Asupra esteticii metafizice şi ştiinţifice

De la Wikisource

Asupra esteticii metafizice şi ştiinţifice de Constantin Dobrogeanu-Gherea

În numărul festiv al Convorbirilor literare, un număr ce a fost tipărit la a douăzeci şi cincea aniversare a acestei reviste, sunt două articole de polemică, amândouă îndreptate în contra mea.

Această cinste excepţională, precum şi faptul că unul din articole a fost iscălit de dl Maiorescu, ar fi trebuit să mă facă să răspund imediat, cu atât mai mult cu cât în general n-am obiceiul de a tăcea când mi se fac observaţii critice.

Meseria de scriitor, ca orice meserie, are şi ea obligaţiile sale, şi una din aceste obligaţii mai de căpetenie e să-ţi aperi vederile expuse, dacă urmezi a crede că sunt adevărate, iar dacă te-ai convins că sunt false, atunci să-ţi recunoşti sincer şi cinstit greşeala.

Se înţelege, sunt cazuri când cel care-ţi face observări polemice nu merită nici un răspuns, şi în acest caz datoria de a răspunde se preface în datoria de a tăcea; acuma însă nu suntem deloc în această situaţie, cel puţin pe atât pe cât e vorba de dl Maiorescu, căruia, dacă nu i-am răspuns până acuma, pricina este că n-am avut unde.

De la încetarea revistei Contemporanul [1] din Iaşi, n-am avut o revistă unde să scriu.

E adevărat că aş fi putut să răspund într-o gazetă; dar un articol care se împarte în zece sau cincisprezece numere ale unei gazete nu e citit nici de acei puţini cititori care ar avea bunăvoinţa să citească articolele de polemică ştiinţifică. Aşa a trecut nebăgat în seamă un admirabil articol din Lupta, semnat G. I. şi unde e analizat în fond tot articolul dlui Maiorescu.

Înainte de a răspunde în fond, trebuie să fac rezervele mele în privinţa tonului articolului dlui Maiorescu şi felului d-sale de a polemiza.

Dl Maiorescu o ia cu mine prea de sus, de sus de tot, mă trimite la manualele de şcoală, zice că sunt inocent în materie şi chiar sfârşeşte articolul cu fraza: ,,Las-o mai domol unde nu te pricepi".

Îndrăznesc a crede că acest ton polemic e foarte greşit. Şi nu e greşit în sensul că în general nu poate să fie întrebuinţat în polemică, o nu! mai mult decât oricine sunt în contra polemicii ŕ l'eau de rose [2] , dar e greşit în cazul de faţă pentru că nu se potriveşte. Numai atunci ar fi potrivit acest ton polemic, când adversarul e în adevăr ignorant, nepriceput etc. Atunci e foarte natural să-l trimiţi la manualele de şcoală. Dar crede oare dl Maiorescu că în toată ţara românească va găsi cinci cititori aşa de naivi, încât să creadă cu tot dinadinsul că sunt aşa de ignorant şi nepriceput cum vrea să arate d-sa...? Şi nu vede oare dl Maiorescu că tonul prea de sus şi poza prea marţială poate fi luată drept o dovadă de lipsă de argumente? ceea ce desigur nu poate fi în interesul d-sale.

Dar mai e şi altceva. În ţara noastră sunt unul din cei dintâi care au zdruncinat toate teoriile metafizicii estetice şi aplicarea lor la critica literară. E o întâmplare! S-a făcut în lipsa unuia mai destoinic! Fie. Dar aşa este. Un om inteligent, citind articolul dlui Maiorescu, va trebui desigur să-şi facă următoarea reflecţie: dacă Gherea e un om atât de ignorant şi nepriceput, cât de şubrede trebuie să fie teoriile estetice ale dlui Maiorescu, de vreme ce chiar Gherea a putut să le zdruncine!

Cum vedem dar, tonul polemicii e greşit chiar din punctul de vedere al intereselor dlui Maiorescu. Şi care e dovada pe care ne-o dă d-sa, pentru a arăta ignoranţa mea?

Că nu cunosc provenienţa teoriilor d-sale estetice care îşi trag originea de la Platon, pe când eu, citind frazele nebuloase din articolele dlui Maiorescu, am zis că aceste fraze ar fi mai bine lăsate nemţilor, deci am crezut că teoriile d-sale sunt de origine nemţească.

Nu-i vorbă, chiar de n-aş cunoaşte această origine, mare pagubă n-ar fi; dar dovadă că cunosc teoria platoniană, e că am expus întrucâtva această teorie în articolul Asupra criticii metafizice şi ştiinţifice, studiu care a fost scris tot în contra teoriilor estetice ale dlui Maiorescu, expuse de dl Bogdan. Acest studiu a fost tipărit alăturea cu articolul la care răspunde dl Maiorescu. După ce expun în câteva cuvinte esenţa teoriei platoniene, adaug: ,,Această fantezie (teoria estetico-platoniană) cu fel de fel de schimbări, cu felurite variante, trece prin toată estetica metafizică de după Platon". Aşadar, am ştiut perfect provenienţa şi dacă am zis că expresiile nebuloase trebuie lăsate nemţilor, e pentru că dl Maiorescu n-a adus în ţară estetica direct platoniană, ci varianta ei schopenhaueriană şi kuno-vischeriană.

Deci când d-lui, pentru a ilustra ignoranţa mea în chestia esteticii platoniene, ne aduce exemplu pe un individ care nu ştia cine e Shakespeare, atunci ce poţi să faci decât să întrebuinţezi propria frază a dlui Maiorescu: ,,Ce poţi să faci cu asemenea lucruri? Le constaţi şi treci mai departe."

Să trecem şi noi mai departe şi să ajungem la fondul articolului.

Dar mai înainte să restabilim faptele.

Dl Maiorescu, acum vreo opt ani, a scris două articole în Convorbirile literare: unul Asupra comediilor lui Caragiale [3] , altul Poeţi şi critici[4] . Ca răspuns la aceste articole, am tipărit în Contemporanul şi retipărit în al doilea volum al criticilor mele un articol Personalitatea şi moralitatea în artă. În acest articol am discutat părerile dlui Maiorescu asupra unor chestiuni de o mare importanţă, cum e morala în artă, însemnătatea idealurilor sociale în artă etc. Între altele, am susţinut că vederile estetice ale dlui Maiorescu sunt metafizice, terminologia grea şi improprie şi am arătat mai multe contraziceri între cele două articole.

După un interval de şase ani, dnul Maiorescu îmi răspunde în n-rul festiv al Convorbirilor literare. Răspunsul d-sale însă nu atinge deloc principalele părţi ale articolului meu, ci în întregimea lui se mărgineşte a răspunde la două fraze ale mele, una în privinţa terminologiei ( emoţiunile impersonale), alta care explică relaţiunea dintre rău şi egoism, şi în sfârşit vrea să arate că în articolele d-sale n-a existat contrazicere în privinţa personalităţii şi impersonalităţii în artă.

Aşadar, întregul răspuns se referă la două expresii şi o contrazicere. Se va fi convins dl Maiorescu că în toată cealaltă parte a articolului am dreptate, ori n-a vrut să o discute? Nu ştiu -constat faptele. De aici urmează însă că, chiar de ar fi avut dreptate dl Maiorescu în privinţa câtorva expresii şi unei contraziceri, totuşi articolul meu în mare parte ar rămânea neatins.

