Ţiganiada:Cântecul a VIII

De la Wikisource

Ţiganii merg şi neştiind unde

Să scape de-o nevoie, dau pe-alta;

Sătana-într-o mănăstire s-ascunde,

Vrând să bage pe fraţi întru balta

Necurăţiei; iar' Hamza-arată

Sultanului turcimea-înţăpată.

În zădar omenirea să plânge

Cumcă-a toate mari şi mici greşele

Dracul poartă vina, care-împinge

Pe om la strâmbătate şi rele,

Că cercând lucru-în amărunt bine,

Întia pricină din om vine.

Dacă n-ar dare-omul ascultare

La întia-îndemnătură drăcească,

Iadul, cu toată ceata sa mare,

N-ar nimeri ca să-l biruiască,

Dară noi lucrăm din voie-adinsă

Şi totuş zicem: dracu mă-împinsă.^[1]

Vede lacomul scula străină

Şi-îndată-o râvneşte; dracu-învită

Apoi, şi nu-i dă loc de hodină,

Iară el din ce-în ce să-întărâtă,

Pănă ce-în urmă pofta l-învinge,

Pănă de lucru străin s-atinge.

Deci pentru că râvni el îndată

Când văzu, nu este dracu de vină,

Ci voia lui spre rău adâncată!...

Pentru ce-omenirea nu-ş' alină

Întia porneală, ci-ş' arată

Plecătura-inimii vederată?

Copila ce vede-întii pe-un june

Frumos care drag inimii cade

Ruşeşte-în faţă ca viu cărbune,

Ochi îi scripesc, suflarea-i scade,

Şi iacă dracu de-aci precepe

Că ia pe fecior a dori-începe.

Apoi să fie cât de curată,

Dacă nu-şi va lua sama bine,

Fugind ş-uitând pe-acel june-îndată,

O! câtă jele, câte suspine

Şi câte fierbinţi lăcrămioare

O aşteaptă-în urmă să-o-împresoare!

Că diavolul apoi nu-i dă pace,

Ci-în cuget îi pune ună ş-altă.

Atâte-arătări viclene-i face

Pănă-în laţul său o vede-învoaltă,

Atâta lucră şi măiestreşte

Păn' sângur cu sângură tâlneşte.

Călugărul încă joară curăţie,

Iar deacă văzând el o femeie

Frumoasă venindu-i în chilie,

Şi el, în loc ca fugă să deie,

Va rămânea cu dânsa-împreună,

Pierde-va şi el a sa cunună,^[2]

Că diavolul îndată precepe

Cumcă fratele bucuros vede

Femei şi-i suflă gânduri surepe;

Deci, pentrucă el fuga nu dede

Dintr' început, pe dânsul rămâne

Toată vina poftelor păgâne.

Nici pentru dievoleasca-îndemnare

De păcat poate să să sloboadă,

De-ar face cumva scandală mare

Sau tocma doar' mătanii cu coadă!

Şi-în zădar zice: dracu mă-împinsă!

Căci pentru ce el fuga nu-întinsă!

Deci nici ţiganii sunt fără vină,

Măcar şi pe dânşii dracu-împinsă,

Căci ei dederă-întia pricină.

Arătându-şi chief şi voie-adinsă,

Cumcă-au inimă de-a să şi bate

Împrotivă-a tot feliu de gloate.^[3]

Multă-acuma ei cale mersese

După Tandaler, buna povaţă,

Pe potecul unii păduri dese;

În urmă făcându-li-să greaţă,

Toţi să-învoiră-acolo să mâie

Pănă cătră zorile roşìe.

Iar' Tandaler ş-atuncia-îi învaţă

Cum să face popas oşteneşte,

Ca să poată pănă dimineaţă

Durmi fără grijă. Rânduieşte

Apoi împrejur străji păzitoare,

Ca vrăjmaşul să nu-l împresoare.

Spre-aceasta el dintru toţi aleasă

Pe cei mai îndrăzneţi şi mai tari

Şi zisă: ,,Fiind pădurea deasă,

Au ştim noi de nu să-află tâlhari

Întrânsa? Dăci voi să hiţi cu pază,

Deschişi ochii având şi minte trează,^[4]

Ca, de s-ar tâmpla şi cea mai mică

Mişcare sau gomot, voi îndată

Să strigaţi din ce puteţ, făr' frică:

,,Stai! Care-i măi!" ţiind arma gata

Ca, deacă nu vă-ar şti el răspunde,

Să-l puteţi nimeri măcar unde.

Cuvântul între noi, ce să chiamă

De taină, să fie astezi: baros;

Deci luaţi acuma bine samă,

Ca, deacă la strigătul vârtos:

,,Stai! care..." n-ar şti răspunde-or cine:

Baros!, să ştiţi că vrăjmaşul vine!

Deci îndată strigaţi de departe

Cătră-ai noştri: ,,La-arme, la-arme-afară!"

Iar' voi să vă-apăraţi păn' la moarte,

Ca să nu vă faceţi de ocară."

Aşa străjile-învăţate bine

Să-împărţiră-în tufele vecine.^[5]

Drăgan care era mai viteaz,

Într-un măr să sui pădureţ,

Călăban care n-avea bun plaz

Cu părul său cel tufos şi creţ,

Fiind mai tare din cei aleşi,

Să vârî-între neşte spini preadeşi,

Iar' Şuvel după-un tufariu să trasă,

Păpuc încă să-ascunsă într-o boartă

A-unui fag, dar' nici alţii să lasă

Aşa numai pe nedejdea moartă:

Carii pe zios, carii pe sus, cată,

Unde-ocrotinţă frica le-arată.

Nu trecusă-un ceas şi jumătate

De când tabăra în somn apucasă,

Când iacă vin din părţile toate

Vaiete, strigări cu larmă groasă

Şi tocma-în cescuţurile scumpe

Prelina păusare le rumpe.

