Ţiganiada:Cântecul a IV

De la Wikisource

Sfinţii din raiu să gată să-ajute

Muntenilor; Florescul mai spune

De-a lui Vlad biruinţe făcute.

Curtea măiastră, prin o minune,

Piere ca dracul de crucea sfântă.

Lui Parpangel rău cărţile-i cântă.

O, fericite veacuri trecute,

Când să mai pogorea câteodată

Pe pământ oamenilor să-ajute

Sfinţii, ori ca pe cei răi să bată

Sau pe credincioşi să mângăiască

La scârba şi nevoia lumească.

Acum pare că ceriul de lume

Ş-au uitat cu tot, nice mai bagă

Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume

Nevoile-întru viaţa-întreagă.

Îngeri nice-în vis acu s-arată

Să ne-înveţe vro taină ciudată.^[1]

Cu-adevărat! eu altă pricină

N-aflu, făr' că sau nice-o credinţă

Noi avem acum sau pre putinţă

Iar' a bătrânilor socotinţă

Răzăma purure-în lucruri sfinte,

Ceriul având în inimă şi minte.

Ori de unde-aceasta să purceadă,

Destul că pe vremea lui Vlad încă,

Sfinţii oblicind atâta pradă

Ce făcea turcii-în creştini ş-adâncă

Răutate, pe pământ veniră

Şi multe suflete mântuiră.

Aceasta nu numai că să zice,

Ci s-au scris şi la cronica vechie

Carea-i mai de mult fără de price,

Şi decât cronica lui Urechie;

Apoi, să-întăreşte prin hârţoaga

A mănăstirii de la Zănoaga.^[2]

Acum o dată scăzusă luna

Şi crescând iară să făcea plină,^[3]

De când oştile turceşti întruna

Jecuiea stăpânia română.

De cruzii multe şi tâlhărie

Rămăsese ţara mai pustie.

Numa ţigănia noastră-armată

Între-atâte valuri ş-asuprele

Era întreagă şi nevătămată

Scăpând oarecum ca pintră iele;

Prin sfadă multă şi hodini dese

Aproape de-Inimoasa-ajunsese.

Sân Spiridon prin o tâmplare

Din raiu privind, să mai vadă

Ce fac muntenii, ,,au, váileo!" tare

Strigă-înspăimântat, iar' o grămadă

De sfinţi ce cânta psalmi ş-antifoane

L'întrebară: ,,Ce-ţi e, Spiridoane?"^[4]

,,O! (zisă) Dar' nu vedeţi ce-mi este?

Perit-au Ţara mea Romănească!

Nu e ţară, sterpele neveste

Unde-întratâta să mă cinstească

Ca-în aceasta, ş-acum, ian' căutaţi

Cum o prădează turcii spurcaţi!..."

Toţi sfinţii mirându-să priviră

La mulţimea taberii păgâne;

Din umeri şi cu capu clătiră,

Iară Sân Nicoară,-adânc în sine

Cugetând, din buzele sfinte

Următoare slobozi cuvinte:

,,O, cuvioşilor! mie-mi pare

Că nu-i vremea de-a clăti din spate

Sau a jelui făr-ajutare

Ş-aşteptând pănă vor fi surpate

A noastre beserici de păgâni,

Ci să-ajutăm şi noi pe români!...

Drept aceasta, Spiridoane, dară

Luând voinicii noştri în soţie,

Pe Jòrgiu şi pe Medru, gios te pogoară

Ş-ajută lui Vlad în bătălie.

Aşa gândesc eu că-ar fi mai bine,

Însă n-aşteptaţi de-azi pănă mâne!...

Ci cât mai curând trebuie-a merge,

Că-amintere poate fi zădară

Ajutarea. Ceşti doi pot s-alerge

Degrabă fiind călăreţ, iară

Tu pedestru (precum din canoane)

Trebuie să mergi, o Spiridoane!..."