Aşa, spre pildă, să luăm chestia contrazicerilor. În articolul meu, la care răspunde dl Maiorescu, după ce constat contrazicerea fundamentală dintre două articole, urmez aşa: ,,Mai sunt şi alte contraziceri în amândouă articolele. În articolul întâi ni se spune csă un artist care nu-i cuprins de inspiraţie impersonală nu e artist, ci pseudoartist; în al doilea ni se zice că simţirile ce primeşte un adevărat poet sunt ,,aşa de personale încât... chiar acumulându-se şi revărsându-se în forma estetică, însăşi această manifestare reproduce caracterul personal, fără de care nu poate exista un adevărat poet". În articolul întâi ni se spune că poeziile cu intenţii politice actuale sunt o simulare a artei, dar nu artă. În al doilea vedem că slăveşte pe Victor Hugo, ,,incarnarea geniului francez", pentru că între altele a cântat dezrobirea de sub jugul politic! În articolul întâi ni se zice că odele la zile solemne sunt o simulare a artei, în al doilea se slăvesc Ostaşii noştri, scris tocmai pentru ziua solemnă a biruinţelor noastre împotriva turcilor. În articolul întâi ni se zice, în sfârşit, că interesele lumii zilnice n-au ce căuta în artă, că poetul trebuie să ne transporte în lumea curată a ficţiunilor şi că chiar patriotismul n-are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, în al doilea ne laudă pe Alecsandri, zicând între altele: ,,şovinismul gintei latine şi ura contra evreilor el le reprezintă". (Studii critice, vol. II, p. 72).

Deci, chiar dacă dl Maiorescu ar fi justificat contrazicerea în privinţa personalităţii şi impersonalităţii, ar rămânea totuşi mai multe contraziceri clare pe care nu poţi să le înlături prin nici o teorie nebuloasă.

Dar să vedem acuma dacă dl Maiorescu are dreptate cel puţin în partea aceea la care a răspuns şi care desigur i-a părut d-sale partea cea mai slabă a articolului meu.

Dl Maiorescu citează următorul pasaj din articolul meu: ,,Aceste expresii grele, metafizice, mai sunt şi neexacte. Să luăm, vorba «emoţiune impersonală». Emoţiunile sunt în general cât se poate de personale, fiindcă sunt urmarea unei aţâţări nervoase care se petrece într-un organism individual, într-o persoană."

La acest pasaj din articolul meu, dl Maiorescu face următoarea întâmpinare critică:

,,Ce curioasă observare face aici dl Gherea! De ce adică ar fi neexactă expresia: ,,emoţiune impersonală"? Fiindcă toate emoţiunile se petrec într-o persoană şi prin urmare nu pot fi decât personale? Dar după acest soi de vorbă, tot ce gândeşte un om, tot cuvântul ce-l rosteşte ar trebui numaidecât să fie numit personal, fiindcă se petrece ,,în organismul lui individual". Şi prin urmare nu s-ar mai putea zice în bună şi lămurită limbă româneasă d. e. opinia ce o arată domnul X nu este personală a lui, ci a luat-o orbeşte din cutare carte sau de la cutare om? Căci ar avea cineva dreptul să întâmpine: nu este exact, fiindcă orice exprimare a unei opinii se petrece cu necesitate în organismul individual al celui ce o exprimă şi prin urmare este personală a lui?!." (p. 888.)

Nu ştiu dacă observarea mea e curioasă, dar desigur e curios cum dl Maiorescu face confuzie între două fenomene psihice deosebite: idei şi emoţiuni. Cum! Fiindcă în bună şi lămurită limbă românească se poate zice că dl X a împrumutat cutare idee ori cutare opinie de la dl Y, s-ar putea zice că dl X a împrumutat bucuria, spaima, frica de la dl Y? Tocmai buna şi lămurita limbă românească a ştiut, cum vedem, să facă deosebire între feluritele fenomene psihice, cum sunt ideile şi emoţiunile, deosebire pe care n-o face dl Maiorescu. Ideile, noţiunile, adevărurile fiind mai generale, afectând mai puţin viaţa vegetativă a individului, a persoanei, despre ele în adevăr s-ar putea zice că sunt impersonale. ,,Omul e muritor, de două ori două fac patru" sunt adevăruri deopotrivă pentru toţi oamenii normal organizaţi. Emoţiunile însă, frica, bucuria, spaima, iubirea, deşi sunt simţăminte analoage la toţi oamenii, dar fiecare le simte aşa de deosebit ca grad şi ca fel, încât lor li se cuvine de bună seamă termenul de personale.

Ilustrul învăţat englez Henry Maudsley zice: ,,Emoţiunile influenţează mai puternic organismul decât ideile, fiindcă ele înfăţişează o mişcare internă mai violentă şi fiindcă toate funcţiunile vegetative sunt mai adânc implicate în originea lor, în firea şi manifestarea lor [5] şi mai departe: ,,Căci aceea ce revelează natura esenţială a individului este sentimentul sau viaţa afectivă" [6] . Şi pentru că emoţiunile revelează natura esenţială a individului, a persoanei; şi tocmai pentru că emoţiunile implică mai mult viaţa vegetativă a individului, a persoanei, de aceea am crezut şi credem termenul ,,emoţiune impersonală" un termen impropriu, o expresie neexactă.

Dar dl Maiorescu precizează încă o dată ce înseamnă cuvintele: ,,emoţiune impersonală": ,,Numai o emoţiune impersonală face pe om să se uite pe sine (subliniat în text), de aceea se şi numeşte impersonală". Dar în orice act pasional şi în multe acte fiziologice omul se uită pe sine ca persoană. Le vom numi oare pe toate impersonale? Dar atunci şi un criminal care, săvârşind crima, se gândeşte la crimă şi nu la persoana sa, va fi impersonal. Vom avea deci criminali şi crime impersonale. Şi iarăşi, când un om mănâncă bucate bune şi în actul mâncării se uită pe sine gândindu-se şi fiind preocupat numai de mâncare, acest om mănâncă impersonal. Pentru că una din două: ori starea fiziologică a foamei, a setei, actul mâncării implică prea mult viaţa fiziologică şi viaţa vegetativă a individului, pentru ca să putem vorbi de impersonal — şi atunci, cum am văzut, nu s-ar putea întrebuinţa acest termen nici la emoţiune, care de asemenea implică prea mult viaţa vegetativă individuală; ori, cu toate că emoţiunile implică aşa de mult viaţa vegetativă individuală, se poate întrebuinţa expresiunea ,,emoţiune impersonală". Şi atunci, făcând încă un pas, vom zice: foame impersonală, mâncare impersonală.

Iată câteva argumente pentru care am crezut şi cred improprie şi neexactă expresiunea: ,,emoţiune impersonală", deşi această expesiune e întrebuinţată nu numai de dl Maiorescu, ci şi de unii scriitori străini, chiar nemetafizici.

,,Ce mai ceartă de cuvinte!" va zice dl Maiorescu. Aşa e! Dar oare eu ridic această ceartă prin faptul că în trei rânduri am atras atenţia că termenul este impropriu sau dl Maiorescu, care din zece pagini consacră două acestei discuţii şi chiar sfârşeşte cu cuvintele: ,,Am insistat asupra acestei prime obiecţiuni a dlui Gherea, fiindcă este din capul locului hotărâtoare".

După ,,emoţiunea impersonală" vine rândul altei fraze din care dl Maiorescu trage concluzia că nu ştiu să discut logiceşte. Aşa o fi? Să vedem.