Căci cu toată-această pază bună

Beleaua vini ca şi chiemată.

Întii lui Drăgan prin urechi sună

Ca când ar auzi ceva şi iată!

Grohăind vrăjmaşul şi soseşte!

Iar' Drăgan din inimă slăbeşte.

Mai vârtos oblicind că neştine

Sâlea cu mânuri şi cu picioare

A sui pe măr, nici ,,vai de mine!"

Putu striga, nici ,,stăi!" şi ,,care!"...

Că tot sângele-îi pieri din faţă,

Iar' ochi îi cuprinsă neagră ceaţă.^[6]

Ştiu că mulţi aşteaptă dintre voi

Cu nerăbdare, ca să le spun

Ce feliu de vrăjmaşi sau tâlhăroi

Au fost care-au făcut acel sun

Şi cine-au fost îndrăzneţul care

Pusă pe Drăgan întracea stare?

Cu adevărat Omir ş-alţii poeţi

De frunte-aşa curund nu vă-ar spune,

Dar' eu, care-s dintru lăeţi,

Nu precep atâta-îmbieciune,

Ci voi povesti lucru cum este,

Şi vă-încredinţăz că nu-i poveste!

Îmblând o grămadă de gligani

Încolea şi-încoace prin păduri

După hrană,-ajunsă la ţigani,

Şi spăimântată de-atâte guri

Vorbitoare, cu mare grohnire

Păn' la mărul lui Drăgan fugiră.

Iar' un urs carele mai nainte

Sosisă-acolea şi mânca mere,

Spăimântat de năvala fierbinte

A gliganilor, fără-îmbiere

Sări pe măr în sus, neştiind

Că-acolo era Drăgan păzând.^[7]

Drăgan săracul de cap amete,

Scapătă din creanga-în care şede

Şi cade-ursului tocma-între spete,

Care pierzându-şi cumpăna ş-dede

Peste cap cu groaznică sberare.

Gliganii dau fuga pe cărare.

De-atâta sunet şi de năpraznă

Cele alte străji să-înfiorară,

Iar' ursul văzându-să de caznă,

Nici el, măcar mânios, de-astă-oară

Află de folos a rămânea-în loc,

Ci fugi ca şi pârlit de foc.

Căci Drăgan care, prin o ciudată

Tâmplare, în zios căzând s-aninasă

Între doao crenge,-atunci deodată

Trezindu-să, gândeai că va să-i iasă

Sufletul, aşa sbiera de tare,

Ca când toţi turcii i-ar sta-în spinare.

O, câte minuni face-o tâmplare!

Iacă tocma-întracea-învăluială,

Străjile s-aud strigând: ,,Stăi... care!...

Care eşti, măi!..." şi gătând năvală,

Nu de voie bună, ci de frică,

Căci încă nu văzură nimică.^[8]

Dar peste puţin şi pe dânşii iacă

Vine tot aceaiaş' belea neagră;

Călăban nu ştiea cum să facă

Ca să-şi cruţeze viaţa dragă:

Ori la vrăjmaş afară să iasă,

Ori să şază-ascuns în tufa deasă.

Aşa socotind, o poftă-îi vine

Să-şi ivească capul puţinel,

Ca să poată-oblici de la cine

Şi de-unde-i larma, când şi pe el

Nimeri-înteţit, ca ş-o săgeată,

Un gligan din droaia spăimântată,

Şi nimerindu-i printre picioare

L-ar fi dus doară-în spate cu sine,

De nu-l scăpa părul tufos care

Încâlcindu-să pregiur de spine

Îl trasă-înapoi, iar' el pe spate

Căzu, ca şi mort de jumătate.^[9]

Atunci el crezu tare vârtos

Cumcă doar un turc de cap îl ţine,

Şi-începu a să cânta jelos:

,,Váileo! váileo! săracu-mi de mine!...

Nu mă lăsaţi! Vai, dragă mămucă,

Nu mă lăsa turcii să mă ducă!..."

Aşa plângând ţinea ochii-închişi

Ca să nu-şi vază cruda pierire,

Ţipa şi să văieta morţişi

Socotind că doară vor sosire

Ceialalţi a lui spre-ajutorinţă,

Să-l scoaţă din mâni fără credinţă.

Întracea de-atâta strigătură

Tot codrul răsuna pe-împregiur,

Iar' ursul după cea căzătură,

Mănios şi mormăind mur! mur!

Purcedea nainte prin desiş,

Căutând câteodată lăturiş.

Bietul Păpuc carele-aţipisă

În fagul bortit, atunci deodată,

Tocma-într-un ceas rău, ochii-ş' deschisă

Căci ivind urechea spăimântată

Din scorbură-afară, ca s-audă,

Şi pe dânsul tâlni soartea crudă.

Fiindcă pe-acolea cătrănit

Ursul trecea-într-aceaiaş clipită,

Ş-oblicind capul din bortă-ivit,

L-apucă de cerbicea ticăită.

Vrând să-i smulgă cap din rădăcină,

Îl lăsă cu goala căpăţână.

Şi iarăş' apucând prin tufare

Dede de Şuvel cu barba creaţă,

Pe care-afla durmind în picioare,

Şi luându-l frumuşel în braţă,

Aşa-l strânsă la sine de tare,

Cât nici putu zice: ,,Stăi, măi! Care!"^[10]

Toate-aceste să făcea pe-o vreme,

Ş-întracelaş' ceas cela răcneşte

Spânzurat, iară cesta-în spini geme,

Pe celalalt ursul năduşeşte;

Toate strigă străjile-împreună,

Pădurea-împregiur groaznic răsună.

Tandaler atuncea să trezeşte

Ş-auzind atâta ciorobor,

Strigă cât putu chiar ţigăneşte:

,,După mine-o luaţi pă picior!..."

Şi strâgând aceasta fuga-întinsă,

Iar' după dânsul gloata să strânsă.