Sân Giorgiu cu Sân Medru fiind de faţă,

Întărea sfatul lui Sân Nicoară,

Numai Sân Spiridon avea greaţă,

Căci nu văzusă nici odinioară

Vreun războiu având inimă blândă

Din fire şi neiubind izbândă.^[5]

Sân Giorgiu-îndată sabia-încinsă

Şi zoáa-îmbrăcă nestrăbătută,

Coiful, scutul, sulìţa nevinsă

Luă, şi luând toate sărută,

Nu pentru că-s bune şi frumoase,

Ci că-acum de mult nu le purtasă.

Aşijdère Sân Medru s-armează

Amândoi de-aci suind călare,

Sân Medru pe iapa sa cea brează,

Iară Sân Giorgiu pe murgul său, care

Îmbe dobitoace minunate

Spun că-ar fi măiestre ş-aripate.

Însemnându-să cu sânta cruce

Cuvioşii călăreţi plecară.

Sân Spiridon după ei să duce

Pogorând pe cea tainică scară

Care Iacov (pribegind de-acasă

De frica lui Isav) o visasă...

Dar părându-i cale delungată

Pe-încet a păşi din spiţă-în spiţă,

Măcar nu călărisă nice o dată

Totuş', dacă-ar fi vreo măgăriţă

Sau puiu de asìn! socotea-în sine

Că-ar putea călători mai bine.

Şi iacă,-o minune! ce zăreşte!

O asìnă despre mâna dreaptă

Grăind cătră dânsul omeneşte:

,,Sân Spiridoane, dar ian' aşteaptă!...

Şi de voieşti a merge mai tare,

Nu-întreba nimic, ci sui călare!...

Ásina lui Válam sunt eu, care

Pentrucă potignind odinioară,

Îngerului ferii din cărare

(Ai auzit povestea mea doară?),

Rămăsăi pănă-acuma-în viaţă,

Ca oamenii limbă-având vorbeaţă."^[6]

Sântul bucuros primi-îmbierea

Şi de-acolea mearsă tot călare;

Însă-aşa-i fu sfatul şi părerea:

Să nu să-arete la fieşcare,

Ci nevăzut ispitind el toate

Să-apere pre oameni de păcate.

Întracea turcii-încolea şi-încoace

Ca turbaţi alerga după pradă;

Ţiganii nu ştiea ce vor face,

Că-între dânşii să scornisă-o sfadă

Unii voind să călătorească,

Iar' alţii pe loc să hodinească.

Din bătrâni încă mai mare parte

Stă pe-aceaia ca cât mai degrabă

Să meargă la Spăteni, nici să-întarte

Domnia, prin zăbavă fără treabă.

Drept aceasta ţiganii grămadă

Strângându-să-începusă la sfadă.

Unii striga că pentru o fată

A unui ciurariu nu să cuvine

Să zăbovească tabăra toată,

Alţii răspundea că fieştine

Datoriu e păn' atunci să rămâie,

Păn' să va şti de-i Romica vie...

Iar' în cea curte mândră măiastră,

Voinicii zăuitându-şi de toate

Bea, mânca, juca, şedea-în fereastră;

Parpangel fátá-şi găsi nu poate;

Florescul povestea ca nainte

Străinului cu ceste cuvinte:

,,Iar când sosiră la locul unde

Grecul ştiea că-s mrejile-întinse

Ş-unde Hamza cu oaste să-ascunde,

Atunci, ca neşte pârjoale-aprinse,

Iacă zece mii de turci să scoală

Şi lovesc pe munteni cu năvală.

Iară logofătul cu sumeaţă

Sprânceană lăpădând făţărie:

,,Nu-ţi fie (zise) de mir, nici greaţă,

O, Vodă! Iepurii iacă-îmbie

Pă câne să să dea legat, iară

Mieii cei blânzi pe lup împresoară!...

Sosit-au de tine hotărâtă

Vreme,-în care tu de voie bună

Vruşi să te-închini la poarta mărită!...

Tinerii tăi încă-s de-împreună

Gata-a merge departe de-acasă,

Nice-acum de patrie le pasă!..."

Stete vodă cu mintea-îndoită

De-are-în pieptul vânzariu să împlânte

Fierrul, dar socotind ovilită

Izbândă, ca singur să să-încrunte

Însuş' cu el, hotărî să-l lasă

Spre-altă pedeapsă mai ticăloasă.