,,Nu e adevărată — am zis eu în articolul meu — nici fraza că egoismul e rădăcina oricărui rău." Ca să dovedesc că fraza e neexactă, am arătat că pe de o parte egoismul poate să fie şi rădăcina binelui şi, pe de altă parte, că sunt rele care provin din altruism.

Dl Maiorescu izolează mai întâi de restul articolului fraza citată, pe urmă citează partea întâi şi lasă la o parte partea a doua, unde vorbesc de răul ce provine din altruism, şi după aceea urmează aşa:

,,Dar ce are a face această obiecţiune (chiar dacă ar fi exactă, ceea ce nu credem) cu fraza în chestie? Este aşa de puţin deprins dl Gherea cu operaţiile argumentării, încât nu-şi poate da îndată seama de raportul extensiunii sau sferei de aplicaţie a noţiunilor?

Eu zic: egoismul e rădăcina oricărui rău. Generalitatea este aci în cuvintele ,,oricare rău" şi propoziţia redusă la paradigmele obişnuite în manualele de şcoală (toţi S sunt P) glăsuieşte: tot răul este din egoism. Aceasta însemnează că întreaga sferă a noţiunii rău este legată de sfera egoism, dar nu însemnează că şi întreaga sferă a noţiunii egoism este legată de rău, ci din contra numai o parte (subliniat de noi). Când zic: ,,toţi leii sunt animale" aceasta nu însemnează că şi toate animalele sunt lei, ci numai că unele animale sunt lei; celelalte pot fi oricum vor voi: vulpi, papagali sau alte animale mai puţin citabile. (Vezi Maiorescu, Logica, p. 47.)

A înţeles dl Gherea această mică explicare elementară? Dacă-i este prea abstractă, să-i mai dăm un exemplu concret dintr-o ştiinţă materială. Cineva afirmă: microorganismele sunt cauza oricărei boli infecţioase. Vine altul şi vrea să-l combată zicând: nu e adevărat, căci microorganismele sunt şi cauza multor fenomene folositoare, d.e. a fermentaţiunii." (p. 891).

Astfel, izolând fraza citată mai sus, făcând pe cititorii d-sale să creadă că obiecţiunile mele în privinţa egoismului le-am făcut numai pe baza construcţiei logice a unei singure fraze şi nu după înţelesul întregului articol şi chiar al întregii teorii; schimbând în sfârşit fraza: ,,egoismul e rădăcina oricărui rău" prin fraza: ,,tot răul este din egoism", dl Maiorescu crede că mi-a găsit o greşeală care, după expresiunea d-sale, trebuie să se prefacă într-un adevărat instrument de pedeapsă în contra mea. Să vedem:

Mai întâi trebuie să constatăm că schimbând fraza: ,,egoismul e rădăcina oricărui rău" în fraza: ,,tot răul este din egoism" pentru preciziunea înţelesului, dl Maiorescu precizează totdeodată o greşeală elementară şi bătătoare la ochi. În adevăr, dacă sfera noţiunii rău, dacă tot răul până la cea din urmă picătură provine din egoism, atunci şi bolile: frigurile, holera, ciuma, care sunt, slavă Domnului, rele destul de mari, provin asemenea din egoism şi nu din microbi patogeni, după cum ştiam până acum.

Dar să vedem dacă, în marginile argumentării logice, am făcut greşeala ce mi se impută de dl Maiorescu cu atâta lux de dovezi. Voi arăta imediat că şi aici nu eu am greşit.

Să luăm fraza aşa cum e modificată de dl Maiorescu: ,,tot răul este din egoism". Aici avem o propoziţie ori o judecată care în logică se cheamă universal-afirmativă şi care, redusă la formula logică, glăsuieşte: toţi S sunt P, adică tot subiectul sau toate subiectele sunt predicate, ceea ce nu vrea să zică că tot P e S, adică tot predicatul e subiect. Cu alte cuvinte, în formula logică toţi S sunt P întreaga sferă a noţiunii lui S (subiect) e legată de sfera lui P, dar nu şi întreaga sferă a lui P e legată de sfera lui S, ci cum zice dl Maiorescu: ,,din contra, numai o parte". Aşa, luând chiar pilda dată de dl Maiorescu: toţi leii sunt animale, nu însemnează că şi toate animalele sunt lei. Sfera noţiunii animal (P) e mai mare decât sfera noţiunii leu (S), deci nu poate fi întreagă legată de noţiunea S.

Cu alte cuvinte, în formula logică: toţi S sunt P, sfera lui P fiind mai mare decât sfera lui S, ea nu poate să se cuprindă întreagă în sfera lui S, după cum un număr mai mare nu poate să se cuprindă într-unul mai mic. Deci când eu leg întreaga sferă P (egoismul) de întreaga sferă S (tot răul), fac o greşeală de logică, greşeală care arată că nu sunt deprins cu ,,operaţiile argumentării".

Aceasta e teza dlui Maiorescu. Acum toată discuţiunea stă aci: e adevărat că întotdeauna în judecăţile universal-afirmative reduse la ,,toţi S sunt P" întreaga sferă a lui P nu poate să fie legată de sfera S, ori sunt cazuri când întreaga sferă P poate să fie legată de sfera S? Dacă e adevărat cazul întâi, atunci în adevăr am făcut o greşeală de operaţie de argumentare, dar dacă e adevărat cazul al doilea, nu e greşeală.

Ca să arătăm că e adevărat al doilea caz, să luăm ca pildă o frază, o propoziţie, o judecată universal-afirmativă, asemănătoare cu fraza dlui Maiorescu: ,,tot răul se naşte din egoism". Această propoziţie e: ,,tot omul se naşte din femeie". Să supunem această propoziţie analizei logice, întocmai cum a făcut dl Maiorescu.

Toţi oamenii se nasc din femei. Aceasta înseamnă că întreaga sferă a noţiunii oameni e legată de întreaga sferă a noţiunii naştere prin femei, dar nu însemnează că şi întreaga sferă a noţiunii ,,naştere prin femei" e legată de sfera noţiunii ,,toţi oamenii", ci, cum ar zice dl Maiorescu, numai o parte. Deci faptul că toţi oamenii se nasc din femei nu vrea să zică şi că toate femeile nasc numai oameni, după cum faptul că tot răul se naşte din egoism, nu însemnează că tot egoismul naşte numai rău; deci femeile afară de oameni pot să nască, spre pildă, şi ,,vulpi, papagali, sau alte animale mai puţin citabile".

La aceeaşi concluzie ajungem şi altmintrelea. În propoziţia noastră ,,tot omul se naşte din femeie", ,,tot omul" e subiectul S, ,,se naşte din femeie" e predicatul P. Predicatul P însă, fiind mai mare decât subiectul S, cuprinde pe S (adică toţi oamenii), dar şi mai mult decât S; deci, încă o dată, femeile trebuie să mai nască şi alte vieţuitoare afară de oameni. Nu-i vorbă, ele până acum s-au refuzat la astfel de operaţie, dar poate va fi altfel de acuma înainte, spre a se conforma logicii.

Se înţelege că nu putem ieşi din această încurcătură şi nu putem să ne punem în acord cu experienţa vieţii, decât admiţând că toată sfera lui P e legată de sfera lui S, că adică toţi oamenii se nasc din femei, dar şi că toate femeile nu nasc decât oameni.