Dar' în loc de-a fugi într-altă parte

Întracolò mergea bărbăteşte,

Unde-avea nătăria să-i poarte.

Tandaler nicăiri nu să-opreşte,

Căci acum îşi uitasă de toate

Şi trápădă-înainte cât poate.^[11]

Luând aşa fuga voinicească

Ţiganii noştri prin cea pădure,

Ca pe vrăjmaşul să nu tâlnească,

Mergea pe su poale de măgúre

După căpitanul său vârtos,

Păn' ieşiră la un câmp frumos.

Acolo Tandaler stete-în loc

Puţinel, ca să să strângă toţi,

Ş-apoi, iară să meargă-într-un noroc,

Căci pe câmp nu să temea de hoţi,

Dară ş-acolea năpasta sare

Şi li să pune tocma-în cărare,

Căci, după ce cătră miază noapte

Cetele-împrăştiate s-adunasă

Ş-a călători spre noao fapte

Pe câmpul de-alung ei apucasă,

De iznov şi fără veste,-o mare

Să făcu-între dânşii turburare.^[12]

Şi-ar fi dat fuga, de bună samă,

Ca şi mainte laia vitează,

Dar' nu ştiea dincătro teamă

Le vine, ş-aştepta ca să vază

Încătro Tandaler o va rade,

Că-a fugi fără cap nu să cade.

Iar Tandaler de la frunte strigă:

,,Staţi, voinicilor, şi daţi pă moarte!

Iacă vrăjmaşul va să ne-ucidă!"

Atunci cei de-aproape şi de parte,

După-învăţătura cea lor dată,

Toţi închisără ochii deodată,

Ca să nu-şi vază vrăjmaş' în faţă,

Şi dederă-a chiui din gură

Ca şi oastea cea mai îndrăzneaţă;

Apoi, după-aceaiaş' învăţătură,

A lovi-începură pregiur sine

În toate părţi cum putea mai bine.

De-aş' avea piept vârtos ca de-aramă

Şi glas mai mare de-un bou de baltă,

N-aşi putea cânta, de bună samă,

Cum să cade, bătălia naltă,

Care negrul norod aici fece,

Că (spuiu drept!) peste putere-mi trece.

Acum la rândul întii bătaie

Să-începusă groaznică şi tare,

Că Tandaler cu ochii închişi taie

Despre toate părţile, ş-îi pare

Că el cu a sa vitează spată

Oboară tot câte trii o dată.

Toţi ţiganii-acum oştea de-aproape

Şi-închizând ochii dă bărbăteşte:

Unii mergând orbiş' cădea-în groape,

Alţii păşind nainte muţeşte

Cu armele sale-împoncişate,

Să trezea prăvăliţi pe spate.

Spre nenoroc ţiganii dedusă

Pe cireada de boi îndrăcită

Care, cu răpezie nespusă,

De diavoli fiind povăţuită,

Aşa lovi pe dânşi cu iuţime,

Cât prăvăli multă golăţime.

Tandaler gândind că-i oaste, foarte

Vitejeşte-învârtea arma-în mână,

Ş-acuma-ş uitasă şi de moarte

Când, iacă, răsturnat în ţărână

Într-o clipită el să trezeşte

Măcar că să bătea voiniceşte.

Pentrucă dând el orbeşte,-ajunsă

Pe-un taur moldovenesc de munte,

Care de-a sa parte-încă-i răspunsă

Cu doao tari dovezi ce-avea-în frunte,

Cu care-aşa-l zvârli cătră stele,

Cât gândeai că-l poartă dintru ele.^[13]

Căzu viteazul. Supt el pământul

Să cutremură, iară cel tare

Suflet a lui părea că din frântul

Trupşor acuş', acuş îi sare;

Îndată pe nas îl năpădi sânge,

Iar' de durere nici putu plânge.

Măcarcă-acum vitele-înspăimate,

Fuga luând, dosul întorsese,

Totuş' murgele viteze gloate

Cruciş' împărţea lovituri dese;

Sâmţind apoi mulţi că-în vânt loviră

Începură-a clipi câte-o ţiră.

Gogoman încă să stânginisă

Aşa de bine şi cu mănie

Ca să taie-în turci ca şi într-o clisă,

Dar, precum istoria ne scrie,

Mergându-i în deşert lovitura,

Căzu pe faţă şi-îş' rupsă gura.^[14]

Îndată pe dâns' mai mulţi grămadă

Unul pe altul împiedicaţi căzură;

De-aci să-începu-între dânşii sfadă,

Cunoscându-să pe graiu şi făptură;

Deschizând apoi ochii mai bine,

Vedea fugind gloatele străine.

Atunci Hărgău cel cu gura mare,

Care dintru toţi pe-aceaia vreme

Striga, zbiera, chiuia mai tare;

,,Staţi, măi! (strigă) că nu-i de-a să teme!

Staţi, voinicilor! (adausă iară),

Iacă vrăjmaşii să-împrăştiară".

Toţi atuncea ţiganii căutară

Oare-adevărat Hărgău le zice?

Faţa le era ca galbenă ceară,

Iar' inima su piepturi voinice

Încă ş-acum le tremura foarte,

Măcar vedea vrăjmaşul de parte.^[15]

Lung steteră ei, privind încoace

Şi-încolea, de nu mai vine iară

Protivnicul, însă văzând pace

În toate părţi, să mai îndemnară

Şi prinsără-a să-întreba-între sine

Cum s-ar cădea să facă mai bine:

Adecă-ori să-întoarcă iar acasă

Cu gura goală, fără bucate,

Ori să rămâe.-În urmă s-aleasă

Cumcă, după ce vor fi-îngropate

Trupurile celor morţi, să fie

Slobod fieşcui a merge-unde ştie.

Atunci Tandaler de gios să scoală

Şi zise: ,,Ian ascultaţi voi pe mine,

Voi, carii vreţi la muieri în poală

Să-alergaţi, şi voi, la care spine

Încă-în picior n-au întrat ca mie,

Să vă sature de bătălie!