Sabia smulsă, ochi plini de-urgie

Aruncând la el, aşa răspunse:

,,Greculeţ mişel, născut la robie,

Învăţat la viclenii ascunse,

Intrìgi a face,-a méştere-otravă,

Simţire neavând de-onor şi slavă,^[7]

Voiu să-ţi arăt fără viclenie

Că nici mâna lui Vlad a să-întinde,

Nici cap să să plece la robie

Sunt făcute, nice-e lesne a-l prinde,

Căci ai gândit!... bagă samă bine,

Oare prinde-or iepurii pe câne!"

Apoi întorcând spre-ai săi cuvântul:

,,Nu-i vreme,-o voinici! (grăi) de-a spune

Cu multe,-aici, tot înşălământul

Cu care-au cercat a ne răpune

Vrăjmaşul ş-unde ne aflăm astă-oară,

Căci înşii vedeţi!... Pentr' acea dară,

Cred, o viteji! că nu-i trebuinţă

Să vă-arăt cu mai multe dovede

Că scăparea-i numa-în biruinţă.

Ceştii numa putem a ne-încrede!

Deci acum, sau moarte cu dafine,^[8]

Sau izbândă,-altă nu ne rămâne!...

La arme, dar'!... S-aratăm vărtute,

Să stăm nefrânşi, cu inimă vitează.

Nu biruiesc multe mii şi sute,

Ci cari a biruire cutează.

Alergaţi şi vă luaţi izbândă;

Slava voastră fie-a lor osândă."

Zice, şi dând semnul de năvală

La oştile-în ascuns pregătite,

El cu garda sa de-aci să scoală

Şi-în şireaguri bine-orânduite

Lovi pe turci cu-atâta iuţime,

Cum cade tunetul din nălţime.

Şi cum povoiul, pe ţàrìnă coaptă

Căzând, cu năpraznă-într-o clipită

Strică truda plugariului dreaptă,

Şi iacă, zace gios cutrupită

Toată ţàrina, ş-în loc de grâne

Numa năroiu şi baltă rămâne.

Aşa lovind viteaza-oştişoară

În turcime, trupuri poligneşte,

Rânduri întregi prăvale ş-oboară,

Taie, surpă, dar mai mult stropşeşte,

Ş-altă nu vezi făr' trupuri tăiate

Zăcând în bălţi de sânge necate.

Vlad ca ş-un leu întărâtat foarte,

Ce, de vânători luat în goană,

Deacă să vede cu câni de-o parte

Iar' de alta cu mreaja vicleană

Împresurat, unde-i cea mai mare

Grămadă de câni, acolo sare

Şi dorind să-ş' facă-izbândă-amară,

Pe care cumu-i vine nainte

Frânge, spintecă,-încoalţă, ş-înghiară,

Când cu brânci groaznice, când cu dinte

Apărându-să, sugrumă şi ucide

Şi printre dânşii drumu-ş' deschide,

Aşa Vlad văzând că de toate

Părţi pe dânsul turcimea să scoală,

Unde vede că-s mai îndesate

Gloatele,-întracoló dă năvală,

Învârtind arma-încolea ş-încoace

Larg potec pintre păgâni-ş' face.

În zădar Hamza oşti împrăştiate

Va să-adune, războiu să-întrejască,

În zădar a le-îndemna să bate

Cu porunca tare-împărătească,

Căci oastea-în răsipă-acum pornită

Să calcă fugind ş-e neoprită.

Iar' Hamza de cetele muntene

Împresurat, cade la prinsoare

Cu mai mulţi din oştile-agarene.

Grecul încă nevăzând scăpare,

Lui vodă cu multă plecăciune

Cade-înainte şi să supune.

Atunci vodă-amar zâmbind îi zise:

,,Cum îţi pare-acum, Catavoline,

Urzitoriu de vânzării închise,

Sol făţarnic a Porţii păgâne,

Ce nu te ruşini cu tâlhărie

A vinde creştina stăpânie?"

Aşa zicând cu groaznică moarte

Porunci ca pe toţi să-i înţape,

Ce la tâlhărie avură parte,

În pădurea ce era de-aproape.