Astfel deci, viaţa reală, experienţa vieţii, suverană asupra tuturor ştiinţelor şi deci şi asupra logicii, comandă această concluziune: că sunt judecăţi universal-afirmative în care raportul de extensiune al noţiunilor S şi P e astfel încât sfera lui P e întreagă legată de sfera lui S.

Aci am putea să ne oprim şi să încheiem cu cuvintele quod

Dar cazul fiind interesant, vom cere voie cititorilor noştri să mai aducem încă un exemplu.

Să luăm propoziţia următoare: ,,toate merele sunt din rădăcini de meri". Până la descoperirea altoiului, raportul între S şi P, între mere şi rădăcini de meri, a fost ca şi în propoziţia ,,toţi oamenii se nasc din femei": întreaga sferă a lui P e legată de S, adică şi toate merele sunt din rădăcini de meri şi toate rădăcinile de meri produc ori hrănesc numai mere. Cu inventarea însă a altoiului, chestia se schimbă; acum rădăcina de măr poate să hrănească şi alte fructe, ca pere, deci extensiunea sferei lui P s-a schimbat, e mai mare decât S. Cu schimbarea raporturilor de lucruri reale, în aceeaşi proporţie, s-a schimbat raportul între S şi P.

De aici urmează încă o dată, că pe de o parte viaţa reală şi experienţa vieţii hotărăsc raportul între extensiunea sferei noţiunilor S şi P şi nu numai se întâmplă ca acest raport să fie în felul cum zic eu, dar acest raport e şi variabil, şi fiind într-un fel pentru un timp, se schimbă într-altfel pentru alt timp, e deci un raport schimbător.

De aici iarăşi trebuie să tragem concluziunea că n-am făcut deloc greşeală stabilind raportul ori, mai bine zis, posibilitatea raportului între S şi P, astfel încât întreaga sferă P să fie legată de sfera S. [7]. Cu regret trebuie să spun că acest manual, în cazul de faţă, nu poate să ne fie de nici un folos, pentru că-i lipseşte tocmai aceea ce putea să ne lămurească şi anume cuantificarea predicatului. Luându-se după logica veche şi după Mill, dl Maiorescu nu se ocupă de cuantificarea predicatului, împarte propoziţiile în patru categorii în loc de opt, cum fac noii logicieni englezi, şi în general partea din manualul d-sale care vorbeşte de extensiunea sferelor subiectului şi predicatului e foarte confuză.

,,În actul judecării — zice dl Maiorescu — noţiunea principală este subiectul; sfera noţiunii lui se exprimă cu oarecare exactitate, şi astfel judecata este sau universală, sau particulară. Iar cât pentru predicat, chemarea lui în judecată este de a se afirma sau nega, cât pentru subiect, rămânându-i sfera în afară de subiect cu totul nehotărâtă."

Aici, deşi se neglijează cuantificarea predicatului, dar cel puţin se lasă posibil un caz când sferele subiectului şi predicatului sunt egale.

Mai departe d-sa zice: ,,Toate cuadratele sunt paralelograme, însemnează că întreaga sferă a noţiunii cuadrat face parte din sfera noţiunii paralelogram şi rămâne nehotărât, dar este cu putinţă ca noţiunea paralelogram să se mai întindă peste alte noţiuni".

De aici iar s-ar părea subînţeles că sunt şi cazuri în care noţiunea predicatului nu se întinde peste alte noţiuni şi sfera lui e egală cu sfera subiectului. Deducţia însă neaşteptată pe care o face d-lui din toate aceste dezvoltări e următoarea:

,,Astfel judecata universal-afirmativă — arată în privinţa sferelor numai atât, că întreaga sferă a noţiunii subiectului este comună cu o parte a sferei predicatului" (subliniat de noi).

Dar dacă am dreptate în general, rămâne acum de văzut dacă, în cazul special, în propoziţia făcută de dl Maiorescu: ,,egoismul e rădăcina oricărui rău" am avut dreptate când am legat întreaga sferă a noţiunii egoismului de întreaga sferă a noţiunii răului. Eu cred că şi în acest caz special am avut deplină dreptate să fac această legătură. Şi iată de ce:

Mai întâi însuşi cuvântul rădăcină ne-a dat dreptul să înţelegem aşa cum am înţeles fraza aceasta. Pentru că e foarte natural că orice rădăcină de măr produce mere, prin altoire poate să mai hrănească pere, deci tot un fruct, şi un fruct asemănător, dar n-am auzit ca o rădăcină de măr să producă cartofi, castraveţi ori

Această deducţie şi afirmare e pur şi simplu neexactă, fiindcă sunt propoziţii ori judecăţi universal-afirmative în care întreaga sferă a noţiunii subiectului este comună nu cu o parte a sferei predicatului, ci cu întreaga sferă a predicatului. Astfel e propoziţia noastră: toţi oamenii se nasc din femei; astfel e propoziţia: toate triunghiurile sunt trilaterale; astfel e propoziţia: toţi oamenii râd etc. Aceste propoziţii pe care le neglija logica veche, fiindcă nu se ocupa cu cuantificarea predicatului şi de care nu s-a ocupat nici dl Maiorescu, se cheamă în logica modernă: propoziţii afirmative toto-totales. Dl Maiorescu pomeneşte, ce e drept, despre cuantificarea predicatului tocmai în apendice, într-o notă pentru p. 46-47, pe care am văzut-o aici. ,,Acest paragraf — zice d-sa (adică p. 46-47) — explică îndestul ceea ce numeşte logicul englez Hamilton cuantificarea predicatului, a cărei importanţă însă o exagerează."

Că pagina 46-47 din manual nu explică, ci face confuzii, am văzut; cât despre exagerările lui Hamilton, iată ce zice Liard în cartea sa Les logiciens anglais: ,,Cuantificarea predicatului este principiul esenţial al unei analitici; numai ea ne permite să dăm o analiză desăvârşită a ştiinţei logice. Din cauză că n-au cunoscut-o sau au trecut peste ea, cei vechi nu au dezvoltat logica decât dintr-o parte şi au îngreuiata-o cu reguli numeroase, nefolositoare şi discordante" (p. 40).

De altmintrelea, în privinţa opiniunii despre exagerările lui Hamilton, dl Maiorescu se bazează pe Mill. lumânări de spermanţetă. Când dl Maiorescu ne spune că egoismul e rădăcina care produce răul, întregul rău până la cea din urmă picătură, e natural ca în mintea noastră să se formeze ideea că aceeaşi rădăcină nu poate produce un fruct neasemănător ori, şi mai mult, contrariu. De altă parte, tot înţelesul şi toate dez­ voltările din articolul d-sale dau acelaşi înţeles egoismului. În sfârşit, dl Maiorescu e discipolul lui Schopenhauer; în definitiv d-lui expune teoriile estetice şi morale nu ale d-sale, ci ale lui Schopenhauer.

Pentru acesta din urmă însă, egoismul e mai rău decât Satana pentru creştini, pentru că el e cauza afirmaţiunii dorinţei de a trăi, care e izvorul întregului rău, întregii imoralităţi, întregului viciu, idealul fiind dispariţia traiului, nefiinţa, Nirvana. Acestea toate împreună mi-au dat, cred, dreptul să înţeleg aşa fraza după cum am înţeles-o. Iar dacă dl Maiorescu n-a vrut să fie înţeles aşa, atunci e vina d-sale, de ce nu se explică mai clar ori, mai bine zis, e vina teoriilor estetice ale d-sale care nu permit o exprimare mai clară.