Dăci să ne tragem la ha pădure,

Să fim ascunşi, nevăzuţi dă nime,

Iar' de-a vrea Guladèl să să-îndure

Mâne şi dă-a noastră ţigănime,

Socotesc c-om afla dă mâncare,

Că mie d-ahasta m-i mai tare".

Sfatul acesta tuturor place,

Toţi în pădure descălecară,

Dară focuri să temură-a face,

Ca să nu-i afle vrăjmaşul iară.

Toţi cugetând ca porcu la ghindă,

Adormiră cu gura flămândă.

Dar', precum spune cartea ciorească,

Nici un suflet pieri-într-acea noapte

Din viteaza gloată ţigănească,

Numa răniţi fură cam la şapte.

Creadă cine cum vrea, eu nu cred,

Măcar că scris pe hârtie văd.^[16]

Abia zorile peste hotară

Gonind întunericul trecusă,

Abia şi soarele-întorcând iară

Strălucisă cu raze neapuse

Vârvuri de munţi, de dealuri şi stânce,

Apăsând negura-în văi adânce,

Când voinica lui Tandaler ceată

Să trezi şi la câmpul de-asară

Socotind puţinel să să-abată,

Întracolò drumu-şi luă. Dară,

Nu ştiu cum, spre norocul mare

A ei, să rătăci din cărare

Şi ieşi din codru de-altă parte,

Într-altă câmpie desfătată,

Dar' cu mulţime de trupuri moarte

De oameni şi de cai sămănată,

A voinicii sale dovadă.

Să miră ş-abia poate să creadă.

Iar' deacă-începu cu fală-a spune

Fieşcare vitezele sale

Fapte de ieri, nu mai fu minune,

Socotind ei că cu vorbe goale

Nu să pot ucide-atâţi, dar' nice

Era ceva împotrivă-a zice,

Căci ieşind ei din pădure-afară,

Tocma-în cea câmpie nimerisă,

Unde Vlad Vodă pe turci asară

Cu multă putere năvălisă.

Lor de-aceste neştiind le pare

Că-înşi au făcut biruinţa mare.

Dar', ce noroc!... Nu departe, iacă

Dédere de lucruri şi mai bune,

Adecă de tabăra bogată

Ce-o părăsisă-oştile păgâne

Când fugind cu sufletul sărac

În pripă, lăsasă toate de jac.^[17]

Ihu! prihuhù!... cu toţi deodată

Ei a striga ş-a juca-începură,

Ş-a căra din tabără bucată,

Tot feliu de armă şi mundură,

Cai, boi, berbeci, cămile, fărine,

Urez, peşte, zahăr, orz cu pâne.

De-aci la ţigănie acasă

De grabă-întoarsără ducând prada,

Voioşi de bătaia norocoasă.

Dar' chiotul pe cale şi sfada

Un mil de loc să-auziea-împregiur,

Căruţele răsunând dur! dur!

Lăsămu-i să meargă-în bună voie,

Că noi mai avem a spune şi de-alte

Adecă, scăpând de la nevoie

Faţa Mării sale prenalte,

Domnului Sătănii, ce mai fece

Şi cum hotărî vreme-a-ş petrece.^[18]

După ce el din aspra căzută

Abia să trezeşte şi să scoală,

Acum gândul de războiu îş mută

Ruşinându-l nebuna sa fală,

Ş-un cuget ciudat îi vine-în fire

Ca să să-ascundză-într-o mănăstire.

Ştiind el acum de multă vreme

Că fraţii călugări în chilie

Au primit Pisma, fără-a să teme,

Iar' Pisma, iubita lui fie,

Au născut acolò depreună

Făţăria şi Vrajba nebună,

Luând chip de tânără copilă,

Stete Făţarnicul la portiţă,

Rugându-să de-ajutoriu şi milă.

,,Fiind eu (zisă) de bună viţă,

Turcii păgâni năpădind asară

Fraţi, surori şi părinţi îmi tăiară;^[19]

Numa eu scăpai, nefericită,

Prin a-întunerecului scutinţă;

De foame şi trapăd obosită

Toată noaptea cu mare sâlinţă

Rătăcind mă-învârtii prin pădure,

Păn' sosii la ceste ziduri sure.

Deci, deacă-aveţi inimă creştină,

Scăpaţi-mă de moarte ş-urgie,

Daţi-mi să moriu încai fără vină

Decât încăpând eu la robie

Să-mi pierd curăţie şi viaţă.

Ah! jelnică soarte şi scârbeaţă!"

Cu lacremi, aceste mincinoase

Zicea suspinând, iară monacul

Portariu privind la dânsa-şi uitasă

Metanele, ceasuri şi condacul:

Căuta la păr slobozit pe spate

Şi la sânul gol de jumătate.^[20]

Înţălegând bătrânul părinte,

Egumenul Gherontie,-îndată

Porunci să i-o-aducă-înainte,

Zicând că măcar că este fată,

Totuş' cinul la-întâmplări de-aceste

Sloboade să-intre-în chilii neveste.

După ce de-amărunt cercetată

Fu copila, bătrânul o dusă

La o chiliuţă sângurată

Ş-o-încuie, dar' nimărui nu spusă,

Temându-să doar', cine ştie,

Să nu să tâmple vro nătărie.

O, să ştii pe cine-închizi aice,

Drăguţ Gherontie! câte ciude

Te-ar împresura şi ce ai zice?

Însă-acum aş pofti eu un jude

Cu minte şi fără părtenire

Să meargă cu mine la mănăstire,^[21]

Ca privind la frumoasa copilă

Însuş, după drept, să hotărască:

Oare putea-va scăpa de sâlă

Şi de năpasta călugărească,

Întreagă şi cu totul curată

Această fecioară-împeliţată?