Hamza fu-înţăpat pe cel mai gros

Şi mai nalt copaci, grecul mai gios.

Crudă poruncă, moarte-îngrozită!

Dar acelui nevinovat pare

Că vânzarea-i şi mai neomenită.

Om ticălos, totuş' nu te spare

De la fapte rele câteodată

Pedeapsa,-ori cu ce moarte-aşezată!

Dacă estea-în Ţarigrad s-auziră,

Sultanului nime nu cutează

A spune, măcár că el să miră

Unde logofătu-întârziază,

Păn' ce-odată viziriu-îndrăzneşte

Şi lucru cum e povesteşte.

Iar' tiranul aprins de mănie

Că-au cutezat a grăi de-acele

Basne şi care nu pot să fie,

Lucruri de ruşine şi mişele,

Porunci să-l bată peste faţă

Pentru vorba proastă şi-îndrăzneaţă.

Iar' deacă din solii repezite

Să-încredinţă, mai nu turbă-în sine

De ciudă şi de-urgie-ocărâte

Văzându-şi porunci, nici să-ş-aline

Firea putu cu deobşte târzie

Izbândă, ci cât mai tâmpurie.

Deci la paşi de aproape, de parte,

Porunci de sârg oşti să-şi armeză,

Şi întracela chip ei să să poarte

Ca să aducă cele mai viteze

Cu sine, iar' păn' la primăvară

Să fie gata să iasă-afară.

Abea pe câmp iarba răsărisă,

Iar' codru noao frunză apucasă;

Din toate părţi turcimea trimisă

S-adùnă:-o parte pe mare-în vasă

Alergând spre Ţara Romănească,

Cu totul acuş' s-o jefuiască,

Iar' o parte duce cu pas iute

Sultanul păgân, suflând izbândă,

Cu care s-afla mii doao sute

De mulţime varváră neblândă.

Ş-acum la Vidin ajunsese

Stulurile cele mai alese.

Era tocma-în miez de primăvară

Când zăfiri cu florile să joacă,

Păsărelele vesele zboară,

Iar jivina şi cea mai săracă,

Voioasă saltă şi să desfată

În dezmierdare nevinovată,

Când iacă Vestea-în trâmbiţă sună

Că vin turcii cât frunză şi iarbă,

Ca robiei ţara să supună.

Toţi să gată-a lua fuga oarbă.

Boierii cei mari şi mai cu minte

Luasă fuga mai înainte,

Iară ţăranii săraci, în pripă,

Ca ş-o turmă de oi fără pază

Cari încătrò purced în răsipă;

Plini de frică şi cuprinşi de groază

Toată-ş' lasă avere şi sudoare,

Nedejdea puind numa-în picioare.

Fug copii cu tinere copile,

Fug muieri cu mititei în braţă,

Iară cei mai încărcaţi de zile

Îi mângăie şi le sunt povaţă.

De vaiet amar, ţipete, jele

Plini-s codrii, câmpii şi vălcele.

Ici unul îşi poartă pruncii-în spate,

Altul colea pe slabul părinte,

Cel-ar fugi, bietul, dar' nu poate

Şi stă ca zăpăcit de minte,

Neştiind cui mai curând s-ajute:

Pruncilor sau muierii căzute.

Nepotul duce pe moş de mână,

Moaşa pe nepoţiei şi nepoate,

Iar' nòra pe soacră-sa bătrână;

Fieşcare din primejdie scoate

Pre cel mai iubit, mai de aproape,

Năzuind cătră munte să scape.

Numa Vlad, cu inimă nefrântă

Şi-înarmat, pre păgânul aşteaptă.

Nimic de la scopos nu-l desmântă,

Toate-orânduieşte, toate-îndreaptă

Spre pierirea păgânelor gloate,

Tocma să fie nenumărate.

Cu călărimea lui cea vitează

Prin locuri dosite, lui ştiute,

Oştilor turceşti de-aproape-urmează.

Din ascunziş cu năvală iute

Sărind pe şireaguri sângurate,

Neaşteptat încungiură şi bate.