Am ajuns, în sfârşit, la partea proprie a articolului dlui Maiorescu, adică la acea parte care trebuie să justifice contrazicerea (mai bine zis, una din contrazicerile) aflată de mine în privinţa personalităţii şi impersonalităţii în artă.

Pentru a explica ori pentru a înlătura această contrazicere, dsa scrie o pagină în care precizează teoria estetico-platoniană de care se ţine d-sa şi pe care o aplică în critici. Reproducem aici întreaga pagină, foarte interesantă, nu numai din punctul de vedere al contrazicerii ce ne preocupă. Analizând puţin această teorie expusă în câteva cuvinte de dl Maiorescu, se va vedea încă o dată diferenţa între vederile noastre şi ale d-sale, între estetica metafizică şi estetica modernă ştiinţifică.

Chestia fiind cam aridă, cerem scuze cititorilor noştri că le punem răbdarea la o grea încercare.

Iată această pagină: ,,Apoi care din două este adevărat, întreabă broşura roşie: poetul impersonal sau cel personal?

Amândouă, răspundem noi. Aşadar, cuvântul personal, ca şi contrariul său impersonal, are două înţelesuri?

Evident — şi amândouă înţelesurile sunt clar expuse în pasajele citate, adică clar pentru cine poate şi vrea să înţeleagă. Tot aşa are două înţelesuri cuvântul inductiv (aristotelic şi baconian), cuvântul sintetic (a priori şi a posteriori) etc.

Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii, întrucât în actul perceperii obiectului trebuie să se uite pe sine şi să-şi concentreze toată privirea în obiect, prin aceasta numai obiectul încetează acum de a fi individual mărginit şi devine tip, se înfăţişează sub specie aeternitatis, cum zice Spinoza, este o ,,idee platonică". Shylock nu este un ovreu izolat, ci este ovreimea; Werther nu este un amorezat individual, ci este sentimentalitatea amorului. Aceasta constituie partea mai ales etică a artistului.

Dar odată perceperea obiectivă dobândită, manifestarea ei în o anume formă reproduce caracterul personal al poetului, şi o asemenea răsfrângere în prisma lui proprie exprimă invidualitatea lui esenţială. Leiba Zibal din Făclia de Paşte a dlui Caragiale nu este nici el un ovreu izolat, ci este ovreimea, ca şi Shylock, dar ce deosebire în forma exprimării, după deosebita individualitate a scriitorilor! Impersonal sau tipic văzute amândouă figurile, personal sau individual tratate de amândoi autorii.

Nici Luceafărul lui Eminescu nu este un individ amorezat, ci însăşi sentimentalitatea amorului, ca şi Werther. Dar aceeaşi deosebire a manifestării şi din aceeaşi cauză. Aceasta constituie partea mai ales estetică a poetului.

Iacă teoria clară, de mult ştiută şi de mult comentată a ideii platonice, întrebuinţată drept fundament de estetică, şi împăcarea ei cu formele foarte diverse de manifestare în care se revelează diversele personalităţi ale poeţilor.

Se înţelege că sunt şi teorii contrare. Zola d. e. defineşte: opera de artă e un colţ al naturii văzut printr-un temperament.

Noi credem, din contra, că opera de artă e un colţ al naturii văzut cât se poate de impersonal şi exprimat printr-un temperament cât se poate de individual.

Dar această luptă între teorii adverse este altă chestie. Chestia noastră era teoria platonico-estetică, combinată cu varietatea exprimării aceluiaşi tip prin felurite forme artistice, teorie atinsă în treacăt de cele două articole ale noastre. Şi aici am arătat că contrazicerea închipuită de dl Gherea nu există în acea teorie, ci există în capul d-sale" (p. 893—894).

Dacă, în adevăr, contrazicerea există în capul meu ori dacă e în articolele d-sale, asta o să vedem imediat.

De la început însă trebuie să ne înţelegem ori trebuie să înlăturăm două pasaje din pagina citată, ca nefiind în chestie. Mai întâi e: ..."Contrazicerea închipuită de dl Gherea nu există în acea teorie". O fi existând, n-o fi existând ,,în acea teorie", e altă socoteală; vorba e că acea contrazicere există în adevăr în articolele d-sale.

Al doilea pasaj de înlăturat e în privinţa broşurii roşii. Această broşură n-am citit-o şi deci nu ştiu, o fi având, n-o fi având dreptate. Original e numai că dl Maiorescu începe să discute cu broşura roşie, iar rezultatul e că zisa contrazicere e în capul meu. S-ar părea că broşura roşie e într-adins introdusă pentru a întuneca chestia, nu pentru a o lămuri.

Aşadar, trecem la chestia contrazicerii; pentru aceasta însă trebuie să restabilim faptele.

În articolul asupra comediilor lui Caragiale, dl Maiorescu susţine că un artist trebuie să fie impersonal în producerile artistice, că altfel ar fi imoral ,,în înţelesul artei". ,,Înălţarea impersonală — zice d-sa — este însă o condiţie aşa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei, îndeosebi al poeziei şi al artei dramatice. De aceea poeziile cu intenţii politice actuale, odele de zile solemne, compoziţiile teatrale pentru glorificări dinastice etc. sunt simulare a artei, nu artă adevărată." Şi mai departe: ,,Aşadar, arta dramatică are să expună conflictele, fie tragice, fie comice, între simţirile şi acţiunile omeneşti, cu atâta obiectivitate curată, încât pe de o parte să ne poată emoţiona prin o ficţiune a realităţii, iar pe de alta să ne înalţe într-o lume impersonală".

Acum şase ani, analizând acest articol, am zis: ,,Poetul trebuie să expună simţirile şi acţiunile omeneşti cu atâta obiectivitate curată, încât să ne înalţe pe noi în lumea impersonală. Cât de obiectiv, cât de impersonal mai trebuie să fie poetul!" De altmintrelea toată partea teoretică a articolului e scrisă în acelaşi sens, adică poetul trebuie să fie obiectiv, impersonal în expunere, în manifestarea estetică.

În articolul Poeţi şi critici dl Maiorescu susţine contrariul, susţine că poetul trebuie să fie personal în manifestarea sa artistică, iar în loc de ,,obiectivitate curată", d-sa cere artistului să fie ,,părtinitor".

,,În manifestarea artistică — zice d-sa în acest din urmă articol — se reproduce caracterul personal, fără care nu poate exista un adevărat poet"; şi iarăşi, în tot articolul d-sale susţine acelaşi lucru, că artistul în exprimare e personal şi într-un loc d-sa ajunge la concluzia că ,,artistul nu poate fi decât părtinitor".

Numind articolul întâi cu litera A şi articolul al doilea cu litera B, vom avea:

sonal, obiectiv.

nal, părtinitor.

Iată o contrazicere clară ca lumina zilei şi pe care n-ar putea-o înlătura însuşi Platon dacă s-ar scula din groapă, iar dl Maiorescu vrea să o înlăture prin expunerea esteticii lui Platon.

Şi cum o înlătură? Iată cum: poetul e personal şi impersonal — impersonal în perceperea lumii şi personal în manifestarea ei. Poetul vede cât se poate de impersonal şi se exprimă cât se poate de individual.