Eu zic că nu!... Şi cum să arată

Din poveste, nu zisăi minciună.

Dar' cine-ar fi socotit vreodată,

Judecând cu socoteală bună,

Ca diavolul pentru pocăire,

Şi el să să bage-în mănăstire!

Ajunge-atâta că coconiţa

Prilostită,-aşa fu bunişoară,

Cât, de n-ar fi sosit Măgăriţa

Ducând pe sfântul înapoi iară

Tocma pe-aci, călugării doară

Pentru dânsa-ar fi fost să să-omoară.^[22]

Călugării o ochisă bine

Şi toţi zisără: ,,Ce fată frumoasă!..."

Dar' cei mai mulţi socotea-întru sine:

,,Ah! să nu am pe mine-astă rasă!"

Aşa gândea, vorbea pănă-în sară

Prin chiliuţe cum şi pre-afară.

Dară când fu pe la miază-noapte,

Vicleanul nevăzt pretutinde

Îmblă şi fieşte cărui şoapte

În vis pofte rele şi-l încinde;

Copila-arătându-să-în chilie,

Pe fieşcare chiamă şi-îmbie.

Gorgónie,-unul mai cu-îndrăzneală,

Care nu putea s-adoarmă-asară,

Invitat fiind curând să scoală

Şi să duce după cea fecioară;

Ea merge-înnainte numa-în iie,

El după dânsa, păn' la chilie.^[23]

Pe-întunerec şi fără lumină

În chilie fiind, cearcă, caută

Desfătata lui Adam grădină,

Pretutindene; în urmă iată

Nimereşte pe-un pat, iar' supt ţoale

Pipăind, dede de viu şi moale.

Copila-îi pare că zace-întinsă,

Ba şi că-l cheamă-i să năluceşte.

Cuviosul părinte s-încinsă

Ca focul când cineva-l zâdărăşte.

Ş-acum să-înflasă să cânte-în dude,

Când iacă-uşa scârţâind aude.

Un trópot de-om pe furiş vine,

Oblici Gorgonie săracul,

Şi fiind el inimos în sine,

Cât nu s-ar fi temut nici de dracul:

,,Cine eşti? Om, diavol sau nălucă?"

(Strìgă) şi-întruna de piept apucă.^[24]

Ghierman chielariul era, pe care

La poprita dusese chilie

Tot aceaiaş' poftă şi tâmplare.

Ghierman la răspuns mult nu să-îmbie,

Ci-îndată-i răspunde cu-o pălmită.

Diavolul pe-amândoi întărâtă.

Iar Varlám, ce numa cât soseşte;

Pe-întunerec mergând dă pe dânşi

Şi câtu-s de lungi îi prăvăleşte.

Pănă-s aceştea-în luptă cuprinşi,

Iacă Ştefan, Iosofát, Nichita!

Pe-un după-alált aduce ispita^[25]

Gorgonie pe chielariu supusese

Ş-acu să-începea de-a scărmănata.

Ospătându-să cu pugnuri dese;

Nichita-încă era de harţ gata,

Când lovindu-să de nişte lade

El încă peste ceialalţi cade.

Chelariul apucând răsuflare

Atunci, să zvârgoli cu putere

Şi de-abia să rădică-în picioare;

Dă să fugă şi spre uşă mere,

Dar bucneşte-în cap ca ş-un berbece

Pe Iosofat şi nu poate trece.

Atunci el tinde mâna să vază

Cine iarăş' în drum i să pune?

Lui Iosofat ochii scânteiază,

Ameţit cade!... Ce voi mai spune!

Chelariu-în locul cestui apucă

Pe Ştefán vrând cu sine să-l ducă.^[26]

Gorgonie pe Varlam săracul

Ucidea, iar' chielariul de guşă

Sugruma pe Ştéfán; şi boleacul

Iosofat dându-şi cu ceafa în uşă,

Ameţit zăcea ca-unu ce moare,

Şi numa cât bătea cu picioare.

Aşa fu priveliştea când iacă

Uşa fără veste să deschide,

Chilia cu lumină să-îmbracă.

Vede-atâtea măscáre ş-obide

Bătrânul Gherontie; să miră

De-unde toate aceste să scorniră.

,,Bogorodţă, spasi ns! (zisă),

O, fiilor! dar ce-i aceasta?"

Fata cu tot să descoperisă,

Zăcând ca şi la nuntă nevasta.

Spre mai mare scandală ş-ispită

Marghioala să făcusă-adormită.^[27]

Bătrânu-într-acea nerânduială

Nu ştiea ce-întii ar fi de-a face:

Ori să-acopără-a femeii sminteală,

Ori pe fraţii luptători să-împace!...

Şi lung stete cu mintea-îndoită

Ş-ochii-înfipţi la beleaua golită.

Tocma pe-acolea-într-acea minută

Sân Spiridon întorcând acasă

Trecea care, comedia slută

Văzând, pe deasupra lor trasă

Cu degete sfinte-un de semn de cruce

De care fug, pier toate năluce.

Şi iacă,-o minune! fata piere

Ca năluca din ochi, iară fraţii

Ca când n-ar avea nici o putere

Slăbesc din mâni, şi răsturnaţii

Să scoală mirându-să de-aceasta,

Iar' mai vârtos cum pieri nevasta.^[28]

Toţi cu Gherontie împreună

Cunoscură cumcă-au fost ispita

Sătanei pe dânşi, de samă bună,

Pentru că şi fratele Nichita

Povestea cum că dracu nu-o dată

I s-au arătat în chip de fată.^[29]

Musă, ian pleacă-ţi cântare lină

Şi spre-a turcilor împărat mare,

Ce cu foarte mică-oaste păgână

Nu să grijea numa de scăpare;

Ce mai păţi-în fuga răpezită,

Ce făcu şi cum i-au fost ursită?