Ca lupul flămând care, supt deasă

Tufă ciulit, pe pântece zace,

Când vede trecând o turmă groasă

De-oi sau alte slabe dobitoace,

Iar văzând pre vreuna sângurată

Sară,-o răpeşte şi fuge îndată,

Aşa Vlad urmând oştii cei mare

Turceşti, ordiilor despărţite

Neaşteptat înainte le sare

De prin locuri ascunse, dosite,

Ş-atâta ştie-a-i zătigni de bine,

Cât nici măcar unul viu rămâne."

Florescul fârşind lunga poveste

Mearsă, fiind târziu după cină,

Iar' Parpangel după a neveste

Sale-urmă-în zădar, caută, suspină;

Deci plin de necaz că n-o găseşte,

Se cùlcă pe un pat ş-aţipeşte.

Însă lucrul cel mai de mirare

Este că bietul ţigan, aice,

Unde să culcasă-în supărare,

Află' zioa cea mai de ferice,

Fiindcă-a doao zi dimineaţă

Să trezi la Romica sa-în braţă.

Dracu nu doarme! cine-întii zisă,

Bine-o nimeri...! că aşa este:

Pănă noi durmim cu geana-închisă,

El turbură fete şi neveste

Şi-osăbite feliuri de năluce,

În vis şi-în aievea le aduce.

Nu ştiu cum să tâmplă de-astă dată

(De bună samă prin gevolie!)

Că Romica era culcată

Într-acel pat ş-aceaiaş chilie

Unde se culcasă Parpangel

Asară, mâhnit ca vai de el.^[9]

Când fu spre zio, el să trezeşte,

Fiind încă ea-în somn afundată;

Caută-împrejur, şi iacă-obliceşte

Că doarme lângă dânsul ş-o fată.

Să miră! şi nu să poate-încrede:

În vis sau într-adevăr el vede,

Dar' apoi de pe semnele toate

Cunoscu pe draga sa copilă.

Cine-aici a povestire poate

Cu ce feliu de sâmţire şi milă

O cuprinsă,-o sărùtă şi zisă:

,,O dragă, cine-aici mi te-închisă!..."

Atunci şi Romica clipeşte

Şi văzându-şi ibovnicul faţă,

Nimica de dânsul să sfieşte,

Ci cuprinzându-l cu dor în braţă,

Îi răspunsă:-,,O, iubit Parpangele,

O, câtă-mi pricinuişi tu jele!"

Copila cu totul roşi-în faţă

Şi-i arsără buzele ca focul,

Junele-încă nu era de gheaţă

Ş-acu dracu-şi începusă jocul:

,,Vai de mine, ce faci?" dânsa zisă

Spăimântată, vrând să să rădice.

S-ápără ca când nu i-ar fi voia

Ş-apărându-să-îl strânge la sine.

Ce-i de-a face când vine nevoia

Pe om? Voi ştiţi, dragi neveste, bine

Că la-împrejurări cum este-această,

Totdeuna vi să tâmplă năpastă.

Însă spre-a Romicii norocire,

Tocma ca când ar fi fost chiemată,

A feciorii sosi scutire:

Sân Spiridon pe-asină aripată

Trecea tocma-într-aceaiaş' clipită

Pe lângă ceastă curte vrăjită.

Şi văzând de sus pe cea perechie

Care,-încă fiind necununată,

Porunca-întie din legea vechie

Era gata să-împlinească,-îndată

Trasă-asupra curţii-un semn de cruce,

De carele pier toate năluce.

Şi iacă pieri curtea frumoasă

Ca când n-ar fi fost nice odată.

Oaspeţii-într-o baltă puturoasă

Să treziră. Şi-acea minunată

Întâmplare la toţi au arătat

Că curtea n-au fost lucru curat.^[10]

Bunul Parpangel, pănă prin baltă

Plină de broaşte sâlind să iasă

Înoată-încoace,-încolea şi saltă

Ş-orbecăind prin ceaţa-întunecoasă,

Iată pierde pe Romica dragă

Şi-în zădar o caută balta-întreagă.