Să presupunem că toate acestea sunt adevărate (ceea ce nu credem); ar urma oare că se înlătură contrazicerea de sus? Dar de unde? Nu numai că nu se înlătură, dar nici nu se atinge contrazicerea şi prin explicările date se creează şi alte contraziceri. Aşa, pe acest al treilea articol, prin care d-sa voieşte să lămurească cele două articole trecute, îl vom numi cu litera C, şi atunci vom avea următoarele contraziceri noi:

festare.

festare.

fiecare din articolele trecute.

Dl Maiorescu mă mustră că de ce n-am băgat de seamă că între cele două articole a trecut un interval numai de trei luni, atunci aş fi fost mai prudent şi n-aş fi găsit contrazicerile. ,,Chiar această scurtime de interval ar fi trebuit să facă pe dl Gherea mai prudent." Dar ce are a face intervalul când acum, nu în două articole scrise la interval de trei luni, ci în acelaşi articol, pe aceeaşi pagină, se găseşte o contrazicere tot aşa de flagrantă ca şi cele dinainte! În adevăr, prin faptul că d-sa retipăreşte o citaţie din scrierile sale, se întâmplă următorul lucru. La pagina 893 sus, citim: ,,Poetul este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleaşi obiecte chiar, despre care noi toţi avem o simţire obişnuită, el primeşte o simţire aşa deosebit de puternică şi aşa de personală în gradul şi în felul ei, încât în el nu numai se acumulează simţirea până a sparge limitele unei simple impresii şi a se revărsa în forma estetică a manifestării, dar însăşi această manifestare reproduce caracterul personal, fără de care nu poate exista un adevărat poet." Aşadar, poetul în primirea simţirilor, impresiilor, deci în actul perceperii e aşa de personal, încât şi manifestarea e personală. Astfel, însăşi manifestarea personală e subordonată perceperii personale, aşa de personal e poetul în perceperea lumii. Iar după zece rânduri, pe aceeaşi pagină, dl Maiorescu zice: ,,Poetul adevărat e impersonal în perceperea lumii".

O fi şi această contrazicere tot numai în capul meu?... De altmintrelea nu mă mir deloc de aceste contraziceri. Se înţelege, dl Maiorescu are un frumos talent şi e un logician distins, dar chiar dacă ar fi logician genial ca Aristoteles ori Mill, tot n-ar putea face nimic în zilele noastre cu această estetică metafizică platoniană, nemţită de metafizicii nemţi. Şi cum să nu cadă în contraziceri cu ea şi în ea, când ea însăşi e o mare contrazicere cu cele mai elementare adevăruri ale ştiinţei moderne?

Pentru că, vă rog, citiţi micul rezumat al acestei teorii în articolul dlui Maiorescu şi spuneţi-mi dacă găsiţi două propoziţii în toată această pagină care să nu fie în contrazicere cu cele mai elementare adevăruri ale ştiinţei moderne. Pentru ca să nu părem exageraţi şi nedrepţi, să analizăm puţin acest mic rezumat din teoriile platoniene.

Începem cu fraza întâi: ,,Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii". Pentru ca să vedem întru cât e adevărată această frază, trebuie să vedem ce e actul perceperii, ce e percepţia din punctul de vedere al psihologiei moderne. În teoria expusă şi susţinută de dl Maiorescu, percepţia pare a fi un act psihic simplu, în care subiectul care percepe e cu totul pasiv, el primeşte impresia din afară, dar personalitatea lui psihică în acest act al percepţiei nu lucrează, pare a fi absentă. Dacă ar fi aşa, atunci în adevăr — omul ori poetul în actul perceperii ar fi impersonal, şi numai în exprimare, în manifestarea estetică, unde se manifestă şi lucrează întreaga persoană psihică, numai acolo artistul ar fi personal. Dar oare aşa e? Să vedem.

,,În cea mai simplă experienţă psihică — zice Maudsley (vezi Physiologie de l'ésprit, p. 324) — este atât un element subiectiv cât şi un element obiectiv; căci orice percepţiune este de la început însoţită de sentiment." Aşadar, în actul perceperii omul nu numai primeşte, ci şi dă, spiritul său lucrează ca şi în actul exprimării.

,,Pentru simţul comun — zice Binet (vezi La psychologie du raisonnement, p. 10—11) — percepţiunea este un act simplu, o stare pasivă, un fel de receptivitate. A percepe un obiect exterior, d. e. mâna noastră, este numai a avea conştiinţă de senzaţiile pe care le produce acel obiect asupra organelor noastre.

Cu toate astea, câteva exemple vor fi de-ajuns să arăt că, în orice percepţiune, spiritul adaugă necontenit pe lângă impresiunile simţurilor.

Percepţiunea este, deci, o stare mixtă, un fenomen cerebrosensorial alcătuit dintr-o acţiune asupra simţurilor şi o reacţiune a creierului. Ea se poate asemăna cu un reflex a cărui perioadă centrifugă, în loc să se manifeste în afară prin mişcări, s-ar cheltui înlăuntru deşteptând asociaţii de idei. Descărcarea urmează o cale mintală, în loc să urmeze una motrice."

Cum vedem iarăşi, în actul percepţiei spiritului omului lucrează ca şi în actul exprimării, numai că descărcarea apucă altă cale, o cale mintală în locul uneia motrice. Mai explicit şi mai doveditor pentru noi e James Sully.

,,Percepţiunea — zice Sully (vezi Les illusions des sens et de l'ésprit, p. 14) — nu-i un lucru aşa de simplu cum s-ar părea la prima vedere. Când priveşti într-o zi călduroasă un râu cu apă vie şi vezi delicioasa răcoreală, nu-i greu de dovedit că în realitate facem un act de sinteză mintală sau de construcţie imaginativă, că la impresiunea simţurilor pe care ne-o dă ochiul în momentul acela, adăugăm un lucru pe care experienţa din trecut l-a dat spiritului nostru. În percepţiune spiritul lucrează asupra materiei senzaţiunii şi întruneşte în actuala-i atitudine toate rezultatele dezvoltării sale anterioare."

Şi în felul acesta am putea aduce citaţii din toţi marii psihologi moderni. Aşadar, în actul percepţiei spiritul nu numai primeşte, dar şi dă; în actul de percepţie spiritul face acte de sinteză mintală, de construcţii imaginative; în actul percepţiei spiritul lucrează asupra materiei senzaţiei, în actul percepţiei se pune în lucrare întreaga experienţă psihică dobândită, toate reminiscenţele, întregul rezultat al dezvoltării anterioare. Cu aceste câteva adevăruri ştiinţifice dobândite despre percepţie, să ne întoarcem acum la teoria platonică însuşită de dl Maiorescu: ,,Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii."

Acum, după ce am precizat ştiinţificeşte termenul percepere, ştim cât de impropriu este de a vorbi de percepţie impersonală, când în actul perceperii ia parte întregul psihic, întregul spirit al individului, al persoanei.

Dar, va zice dl Maiorescu, aici e vorba de impersonal întru atâta întru cât, în actul perceperii obiectului, artistul trebuie să se uite pe sine şi să-şi concentreze toată privirea în obiect. Fie, dar atunci şi exprimarea artistică e impersonală.

