Artă şi virtuozitate

De la Wikisource

Artă şi virtuozitate de Paul Zarifopol

Note elementare Între răzoare de spanac, / Varză roşie şi ardei... / Ascult un cântec de pitpalac, / Văd focul sub căldare la bordei. / Văd şi şanţurile în lung şi lat / În care argintul apei seacă, / Tot cerul e un argint viu picurat. / Luna stă între cer şi o creacă, / Un fluier se îngână cu pitpalacul / Şi un greier se întrece într una. / Ce e mai frumos e spanacul / Şi pe urmă luna.

Se vede uşor: în aceste strofe sunt o sumă de idei nepermise.

Zarzavaturile şi, mai întâi, tocmai spanacul; apoi varză roşie, în sfârşit, ardei. În versuri, toate astea. Însă cântecul de pitpalac ce se îngână cu fluierul, pe-nserate, în peisaj potrivit, e fără nici o îndoială poetic. Asemenea argintul apei, cerul argint viu picurat. Şi luna neapărat. Dar: Ce e mai frumos, e spanacul şi pe urmă luna asta ce e? Răspunde ştiinţa literaturii: aceasta e intervenţie ironică, farsă, atitudine antilirică.

Vezi bine.

Totuşi, e permis a bănui că intenţia ironică, atitudinea antilirică, farsa nu sunt, prin voia lui Dumnezeu, cusururi absolute şi veşnice; nici măcar în versuri. Să fie morala versurilor mai definitivă decât celelalte morale? Cel puţin poezia vremii noastre nu pare deloc respectuoasă de asemenea definitivat; şi aceasta încă de la vechiul Heine. Numai severităţile ştiinţei literare sunt puţintel mai definitive, poate. Aceasta nu le sporeşte farmecul; nici măcar prestigiul... Şi dacă Adrian Maniu a vrut să facă un scurt poem didactic-satiric (vorbim astfel, pentru a încerca relaţii bune cu ştiinţa lilerară), o epigramă cumva adresată unor sisteme de frumuseţe literară ajunse la bătrâneţi putrede? Noi înlăturăm bucuros această presupunere. Simplu: artistul era dispus pe intervenţie ironică. Sau, în sfârşit, răzoarele de spanac, varză roşie şi ardei; argintul apei în şanţuri; argintul viu al cerului; luna s-au nimerit a fi împreună, în o clipită a veşniciei. Atunci ironic e, dacă vrem, Atotputernicul; el a păstrat această ironie pentru a o descoperi unui poet european din veacul XX de la Hristos. Astfel îi place Creatorului să opereze: pe rând numai ne arată el faptele lui neprevăzute de mintea muritoare. Doar pe cel cu gândul prea mic îl lasă a vedea lumea isprăvită, tocmai bună de cenzurat şi clasat definitiv.

Maniu are măiestria cochetului. Ştie, cum puţini au ştiut, fermecătoria jocurilor de contrast, în idei, în imagini, în accente emoţionale. Exemplu desăvârşit îmi par cele trei strofe copiate la început. Vizualitate şi humor: adică Adrian Maniu.

Cu ce delicată ingeniozitate e construit ritmul larg, mişcarea rallentando, în perechile de versuri care încheie primele două strofe şi în prima pereche a strofei din urmă! E liniştea serii rurale; e şi calmul humorului, care ne aşteaptă în cele două rânduri finale, din ce în ce mai scurte şi mai uscate. Spanac rezonanţă metaforică persiflantă; sonoritate colţuroasă, seacă, în finala cu măcăit batjocoritor: aci e maximum de contrast cu strofa centrală, neumoristică. Virtuozitatea căreia i-a reuşit această construcţie nu e obişnuită. Economia interioară: fiecare rând o enunţare vizuală aminteşte pe cea a poeziei chineze. E aceeaşi simplicitate în transmiterea pitorescului prin cuvinte. Fiecare rând echivalează o aruncătură de ochi. Comentariul despre frumuseţea spanacului mai întâi şi pe urmă a lunii cade dulce şi viclean pe o suprafaţă de impresii atât de paşnică, încât nici nu visează că ar putea fi tulburată. Un surâs brusc pe o figură de om ce părea a privi lumea fără gânduri... Iar peste vremuri, istoricii literaturii vor consemna, cu interes respectuos, o faptă românească din lupta care s-a dus, între mijlocul veacului XIX şi al celui următor, contra unor materiale şi dogme literare istovite milenar.

Ca să vedem puţin minuţiile în lucrarea unui virtuoz: tema e luna e mare ca o pată roşie, e pată de sânge, uriaşă boabă de mărgean, o hârcă de mort pe o pernă de catifea aurie, luna e un solz de peşte, luna e pe smaraldul cerului ca un arc fără săgeată, de culoarea cuprului odată argintat..., luna nouă: braţ de liră sfărâmată, un parantez deschis în infinit. Lipsa lunii: prin vrană se uită cineva.