Iar' după ce cu multă trudă

Abea să vârgoli din băltoacă,

Plin de tină şi cu haina udă,

Scuturându-să stete-o soroacă

Şi-începu a socoti-întru sine

Asupra cestor tâmplări străine.

Ci în zădar cap şi minte-ş' bate,

Că niciuna-i vine la măsură.

Curtea pieri cu casele toate,

Nice să ştie ce să facură

Oaspeţii; patul şi draga fată

Încă pieriră din ochi deodată!

Iar' de altă parte ştiea bine

Şi-aceaia, cumcă-astă dimineaţă

Au fost întru neşte căsi străine

Şi-în pat, şiind pe Romica-în braţă;

În urmă, că-în balta puturoasă

Au căzut, haina-l mustra tinoasă.^[11]

Estea socotind jelea-l cuprinsă,

Mai vârtos pentru biata Romică,

Iar inima cea de dor aprinsă

Mai numa că nu i să despică.

Strígă-amar: ,,Dragă Romică, vină!"

Iha^[12] din vale-i răspunde: ,,vină!"

Iha, cea răsunare deşartă

Care din râpe şi văi afunde

La macar ce chiemare să-întartă

Şi ca când ar îngâna răspunde,

Aceaiaş' şi lui Parpangel atunci

Răspundea din prăpăstii adânci.

Ţiganul care n-auzisă

Niceodată răsunare chiară

Ca-aceasta, stete cu gura-închisă

Gândind că cineva-l chiamă doară,

Însă neauzind mai mult pe nime,

Purceasă-înainte prin desime.

În urmă ieşind la o cărare

Şi sângur văzându-să, de jele

Ş-urât rupsă-a cânta cu glas mare:

,,O, voi dragi, vesele păsărele,

Păraie limpede curătoare,

Copaci aducători de răcoare,

Voi mândre poieni şi văi adânce,

Voi măguri cu desişuri umbroase,

Vârtoase ne sânţitoare stânce,

Şi tu, coadre verde,-întunecoase!...

Cine-mi va spune năcazul greu

Ce sânte-acum sufletul mieu?" Iha: ,,eu!".

Socotind că cineva-i răspunde

Ş-acum, iarăş' cu d-inimă frântă

Zise: -,,Oricine-eşti, nu te mai ascunde,

Sau eşti om, sau vreo fiinţă sântă,

Ieşi la mine-încoace şi te-arată,

O! spune-m şi mă desfată!" Iha: ,,fată!"

,,O! eu încă caut o fată blândă

Care sufletu-mi dusă cu sine,

Lăsându-mă-întru năcaz ş-osândă;

Nice ştiu prin ce locuri străine

Va fi ia petrecând zile-amare

Şi de-are vreo mângăiare!" Iha: ,,are!"

,,Cine ştie, vedea-ne-om vreodată

Şi poate că după vreme lungă!...

Că nu-în zădar au fost ea furată

Doar' în ţări streine va s-ajungă

Şi-oh, amar! apoi cine mai ştie

Cui va fi dragă soţie!" Iha: ,,ţie!"

,,Hai, doară mă-înşeli, copilă bună,

Alinându-mi puţinel năcazul,

Că eu văd numa noori şi fortună

De când soarele-mi ascunsă-obrazul.

Deci, de-i adevărat graiul tău,

Ian' jură-te pe Dumnezieu!" Iha: ,,zieu!"^[13]

Aici el era să mai vorbească

Şi să mai asculte ce-i vrăjeşte

Iha, fata cea pădurănească,

Când de-o lature, iacă zăreşte

Venind împotriva lui vrăjmaş,

Pe cal înteţit, un călăraş.

Ţiganul zărind sabia luce,

Şi voinicul sosindu-i aproape

Tot înghieţă, nici fuga s-apuce,

Nici în grabă-oarecumva să scape

În pripă cuteză, că din vreme

Voinicul îi strigă: ,,Nu te teme!...

Asupra nearmaţi şi de-a ta samă

Argineanul sabia nu poartă;

Pentru-aceasta să fii fără teamă,

Ci tu-mi spune cu inimă neîntoartă:

Nu văzuşi maìnte pe-oarecare

Trecând pe-aici, pe ceastă cărare?