Cum? Când un pictor se uită la un peisaj, atunci se uită pe sine ca persoană, iar când apoi îl reproduce pe pânză, în actul reproducerii nu se uită pe sine ca persoană? Evident că da, şi poate în actul exprimării şi mai mult decât în actul perceperii. Dar atunci amândouă actele, şi perceperea, şi exprimarea, sunt impersonale. Însă atunci ne oprim de la început şi nu putem să mergem mai departe şi să împărţim morala şi estetica între aceste două acte, nu mai putem da unuia vederea tipică neindividuală, altuia exprimarea individuală etc.; ne-am nămolit de la început. Începutul analizei e şi începutul ruinării teoriei. Dar, în sfârşit, să mergem mai departe:

,,Prin aceasta (adică prin actul perceperii) numai obiectul încetează acum de a fi individual mărginit şi devine tip". Prin actul perceperii obiectul se reproduce ca atare în capul nostru, deci rămâne binişor şi nu încetează deloc de a fi individual şi mărginit.

Mai departe. ,,Leiba Zibal din Făclia de Paşte a dlui Caragiale nu este nici el un ovreu izolat, ci este ovreimea, ca şi Shylock, dar ce deosebire în forma exprimării după deosebita individualitate a scriitorilor! Impersonal sau tipic văzute amândouă figurile, personal sau individual tratate de amândoi autorii." Aşadar, deosebirea între două lucrări de artă depinde numai de felul deosebitei exprimări, manifestări, care e individuală, personală, dar nu şi de deosebirea în percepere, care act e impersonal. Aşa, spre pildă, Shylock şi Leiba Zibal sunt amândoi tipuri de ovrei; dar dacă sunt aşa de deosebiţi, e numai din cauză că au fost deosebit exprimaţi, după temperamentul individual al fiecărui scriitor, dar nu şi din cauză că au fost diferit văzuţi, percepuţi de fiecare scriitor. Aceasta e după teoria însuşită de dl Maiorescu.

Nimic mai neexact. Adevărul e, şi un adevăr absolut elementar pentru zilele noastre, că deosebirile între două lucrări de artă depind, bineînţeles, şi de exprimarea prin temperamente deosebite, dar şi de percepere prin deosebite temperamente, prin organizaţii psiho-fiziologice deosebite. Ca să ne convingem de acest adevăr, de altmintrelea banal, să luăm un exemplu. O pădure văzută de doi scriitori artişti, dintre care unul e tip auditiv, altul vizual. Aceşti doi artişti văd pădurea şi o descriu.

Primul, tipul cel auditiv, va descrie mai ales freamătul pădurii, geamătul copacilor la baterea vântului, bâzâitul insectelor, ciripitul miilor de păsări etc.

Al doilea, tipul vizual, va descrie mai ales formele şi culorile pădurii, aspectul ei la apusul soarelui, va descrie înălţimea plopului, micimea frunzelor lui care tremură ca sute de mii de fluturaşi verzi.

De unde aceste deosebiri în descrierea aceleiaşi păduri? Evident că e şi în faptul deosebirii de exprimare, dar chiar de la început aceasta e hotărâtă prin deosebirea în percepere. Primul artist, tipul cel auditiv, percepe pădurea mai ales prin auz, al doilea mai ales prin văz, astfel că de la început se hotărăşte deosebirea, prin actul perceperii.

Dacă doi pictori zugrăvesc acelaşi peisaj într-un mod diferit, prima cauză e că-l văd într-un mod diferit. De altmintrelea, acesta fiind un adevăr prea cunoscut, nu mai insistăm.

Să mergem mai departe. ,,Aceasta (adică perceperea neindividuală, impersonală, tipică) constituie partea mai ales etică a artistului." Aşadar, în actul perceperii neindividuale, impersonale, rezidă etica, morala artistului, iar ca să nu se supere actul manifestării personale, atunci acestuia i se dă estetica artistului.

Dar ce însemnează această împărţeală atît de originală? Mai întîi, dacă am înţelege actul perceperii în sensul cum îl înţelege teoria susţinută de dl Maiorescu, apoi tocmai atunci nici n-ar putea fi vorbă ca acest act să dea elementele morale, etice, ale artistului şi ale operei de artă. În adevăr, dacă artistul în actul perceperii e impersonal, neindividual; dacă în acest act e absentă personalitatea lui psihică, dacă putem să ne exprimăm aşa, atunci el e iresponsabil moralmente, deci nu mai poate fi vorba deloc de morala lui. Deci, numai în actul exprimării, în care se arată întreaga personalitate, individualitate a artistului, numai şi numai în acest act va rezida etica artistului. [9]

Înţelegând însă perceperea în sensul cum e înţeleasă de psiho-fiziologia modernă, de bună seamă şi acest act va hotărî etica, morala artistului şi puterea moralizatoare a operei artistice.

Dacă actul perceperii hotărăşte în parte, de la început, cum va fi o operă artistică, atunci e evident că hotărăşte în parte cum va fi ea din punct de vedere etic, moralizator. Dar actul exprimării, manifestării artistice, hotărăşte şi el în mai mare grad cum va fi opera artistică, deci cum va fi elementul ei etic, moralizator. Prin urmare, chiar dacă ar putea să fie aici vorba de ,,mai ales", atunci actul manifestării artistice va constitui ,,mai ales" etica artistului, după cum va constitui ,,mai ales" estetica lui. În orice caz deci, e greşit de a face această împărţeală fantezistă, dând etica ori ,,mai ales" etica pe seama actului perceperii şi estetica ori ,,mai ales" estetica pe seama actului exprimării artistice.

Să vedem ce a mai rămas din această teorie! Nimic. Ne-a fost de ajuns să precizăm mai ştiinţificeşte termenul şi actul perceperii, pentru ca toată această teorie să cadă. Nu-i vorbă, e păcat, teoria e destul de frumoasă şi mai ales e foarte simetrică, ca toate construcţiile metafizice. În adevăr, uitaţi-vă numai:

După ce crearea artistică e împărţită în două acte deosebite: perceperea şi manifestarea — aceste acte devin nu numai fonciarmente deosebite, ci contrarii şi devin două entităţi metafizice. Şi mai departe vine următoarea împărţeală: celui dintâi act e dată impersonalitatea, celui d-al doilea personalitatea artistului; celui dintâi mai ales morala, celui d-al doilea mai ales estetica; celui dintâi vederea tipică, neindividuală, nemârginită, celui dal doilea tratarea individuală, mărginită etc., etc. Ce simetrie! Păcat numai că toate aceste construcţiuni fanteziste seamănă cu construcţiunile făcute din cărţi de joc: la cea dintâi atingere a suflării ştiinţifice ele cad.

E adevărat că dl Maiorescu poate să zică şi zice chiar: ,,Dar această luptă între teorii adverse este altă chestie". Cum altă chestie?

Apoi tocmai aci e miezul chestiei, miezul polemicii. Dl Maiorescu a adus din Germania estetica platoniană, nemţită de metafizicii nemţi. Această estetică, luată mai ales de la Schopenhauer, d-sa a adus-o şi a acreditat-o în ţara noastră, ceea ce de altmintrelea e foarte natural. Dl Maiorescu n-a putut aduce altă teorie estetică, pentru că pe acea vreme estetica ştiinţifică mai nu exista. În cât priveşte acreditarea acestei teorii şi dominarea ei până în timpul din urmă, aceasta e iarăşi natural, având în vedere pe de o parte lipsa unui serios control literar şi estetic în ţara noastră, de altă parte talentul dlui Maiorescu. Dar oricât de mult talent ar fi avut d-sa, oricât de distins logician ar fi, cu o astfel de teorie e natural să nu poţi face alte aplicaţiuni, decât acelea pe care le-a făcut d-sa în cele două articole tipărite în Convorbiri literare. E de netăgăduit că dl Maiorescu a făcut un mare serviciu literaturii române, dar aceasta se datoreşte propriului dsale talent, gustului literar, după cum am arătat în alt articol, dar nu teoriei, care e greşită. În contra acestei teorii metafizice şi a aplicaţiunilor sale m-am ridicat eu când am scris articolul meu Personalitatea şi morala în artă. Eu am pornit din punctul de vedere al esteticii ştiinţifice moderne, o ştiinţă care, deşi în formaţiune, cu totul pe la începutul ei, e însă îndestulătoare pentru a arăta până la evidenţă, cât de naivă şi antiştiinţifică e această teorie platoniană, fie în forma ei primitivă la Platon, fie şi în forma ei ulterioară la metafizicii nemţi, francezi etc.