Atitudinile principale ale artistului Maniu: pitoresc pur interpretare (parantez deschis în infinit) analogie umoristică (prin vrană se uită cineva).

Şi aceasta: Peştii sărind pe apă în amurg Bobârnace melancoliei. Aci ingeniozitatea devine profunzime; ceea ce se poate verifica divers în opera lui. Critica nemţească - şi, din ea, mai departe zice de un poet sau artist oarecare, că e geistreich, şi prin aceasta rosteşte o condamnare numaidecât. Se observă, în aplicările acestui paragraf penal literar, că cenzorii poeziei nu iartă artiştilor să fie geistreich, decât prin idei nesărate. Cu procedarea aceasta a fost strivit, până deunăzi, Heine.

Cuminte,

Clatină urechile învechite,

Ca două limbi de ceas potrivite,

Să foarfece timpul zbieratului.

Şi seara cade. Înainte

Pe marginea satului

Casele se fac o clipă roşii.

Pentru că soarele s-a tăiat în spini" este qeistreich, desigur. Şi care animare poetică nu e geistreich? Aşa, orice poezie, care nu copiază, e geistreich.

Ca să găseşti:

Amurg. Dama cu camelii a scuipat sânge.

Toamna. Câmpuri verzi, luminoase, aşa cum descriu literaţii primăvara.

Opalul. Lapte stricat.

trebuie să dispui de aptitudini ce, la un loc, se numesc, convenabil, spirit.

Poetul însă ar fi vrut să scrie cu miresme de culori. Dar culori şi miruri se prefăceau în cuvinte negre, la fel cu toate civintele.

Şi întreba pe Cel-ce-toate-le-a-făcut de ce nu i-a lăsat şi lui darul cel mare: însemnarea frumuseţii. Dar ni se spune şi de un mut care voia să tălmăcească prin semne zugrăveala unui altar, şi de un dascăl care adăuga înţeles semnelor prin care cel mut din naştere arăta necontenit spre icoană şi spre gura lui. Poate însă că pentru ceea ce voia să ne spună acum îi fusese luat graiul din început. Maniu vorbeşte din pătimirile sale artistice de vizual blestemat. Poezia stă între zugrăveala mută şi cuvintele negre.

E meşteşug iritant ca nealtul. Cântecul vorbelor cântecul fizic e o scăpare. Dar nu e toată scăparea. Muzica suie tot mai sus, geometria gândului rămâne în urmă, ciudată ca râpile oarecum simetrice pe o planetă moartă... Trebuie să vie spiritul. Astfel: Avuzul. Copilul bolnav face gargară, scornind din boala lui o jucărie nouă. Schemă spirituală a unui poem care s-ar putea să fie extrem de geistreich, şi de loc să nu supere pe nici un om de bine.

Se mai poate bănui şi aşa: că acea iritare, căreia mai ales trebuie să-i fie simţitor un om ce vede atât de mult şi ascuţit, îl aduce pe Maniu să soluţioneze, uneori, prin intervenţie ironică.

0 citire în Ceaşca de cafea: Fir subţire, un drum lung şi şerpuit se arată. Treci peste o apă întunecată, străbaţi limanuri pustii ce se prăvălesc într-o prăpastie în fundul căreia joacă bani. Dar zidul cu metereze greoaie şi porţi ferecate păzeşte toate intrările... Uite jos, codri îndesaţi şi întrecuţi peste munţi. Uite doruri blestemate, păreri de rău, nenoroc, zădărnicii şi semne de moarte. Răspântia rătăcirilor fără scăpare... şi singurătăţi ce tot nu aduc linişte până la urmă. Un stol mic de corbi poate că se mai răsuceşte deasupra unei spânzurători aşa e scris! altceva ce să fie?... Şi nimic nu se mai vede în ceaşca de cafea. Cred că era drojdle multă. Finalul cade ghilotinant, ca pentru a pune capăt unei impacienţe intime a meşterului de cuvinte în plină generare de imagini.

* * *

Maniu are o naivitate de simţuri tot atât cât nu are noroc! naivitate de spirit. Se vede această putere naivă şi în efectele de percepere pură, şi acolo unde impresia simplă se amplifică prin înrudiri sau contraste: Cad stelele, fiindcă în ţări îndepărtate mor împăraţii te-ai aştepta să auzi un zgomot ca al boabelor de sticlă, şi se scutură roua pe crengi. În întuneric, omizi brune se desprind, se încovoaie, se ridică tremurând, pipăitoare, şi încleştându-se se agaţă înaintătoare, şi vibrarea lor e cu toată odaia, în tot întunericul... O mână, cinci omizi unite de acelaşi gând. Şi vibrarea lor solfegiază în noapte. Fiecare deget soarbe sprijinul în zid şi suie urmat de nenumărate. A pierit luna, fără să lase vreun semn gândului. Acum nu se mai simte decât stăpânirea şuieratului întunecat, iar sus în tărie o stea tremură atât de chinuită, parcă ar purta grijă pentru soarta ce se sfârşeşte. Încă un suflet rece, şi lumânarea din ceruri s-a stins pentru veci.