Sultanul care-acum să tăiasă

Cu puţinei prin oastea română,

Jelindu-şi soartea nenărocoasă,

Fuge pe unde nevoia-l mână;

În urmă,-obosit, neştiind unde

S-află,-în codrul de-aproape s-ascunde.

Şi din puţini care-i rămăsese,

Călăraşi în toate părţi trimisă

Ca mai vârtos cele mai alese

Oşti călăreţe să fie-oprite,

Iar' el într-acea frânt de-ostăneală

Vru puţin să-odihnească-în tihneală.

Abia, răpăusă jumătate

De ceas, când îi curmă-odihna lină

Un glas de-om, care-inima-i străbate:

O umbră-în văzduh, plânge, suspină.

Sultanul atunci capu-şi rădică

Şi priveşte, dar cuprins de frică,

Faţa cu scârbită îngrozire

Întoarsă de la vedere-amară,

Căci s-arată-în văzduhul supţire

Hamza, pe care-în trecuta vară

Vlad pedepsi cu moarte sureapă

Făcând să-l tragă de viu pe ţapă.

Cu faţă cruntă şi-împănginată,

Cu ochii-afundaţi, barbă sperlită,

Acela-în văzduh acum s-arată;

Pe Mahomet cu degetu-învită

Şi cheamă să meargă după dâns;

Sultanul îi urmează-într'adins.

Nu mearsă doară pasuri trei sute

Umbra, ş-întinzând mâna i-arată

Un loc, apoi din ochi piere iute.

O! vedere tristă-înfiorată!

Aici sultanul nenumărată

Gloată turcească vede-înţăpată!...

O poiană era-împregiur doară

De trei sau patru miluri aproape,

Cu dumbravă-încungiurată rară,

Iară-întrânsa mii de mii de ţape,

Des lângă-olaltă s-afla-înşirate,

Cu trupuri musulmane încărcate.^[30]

Sultanul de scârbă şi de greaţă,

Din inimă slăbind şi picioare

Amete de cap, cade pre faţă

Şi, de nu era sârguitoare

Grija-unui slujitoriu credincios,

Doară nu să mai scula de zios.

Acesta-l trezeşte şi-l rădică,

Apoi luându-l de susuoară

De la locul cel fără ferică,

Îl întoarce la patul său iară;

Cu leacuri stomahu-îi întăreşte

Şi cu dulci cuvinte-l mânguieşte!

Biruit în urmă de mâhnire,

Un cuget cumplit în minte-i vine:

Să-ş' rumpă-a vieţii sale fire:

,,Ha! (zisă foarte scârbit în sine).

Mahomet învins!... Mahomet!... care

Fu nebiruit pe-uscat şi pe mare!^[31]

Şi cutremur a trei părţi de lume,

Acelaş' Mahomet acum de-o mică

Oaste-învins, pierde slavă şi nume!

Ah! nu fie-aşa! nici să să zică

Cândva că biruit de-oarecine

Au fost, ci sângur de sine!...

Nici va fi ca vreo dreaptă străină

A custării să-mi rumpă doar aţă,

Eu însumi urgisita lumină

Stângându-mi voiu să ies din viaţă."

Aceasta zicând el cu duioasă

Tânguire cuţitul său scoasă

Şi era gata să să străpungă

Când unul dintre trimişi soseşte,

Că-acuş neşte cete vor s-ajungă.

Prin aceasta lui inima creşte

Şi părăsindu-şi gândirea slabă,

Cătră Dunăre ia fuga-în grabă.^[32]

FÂRŞIT

---

1. ↑ Poetul iar' moraliseşte! şi va să arete în stihurile aceste cumcă în deşert oamenii făcând rău, bagă toată vina dracului, zicând că dracul i-au împins la aceasta; căci (zice el), de n-ar da omul prilej şi nu ş-ar arăta plecăciunea sa spre rău, dracu nu l-ar putea aşa lesne îndupleca; căci el văzând voia omului plecată, numai atuncea îl îndeamnă. Părintele Ascriteanul.

   a) Aceasta-i adevărat, că oamenii-s minunaţi întru aceasta. Când fac ceva rău, zic: dracu m-au amegit la aceasta, iar' când fac ceva bine, atuncia zic că Dumnezieu le-au dat acel gând bun!... aşa dară ei nu sunt altă, fără o máhină, pe care o împinge cine cum îi place, pe dreapta sau pe stânga. C.

   Criticos.

   
   

   b) Aşadar' omul n'ar păcătui niceodată, căci el din sine şi voia lui n-ar face nimica. C. Mândrilă.

2. ↑ Acest om să vede a fi fost nepretenul călugărilor, că nu ştie aduce altă pildă fără de călugări. Egumenu de la Cioara.

   a) Ce lucru mare! Ca când călugării n-ar fi pătimaşi ca şi alţi oameni. C. Criticos.

3. ↑ De la moralisire poetul pogoară acum la ţigani şi zice că nici ei sunt fără vină, măcar că şi pe ei dracu (i-au) amegit în urmă, căci ei însuş au dat pricină, arătându-şi mare poftă de a să bate cu cineva. M. P.
4. ↑ Mare frică trebuiea s-aibă ţiganii de tâlhari! când ei fiind atâţa, totuşi să temea! Simpliţ.
5. ↑ Am arătat mai sus că Tandaler ştia ceva din lucrurile oşteneşti, pentru aceasta ţiganii să dedusă cu totu povăţuirii lui. Pentru aceasta el rândui străji împrejur de tabără, care să deie de ştire când ar veni vrăjmaşul; ş-acum le învaţă cum să facă; adecă ca în ce dată ar auzi ceva mişcare ş-ar vedea pe cineva, ca de departe să strige: stăi, cine eşti, sau cine-i? sau şi, cum zice el, care-i! şi să fie cu arma gata şi deacă n-ar putea de cuvânt, atunci să ştie, de bună samă, că este nepreten. Apoi zice: ,,Cuvântul oştenesc de taină care astezi va fi între noi, este baros. Deci luaţi sama când voi veţi fi la straje, şi ar vini cineva cătră voi, şi voi întrebând: stăi, care-i!... nu v-ar şti răspunde: baros, adecă nu v-ar putea răspunde cuvântul de taină, atunci să ştiţi că nu-i de a noştri, şi atunci să daţi pe el ca şi pe-un vrăjmaş". C. Filologos.
   

   a) Acest cuvânt de taină să zicea la romani tesera, şi fiindcă noi românii nu-l avem acum, s-ar putea întrebuinţa şi la noi. Erudiţian.