Deci, încă o dată, aici e chestia: în lupta acestor două teorii, şi nu aiurea.

Înainte de a termina, ţin să relevez faptul că dl Maiorescu dă de exemplu pe Zola, când e vorba de a numi un reprezentant al teoriilor adverse celei metafizice, platonice.

Oare nu cu mult mai mare drept aş putea să-mi exprim aici mirarea, decât a făcut dl Maiorescu când a zis că eu nu cunosc provenienţa teoriei d-sale? Oare nu cu mult mai mare drept aş putea să întreb: cum Zola? care Zola?

Zola e un mare talent ca scriitor de romane, un critic slab şi un teoretician estetic nul, absolut nul. Cum dar a putut dl Maiorescu să-l numească tocmai pe el, când era vorba de a numi un reprezentant al esteticii moderne? Estetica ştiinţifică modernă, ca ştiinţă, e încă în formaţiune. Ca atare, ea îşi ia metoda şi-şi formează materialul din ştiinţele mai formate. În acest sens, o descoperire a lui Helmholtz în acustică ori în optică e mai importantă pentru estetica ştiinţifică decât toate speculaţiunile esteticii metafizice moderne luate împreună.

Dar cu toate că depinde de multe alte ştiinţe, este însă o ştiinţă specială de care depinde în primul rând estetica modernă, aceasta e o ştiinţă tânără şi începătoare încă şi ea: psihologia. Opera de artă e o producţie a psihicului omenesc, psihologia e ştiinţa psihicului omenesc, legătura şi dependenţa e evidentă şi în adevăr nu e nici un psiholog însemnat care să nu fi tratat într-un mod sau într-altul chestiunile de estetică.

Estetica depinde foarte mult de altă ştiinţă în formaţiune, de sociologie, un adevăr pe care din nenorocire nu prea îl înţeleg nici oamenii de ştiinţă care se ocupă de estetică.

În sfârşit, dacă dl Maiorescu ar fi vrut să citeze vreun reprezentant al teoriilor adverse celor metafizice, care să se fi ocupat mai în special de estetica ştiinţifică, ar fi putut numai pe Fechner, Taine, Bain, James Sully, Hirth, Guyau, Grant Allen, Veron, Forbes, fie şi pe cei de mâna a doua, pe vulgarizatorii nu totdeauna fericiţi cum e Hennequin... dar Zola?!

Dl Maiorescu sfârşeşte astfel articolul d-sale: ,,Precum se vede, acele câteva fraze presărate în articolele noastre, scrise de altminteri în termeni mai populari, erau numai nişte semne de recunoaştere pentru o teorie estetică completă şi sistematizată; sau, dacă nu ni se ia în nume de rău o comparare militară, nişte soldaţi trimişi înainte — nu ca slaba putere a unor indivizi răzleţi, ci ca avantgarda unei întregi armate cu care stau în legătură bine disciplinată.

De unde putem scoate o altă observare de polemică literară: nu confunda avantgarda unei armate cu nişte soldaţi răzleţi, sau mai pe româneşte: las-o mai domol unde nu te pricepi!"

Dacă nu dl Maiorescu, apoi cititorii mei desigur s-au convins că în articolul meu trecut, ca şi în acesta din urmă, am băgat de seamă perfect de bine armata de care ne vorbeşte dl Maiorescu (adică teoria platoniano-schopenhaueriană), dar am băgat de seamă şi unele lucruri pe care nu le-a observat d-sa şi anume că această armată e distrusă, nu mai există.

Tocmai aici e originalitatea situaţiei dlui Maiorescu, căci d-lui merge mândru şi marţial înainte, crezând că îl urmează o armată, şi nu vrea să se uite îndărăt pentru a vedea că nu-l urmează nimeni.

Din cauza prea multor ocupaţii, dl Maiorescu n-a băgat de seamă că esteticii metafizice platoniano-schopenhaueriene i s-a întâmplat în anii din urmă un mic accident şi anume: a murit.

Nu-i vorbă, sunt şi unii nemetafizici chiar care cred că n-a murit, ci numai trage de moarte; în orice caz sănătoasă nu e, şi nu e departe vremea când ea va apuca drumul veşniciei pentru a se odihni lângă surorile ei bune, astrologia şi alchimia.

---

[1] În anul 1891 (n. ed.).
[2] Cu apă de trandafir, adică polemică ,,cu mănuşi" (n. ed.).
[3] 1885 (n.ed.)
[4] 1886. Ambele articole reproduse de T. Maiorescu în Critice, vol.III (n. ed.).
[5] Physiologie de l'ésprit (Fiziologia spiritului; n. ed., p. 326.)
[6] Ibid., p. 327.
[7] Dl Maiorescu mă trimite la manualul d-sale de logică (p. 46-47).
[8] În articolul B (Poeţi şi critici) dl Maiorescu susţine asemenea că artistul trebuie să fie personal în percepere. ,,De la aceleaşi obiecte chiar despre care noi toţi avem o simţire obişnuită, el (poetul) primeşte o simţire aşa de deosebit de puternică şi aşa de personală în gradul şi în felul ei..." etc..

[9] Se înţelege că noi judecăm această teorie din punct de vedere elementar ştiinţific, după cum am prevenit pe cititori. Dacă însă o judecăm din punctul ei de vedere, din punctul de vedere al fanteziilor metafizice ale lui Platon ori din punctul de vedere al fanteziilor bolnăvicioase ale lui Schopenhauer, atunci din punctul lor de vedere această estetică e destul de consecventă, e consecvenţa în erori.

În adevăr, după Platon, în actul perceperii artistice artistul, uitându-se pe sine ca persoană, se redeşteaptă alter ego al lui din lumea transcendentă, acest tip perfect al căruia artistul e o copie imperfectă. Deci actul perceperii artistice e totdeodată şi actul redeşteptării tipului transcendental perfect, deci e natural ca în acest act să rezide moralitatea artistului. De altă parte, după Schopenhauer, actul perceperii artistice fiind un act impersonal, în el artistul se uită ca persoană, deci nu e accesibil egoismului care e rădăcina dorinţei de a trăi; fără el ar fi dispărut omenirea, deci s-ar fi îndeplinit idealul schopenhauerian — neexistenţa. Impersonalitatea, uitarea de sine din actul perceperii e întrucâtva o presimţire, o anticameră a nefiinţei, a Nirvanei, a marelui ideal, deci e natural de a căuta în acest act etica artistului.

Cum vedem, aceste fantezii sunt consecvente cu ele înseşi, ceea ce nu le împiedică de a rămânea tot fantezii.