După acestea şi de nu aveţi timp (ceea ce e totdeauna păcat, dacă e vorba), citiţi, întreg, şi fără grabă măcar Ciobanul bătrân. Între cimitirul vechi şi sat. / Mai stă bordeiul jumătate dărâmat, / Coperit cu stuf, cu găuri de un cot. / Dar înflorit cu rapiţă galbenă de tot. / Cu noaptea în cap, fără să mai ia nimic în gură, / Gata de drum cu o înjurătură, / Moşul alb mână oile satului la păscut / Nu pe drumul sur spre oraş pierdut, / Ci pe mirişti ţepoase, din care sar prepeliţe grase, / Şi prin arături în care urme de coceni sunt rămase, / Floarea tutunului roză rămâne în urmă, / Fluierul tremură, cântecul se curmă, / Din mersul încet, după iarbă mare, / Satul se micşorează în depărtare... Şi dacă nu vă interesează amănunte, cum, de exemplu, în acest pitoresc strict, apare, pe alocuri schimbare bruscă de acord, metafora cu farmecul ei de apropieri subtil senzuale în sonorităţi ca şi în icoana vizuală (Ploaia ţese ţeapăn argint şi mătase) şi, numaidecât, întoarcerea la impresia directă (Ploaia răpăie pe spinări aplecate. / Pătrunde prin saci şi se scurge pe spate), vă veţi da seama, cel puţin, că aţi dobândit o impresie naţională curat. Câştig frumos, între toate. Pe deasupra, putem înregistra, noi, care avem obligaţii şi mai generale şi mai precise: atâta vedere, atât abuz, asemene mişcare, trecute în vorbe, cu lăcomie savantă de a apuca amănuntul, cu simţ atât de sigur al valorilor, cu o atenţie căreia nu-i scapă nici un accent perceptual, ne fixează o mărturie şi de vigoare artistică şi de virtuozitate, ce înfrumuseţează eclatant scrisul românesc.

Posibilităţile toate de artist şi virtuoz senzualitatea energică şi delicată, gama intelectuală atât de bogată în analogii şi contraste, de la întunecat şi violent până la enormitate comic poetică şi la poznaş, o conştiinţă rafinată de valorile acustice ale graiului românesc le găseşte cititorul bine deprins în orice duzină de pagini scrise de Maniu; însă mai sigur, cred, în afară de unele tablouri din Jupânul care făcea aur şi din Lângă pământ (În zăvoiul piticului, Drumul de noapte, Fântâna părăsită, Vedenie de toamnă, Înnoptare, Glumă de toamnă, Măgarul, Povestea din sat), în Poveştile necuviincioase şi în Întunecatele din volumul, aproape de negăsit acum: Din paharul cu otravă.

* * *

E o virtuozitate care face ce vrea. Şi ca alţii, cum se poate vedea în perfecta aplicaţie tradiţionalistă din primele bucăţi în Lângă pământ. Maniu se joacă de-a Alecsandri, sau chiar de-a Eliade Rădulescu (...Şi focuri blestemate scot limba pe comori...

Unde-i fi tu acuma, copilă de-altădată...), sau şi de-a Eminescu (În inel de piatră sură, ape cercuieşte unde). Dar, iată, independent de orice joc în felul altora: încântarea prin neaşteptat schimb de tonalitate, tempo şi figură ritmică în Salomeea Iese luna argintie ca un fulg de păpădie. / Scutură-te lună-n nori şi însămânţează stele. / Când o fi la cântători... În cireşul din grădină greierul cânta. / Venea mierla şi, blajină, îl mânca şi fluiera; rime populare ce izbucnesc printre versuri libere, libere în ritm şi în substanţa lor intelectuală. Poemul Salomeei străluceşte de frumuseţe nouă. Cu deopotrivă putere şi fineţe se întreţese spirit şi simţuri în această visare superb lucidă a unui deplin artist.

* * *

Arta lui Maniu s-a prezentat ca una din acele inactuale. I s-a aruncat, prin urmare, praful din hala aprecierilor vechi. El s-a spovedit: trebuie să găsim de fiecare dată noul, fiindcă există o ruşine şi mai mare decât aceea de a vrea să fii original, ruşinea să nu vrei şi să nu poţi să fii.

Aşadar, asupra lui, oficialitatea literară s-a încruntat sau a strâns buzele a dispreţ. Pe urmă a avut şi vorbe bune, când s-a părut că artistul ajungea, în sfârşit, la naturalul strămoşesc.

Poet-privighetoare, în trei culori. Să notăm: cele trei strofe puse în fruntea celor scrise aici sunt apărute după ce pe artist îl considerau ieşit la limanul obligator. Nu sunt natural strămoşeşti, mi se pare; sunt însă natural ale lui Maniu. Cine nu se bucură că-l avem aşa cum este, comite, ne temem, ingratitudine de ordin patriotic.