6. ↑ Spune aici poetul un lucru poznit, adecă că Drăgan ce era rânduit la straje s-au suit într-un măr pădureţ, şi fiind acolo îi părea că aude ceva. Şi ascultând, iacă soseşte vrăjmaşul supt măr grohăind (cum fac porcii), iar el săracul, atunci slăbi la inimă, însă oblicind apoi că cineva să suie pă măr în sus, cătră dânsul, atunci el cu totu ameţi de cap. M. P.
7. ↑ Zice poetul: ştiu că s-or mira mulţi de acest lucru, neştiind ce nepreteni au spăriat întratâta pe Drăgan. Deacă aş fi eu (adauge poetul) un poet de frunte, cum au fost Omer, v-aşi ţinea mai mult întru aşteptare şi prelăţând povestea cu meşterşug, însă fiind eu un poet de rând, adecă de toate zilele, eu îndată voi spune. Apoi începe a spune povestea minunată şi zice că fiind Drăgan în mărul pădureţ, peste puţin sosi acolea un urs şi începu a mânca mere, iară o grămadă de porci sălbateci spăriaţi de tabăra ţiganilor încă ajunsă acolea; ursul înspăimântat de grohăitul lor, în pripă sări şi începu a să sui pe măr în sus, neştiind că acolo, deasupra lui, este Drăgan păzând. M. P.
8. ↑ Merge mai încolo poetul cu povestea şi zice: Drăgan oblicind că oarecare merge suind cătră dânsul, leşină de frică şi căzu ca mort, iar căzând nimeri pe bietul urs tocma în spate; şi aşa fu de norocos, că el însuş apoi căzând mai departe, nimeri între doao crenge care îl opriră, şi el rămasă ca şi spânzurat. Iar' ursul săracul, izbit fiind căzu cu capu în gios, peste porci carii înspăimaţi de atâta larmă dedere fuga care încătro. M. P.
9. ↑ Mai încolo spune poetul cum Drăgan vinindu-şi în fire din ameţeală, striga morţeşte şi cum ursul foarte zdrobit, mânios şi mornăind, de acolea să dusă; iar celelalte străji auzând atâta ciorobor, înspăimate striga de toate părţi: ,,Stăi, măi! Care!" Dup această spune că Călăban care să ascunsese în spini, încă căzu într-o beleauă, căci un gligan înspăimântat nimeri tocma pe acolo, unde era Călăban, şi trecu pe su dânsul, dar fiind spinul des, i să acăţă de păr şi nu-l putu duce gliganul cu sine; iară Călăban săracul, căzând fără veste, gândea că turcii îl târnosesc de păr şi să văieta în gura mare.
10. ↑ În urmă povesteşte poetul şi de tâmplările celoralalţi şi zice: ursul îniuţit de mănie mergea mornăind şi trecând pe lângă boarta unde să ascunsese Păpuc, tocma când cesta îşi ivea capul afară din boartă, să asculte ce să aude, ursul îl apucă de cap şi-i smulsă toată pielea cu păr cu tot, aşa cât săracul rămasă cu căpăţina goală; iară pe Ţuvèl aflându-l durmind în picioare, îl cuprinsă aşa de cumplit strângându-l cătră sine, cât nice putu să strige: ,,Stăi, măi! Care!" M. P.
11. ↑ De care lucru spăimântaţi ţiganii începură a fugi după Tandaler. M. P.
12. ↑ Săracii ţigani, iară li s-au tâmplat ceva! Simpliţ.

    a) Bine le stă aşa! Pentru ce-s aşa fricoşi! Căp. Alazonios.

13. ↑ Aici iară spune poetul o tâmplare minunată. Adecă ţiganii ieşind la câmp, nu mult purceasără, căci o cireadă de boi în care, precum s-au zis mai sus, în pripă intrasă o ceată de draci, mergea înteţită şi dede pe ţigani; iar ei, noapte fiind, gândea că-s călărime şi începură de nevoie a să bate după învăţătura lui Tandaler. M. P.
14. ↑ Va să zică poetul că Gogoman întinsese mâna cât să poate de departe, ca să poată lovi mai cumplit, şi dând cu ochii închişi, nimeri numai în vânt, dar fiindcă cu toată puterea dădusă, însuş' pe sine să trasă cu puterea sa, şi pierzându-şi cumpăna căzu. M. P.
15. ↑ Pentru Hărgău am să aduc aminte că şi la Omer era unul anume Stentor, care avea un glas de să auziea foarte departe. Erudiţ.
16. ↑ Aici să vede că autoriu Ţiganiadii, fiind şi el ţigan, au părtenit neamului său, cum fac ş-acum alte neamuri când spun pentru bătăliile ce au avut cu nepretenul! În loc de zece mii ce au pierdut ei pun oare câte sute, iară a vrăjmaşului pierdere o semnează de împrotivă: în loc de mie, pun zece. Criticos.

    a) Bine zice dumnelui Criticos, căci aşa au însemnat şi învăţatul Talalău, cum că au cetit neşte cronice de demult, de molii roase, din care să culege că boii ca turbaţi dând pe ţigani, foarte pe mulţi au prăvălit ş-au călcat, însă ar fi stricat şi mai pe mulţi, de-ar fi nemerit mijlocul, dar, spre norocul lor, boii venisă pe dânşii lăturiş' şi au nimerit numa peste rândurile de-întii şi trecând peste ele, iar s-au dus ca şi purtaţi de vânt. Erudiţian.

