trebuia şi o formă nouă, şi a creat-o. Dar pentru că el era un mare talent, a creat această formă atât de frumoasă.

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că un alt factor care a contribuit mult la influenţa lui Eminescu este mulţimea genurilor atinse de el. Deşi ca volum atât de mică, opera lui conţine germeni pentru o dezvoltare literară în toate direcţiunile.

Dar dacă în Eminescu se găsesc exprimate forme atât de multiple ale curentului literar, el nu putea să nu păcătuiască împotriva logicii. Pentru că, dacă prin inconsecinţa proprie şi prin contrazicerile ce există în sufletul fiecărui om, un poet poate exprima două genuri de revoltă, unul personal şi unul social, pe de altă parte ţinta către viitor şi idealizarea trecutului se exclud una pe alta.

Şi totuşi, în creaţiunea lui Eminescu se găsesc amândouă. Campionii trecutului îl pot revendica pentru ei, invocând unele părţi din satire şi o mare parte din proză. Campionii viitorului îl pot
— şi credem că cu mai multă dreptate — aclama ca al lor, pentru admirabilu-i poem Împărat şi proletar, pentru Viaţa şi pentru însuşi spiritul creaţiunii lui.

Dar această nehotărâre, care îşi găseşte explicaţia în nehotărârea, în confuziunea vieţii sociale de atunci şi care e supărătoare în multe privinţe, are pentru Eminescu şi un mare avantaj: ea face să fie cu putinţă ca mai multe curente literare deosebite şi uneori contrarii să-şi tragă originea de la el, în tot cazul să fie influenţate de el.

Dar Eminescu n-a fost singurul care a întrupat acest curent. El a fost numai cel dintâi şi cel mai viguros talent. Alături de el însă, independenţi ori sub influenţa lui, au scris şi alţii. Şi scrierile lor au într-un fel ori într-altul acelaşi caracter izvorât din viaţa socială modernă, ceea ce arată şi mai bine dreptatea aserţiunilor noastre.

Dacă poezia lui Eminescu nu ar fi scoasă din rărunchii vieţii sociale stabilite după epoca de tranziţie 1848—1855, atunci Eminescu ar fi rămas izolat, el n-ar avea nici tovarăşi, nici discipoli. În realitate însă, mai tot ce s-a scris de la el încoace poartă acelaşi caracter.

Nu putem face aici analiza pe larg a tuturor acelora care au scris în acelaşi timp cu Eminescu şi după el. Va fi de ajuns să cităm pe câţiva dintre cei mai de talent şi vom vedea cât se apropie între dânşii, prin spiritul de revoltă contra actualei vieţi sociale, ca să nu luăm decât această trăsură caracteristică. Vom face aceasta pe scurt.

Despre revolta lui Eminescu împotriva venalităţii, a speculei, a vânătorii banului fără muncă, despre simpatia-i compătimitoare şi dureroasă, despre pesimismul lui am vorbit mai pe larg altă dată.

În admirabila-i Doină, Eminescu deplânge decăderea şi sărăcia ţăranului ,,sărac în ţară săracă", provocată de străinism, de civilizaţie şi de exploatarea străină:

Şi cum vin cu drum de fier,

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate...

Ca o urmare parcă la aceste admirabile versuri, Delavrancea scrie frumoasa-i nuvelă Odinioară, în care arată decăderea micilor negustori de grâne din mahalalele bucureştene, ruinaţi de acelaşi drum de fier. Ca un refren monoton şi trist, nuvela se începe şi sfârşeşte cu această frază:

,,...Pe aceeaşi streaje să intri, pe aceeaşi cărare să te strecori şi să nu mai vezi mândreţea d-odinioară...

Şi p-aceeaşi streaje am intrat, p-aceeaşi cărare m-am strecurat şi n-am mai văzut mândreţea d-odinioară..."

În mai multe nuvele, până şi în frumoasa-i fantezie Fanta-Cella, Delavrancea va zugrăvi lupta omului de la oraş, care înfăţişează întocmirea nouă şi noua exploatare, cu omul satului — în FantaCella cu omul mării — biruit de cel dintâi şi va deplânge, tot ca Eminescu, pe omul satului.

Caragiale, un talent puternic, de talia lui Eminescu, îşi exprimă altmintrelea revolta împotriva stării de lucruri de azi, satirizând-o în mod sângeros în admirabilele-i comedii.

Ronetti-Roman scrie o poemă decepţionistă, Radu, în aceeaşi vreme cu Eminescu şi independent de influenţa acestuia.

Vlahuţă, în minunata-i satiră Linişte, îşi arată toată revolta sufletească contra poziţiunii mizerabile ce se creează în societatea modernă unui artist proletar.

O. Carp, cel mai talentat dintre cei tineri, exprimă în versuri frumoase atâta întristare, descurajare, aproape disperare condensată, dar reţinută şi moderată numai prin blândeţea-i sufletească. Iar atunci când versu-i atinge viaţa ţărănimii, el scrie admirabila-i Doină, a cărei strofă finală caracterizează întreaga poezie tristă a poporului nostru, precum şi compătimirea dureroasă a poetului pentru ţărănime:

Nu-i plânsul unei inimi numai

Şi-al unei clipe trecătoare,

Ci neamul nostru întreg îşi cântă

Durerile de care moare!