17. ↑ Cu toată nenorocirea ţiganilor, de vom socoti bine, ei să pot zice foarte norocoşi, căci smintind cărarea unde au ieşit din pădure spre altă parte, adecă tocma la câmpia unde au fost tabăra asienilor (cum zice Talalău), care turcii asară o părăsisă cu tot feliu de hrană. M. P.
18. ↑ Poetul curmă aici povestea de ţigani şi începe a spune de Sătana, ce au făcut el după ce s-au trezit din palma lui Sân Mihai. M. P.
19. ↑ Eu nu înţăleg ce va să zică poetul, când zice că călugării au primit pizma în chilie. Idiot.

    a) Apoi zice că pizma au născut făţăria şi vrajba! Adecă în pizma Sătanei s-au născut făţăria. Acum înţăleg ceva şi eu! Onoch.

    b) Dar' ce mare înţăles trebuie aici? Doi ochi ş-o minte! Simpl.

20. ↑ Caută, frate, răutatea diavolească! Cine ar gândi să meargă Sătana într-un loc aşa sfânt. Idiot.

    a) Însă eu mă mir cum portariu nu ş-au făcut cruce. De bună samă pierea! Onochef.

21. ↑ Pagubă că doar' ş-au uitat părintele Gherontie a o blagoslovi; îndată ar fi pierit. Idiot.

    a) Sau să o fi stropit cu apă sfinţită. Părintele Evlaviosu.

22. ↑ De aici s-arată că alcătuitoriu acestor stihuri au fost fără credinţă şi doară vreun calivan. Păr. Desidem.

    a) Bine zice şi ia sama acest cuvios părinte, căci cum poate el să vorbească aşa rău de s. călugări?

    b) Doară că aşa s-au întâmplat şi aşa au aflat scris; apoi, ce este el de vină? Onoch.

23. ↑ Dăi! dăi! lucru dracului! Însă mult e de a să mira că nici unui vini în minte să să însămneze cu s. cruce. Părint. Evlaviosu. a) Şi cum putea ei să facă cruce văzând o fecioară frumoasă, căci obiceaiul este a-ş face de lucruri urâte şi înfricoşate! Eu cred că şi părintele Evlaviosu ş-ar fi uitat de cruce. Mustrul ot Puntureni.
24. ↑ Toate aceste stihuri, precum au însămnat învăţatul Talalău pre margine, la izvodul de la Cioara, era şterse, şi cu mare silinţă s-au putut ceti. Poate că vrun călugăr cu minte slabă, socotind că aceasta ar fi spre bajocura călugărilor, le-au fost şters, ca să nu să poată ceti! Erudiţian.
25. ↑ Adecă mai toată mănăstirea era în chilie! De bună samă au trebuit să fie chilia mai mare decât cele obicinuite! Micromegas.
26. ↑ Ce îngăimăcitură! Mă mir că nu striga ei să să cunoască unul pe altul; însă doară fieşcare vrea să fie necunoscut şi să bătea muţeşte. Micromegas.
27. ↑ Har Domnului că sosi şi egumenul cu lumină! că doară va opri scandala, să nu meargă mai departe. P. Evlaviosu.

    a) Iacă! pare că le-au fost la toţi legate mânule, nici însuş' egumenul văzând aceste nu-şi făcu cruce. Onoch.

28. ↑ Laudă Domnului, că-m căzu piatra de pe inimă! Iacătă, n-am zis eu că numai unuia să-i fie venit în minte a-ş face cruce, de mult s-ar fi mântuit de acea ispită. P. Evlaviosu.

    a) Pare că văd pe săracul Gherontie întru îngăimăceala aceaia, văzând atâta scandală, cum au stătut încremenit. Simpliţian.

29. ↑ Istoria aceasta, precum am arătat mai sus, era ştearsă în manuscriptul de la Cioara, dar' s-au întregit apoi din pergamena de la Zănoaga, prin ostăneala învăţatului Talalău care zice acoloş că ar fi fost pagubă ca să fie fost mers întru nepomenire această istorie, măcar că-i puţinel nu pre frumoasă; însă zice el mai încolo că poate fi de învăţătură. Întii, ca ori supt ce chip să nu să primească femei prin mănăstiri. A doao, ca fraţii călugări să nu caute cu ochii încolea şi încoace, ca să nu vază deşărtăciuni. A tria, dacă visază ceva rău, îndată trezindu-să să-ş facă cruce şi să iaie apă sfinţită. A patra, ca văzând vreo femee, şi mai vârtos când i-ar învita, să ştie că aceaia, de bună seamă, e dimonul. Erudiţ.
30. ↑ Sultanul în fuga sa, sosind la un codru (va să zică poetul), să ascunsă întru desime şi pe cei puţini ce avea cu sine, în toate părţi trimisă, ca doară vor afla dintre oştile fugătoare pe neşte stuluri, să le împartă porunca sultanului, unde trebue să adune iară. M. P.
31. ↑ Abia cât aţipi apoi sultanul ostănit, când o amară plângere cu suspinuri aude, să rădică şi caută, dar' cu scârbă iară îşi întoarce ochii de la vederea greţoasă; vede adecă pe Hamza, sau mai bine zicând chipul lui, în văzduh, făcându-i cu mâna să meargă după dânsul; sultanul urmează chipului, şi acela îl duce nu de parte, la o poiană, îi arată o nenumărată samă de turci înţăpaţi ş-apoi piere. Mahomet căutând la aceasta, slăbeşte de greaţă şi cade gios; pe care apoi abia un slugă credincios trezeşte. Mahomet începe a să jelui. M. P.
32. ↑ Mahomet de mâhnire şi ruşine nu va să trăiască, fiind biruit. M. P.