Am putea cita astfel mai tot ce se tipăreşte acum şi ce exprimă un sentiment sincer, căci mai tot poartă acelaşi caracter de melancolie şi de revoltă.

Acest nou curent literar a produs oare aceea ce noi am numit o mişcare literară?

La această întrebare vom fi nevoiţi să răspundem: nu, mai ales de la început nu, pentru că lipsea al doilea factor important, publicul cititor. Afirmarea aceasta ar putea să pară o contrazicere a celor zise mai sus, de vreme ce am spus că o manifestare literară, un curent literar presupune existenţa unei clase ori a unor clase ale căror dureri, bucurii, speranţe, revolte le exprimă artiştii.

Şi cu toate acestea nu-i nici o contrazicere. Unele din clasele ale căror sentimente erau reprezentate de această manifestare literară, ţărănimea de pildă, nici n-o putea citi, nici n-o putea cunoaşte. Ele puteau să inspire o manifestare literară, dar nu să formeze o mişcare literară şi intelectuală. Iar adevărata clasă pe care o reprezintă acest curent nou literar, proletariatul intelectual, era numai la începutul dezvoltării sale.

Iată pentru ce la început Eminescu n-a avut nici o înrâurire, a fost aproape necunoscut şi, numai după ce s-a dezvoltat proletariatul nostru intelectual, profesiile libere, Eminescu a făcut elevi entuziaşti, imitatori, a făcut şcoală.

Se înţelege că nici acuma noi n-avem încă o mişcare literară propriu-zisă care ar merita acest nume. Adevărul e că tocmai acum se formează un public cititor, acum asistăm la naşterea acestei mişcări literare.

Dar oare sunt elementele din care începe să se alcătuiască publicul cititor la noi?

Mai întâi, e tânăra burghezime cultă. Dacă pentru părinţii preocupaţi prea mult cu strângerea de averi literatura e un fleac, iar literatul un parazit, pentru fii însă, care au gustat din literatura europeană, literatura e, dacă nu un însemnat factor al progresului, cel puţin o petrecere mai aleasă. De aici urmează, ca o întregire a celor dezvoltate mai sus, că burghezimea e neprielnică mişcării artistice la începutul dezvoltării ei, nu şi în timpul înfloririi.

Sunt apoi femeile din clasele burgheze mai culte. Dacă bărbaţii sunt ocupaţi cu politica ori cu alergarea după avere, femeile n-au nimic de făcut. Şi pe când unele-şi petrec vremea în ocupaţii mai puţin serioase, altele, mai culte, citesc. Se înţelege că genul cititului depinde de cultura şi de acele curente literare ce se vor afirma în ţară. Dar că femeile în clasele burgheze citesc mai mult decât bărbaţii, e sigur.

Politica va ajunge din ce în ce o piedică mai mică pentru mişcarea literară; cauza e că o ţară nu poate ţine pe spatele ei decât un număr limitat de politicieni. Acest număr este întrecut de mult timp, şi încă cu vârf şi îndesat, aşa că o mare parte din aspiranţii la politicianism trebuie să rămâie pe dinafară şi să facă aceea ce se numeşte în limbajul curent opoziţie sau guvernamentalism de principiu. Având în vedere că din zi în zi e mai greu a-şi face carieră din politicianism, din ce în ce mai mulţi se vor îndrepta spre alte ocupaţii, mai folositoare ţării şi mişcării ei literare şi intelectuale.

Iar clasa care va da vlagă şi putere viitoarei mişcări literare şi ştiinţifice, care va forma atmosfera de entuziasm în jurul manifestărilor artistice, e proletariatul cult în dezvoltarea lui şi păturile mai culte ale proletariatului manual orăşenesc.

---

[1] Îmbogăţiţi-vă! (n. ed.).

[2] Pentru toate aceste funcţii sociale se cere o anumită cultură ştiinţifică. Deci viaţa socială modernă cerea întinderea ştiinţei, ea cerea oameni cu oarecare cultură ştiinţifică şi oameni cu avere. De aceea s-au creat şi unii, şi alţii. Împreună însă cu oamenii de ştiinţă, cu profesiile libere, s-a creat un fatal proletariat intelectual, care — precum vom vedea — e menit să joace un rol hotărâtor în mişcarea noastră literară şi intelectuală.

[3] Clasificările în general şi în special cele sociale sunt foarte puţin hotărâtoare, iar publicul le face şi mai confuze în vorbirea-i de toate zilele. Aşa sunt cuvintele proletar şi clasă proletară. După înţelesul ce i se dă de obicei, s-ar părea că proletar e sinonim cu sărac. Ei bine, înţelesul acesta e fals. De pildă: un bătăuş care nu trăieşte decât din ,,operaţiunile electorale" e tot aşa de puţin proletar ca şi un negustor, oricât ar fi de sărac.