Nu văzuşi o copilă creştină

Tinără şi dintr'o mie-aleasă,

Ca ş'o mieluşică fără vină

Fugind repezită, spărioasă

Şi năzuindúndeva să scape,

După ea doi turci gonind aproape?"

Parpangel cu mintea-înhemeită

De cele care lui să tâmplasă,

,,Drag (zisă) coconaş! o clipită

Numa eu văzui pă ha frumoasă!

Dară, ca să nu-ţi vorovesc pleve,

Însumi nu ştiu: în vis sau aieve."^[14]

Voinicul cunoscu din cuvinte

Că bietul ţigan ş-acu visază;

Stete puţin cu-îndoită minte,

Dar' murgul îi sare şi rântează,^[15]

Flútură cu capul, înspumate

Zăbele roade şi pământul bate.

Acesta era viteazul de care

Oastea păgână se temea toată,

Doară cel mai harnic şi mai tare

Din toţi ce-au purtat arme vodată;

Multe el făcusă vitejii în lume,

Jurat vrăjmaş turcescului nume.

Înţălegând el dară că vine

Sultanul cu toată-a sa putere

Să jefuiască ţările creştine,

Îşi părăsi tânăra muiere

Ş-îmbrăcat în zoao luminoasă

Asupra păgânilor purceasă.

Sângur, cu nesupusă vitejie,

Hotărî pe turci să năvălească,

De-ar fi ei şi mácar câţi să fie;

Ş-acum de trei ori, cu voinicească

Îndrăznire,-asupra multor sute

Dete războiu ş-alungă pe tute.^[16]

Nici unul poate mâna să pună

Pe dânsul sau rană să-i aducă,

Iară el ca fulgerul detună

Între dânşii, când sabia-ş apucă;

Şi pare că-împrejurul lui ploao

Trupuri de păgâni tăiate-în doao.

Tocma să tâmpinasă cu-o ceată

De-aràpi, pe care-o dete-în răsipă

Tăindu-i partea cea mai bărbată,

Iar' el ostănit căutasă-în pripă

Să-odihnească-a umbră răcuroasă,

Şi veni-într-astă pădure deasă.

Dar' spre răul său şi soarte-amară,

Era pădurea cea blăstămată!...

Cum intră şi vru să să pogoară

Supt un păltinaş, iacă deodată

Doi turci vede, gonind o copilă

Carea-l rugă de-ajutoriu şi milă.

El neştiind că este-o nălucă,

După dânşii nencetat aleargă

Şi-i pare că-acuş'-acuş apucă

Pe gonaci, capetele să le şteargă,

Iar sosind lângă ţigan pieriră,

Şi de-aceasta el acum să miră.^[17]

Însă-alt nenoroc îi stă-în cărare,

Că tocma nimerisă la cele

Doao-izvoară de-împrotivă, care

Din sufletele mari fac mişele,

Iar' mişeilor dau vitejie.

El, săracul, de-aceasta nu ştie.

Acoléşi lângă dânsul de-o parte

Era doao, supt un fag, izvoară,

Din care curgea pe doao boarte,

Doao păraie, ca şi vioară,

Având limpede-apă şi dulcie,

Iar' una-i de-împrotivă altie.

Care bea din cel pe mâna dreaptă,

Pe-acel duhuri nalte-l împresoară:

Mintea nu ştiu cum i să deşteaptă

Şi pare că sus la nuori zboară,

Face dintr-un iepure fricos

Viteaz neînvins şi leu inimos.

Iar' apa cea de pe mâna stângă,

Tot focul sufletului potoale,

Face mintea tâmpă şi nătângă,

Ba toată firea trândavă, moale,

Cela şi cesta părăuaş mic

Era-între ţigan ş-între voinic.^[18]

Vede limpede ca şi vioară

Apa voinicul şi frânt de sete

De pe cal îndată să pogoară.

Neştiind, bea de saţ, pe-îndelete,

Ah! şi bea cu multă lăcomie

De-a stânga, dintru ticăloşie.

Sărace-Arginene! ce minută

Nefericită-acolea te-adusă,

La cest urât părău ş-apă slută!...

Iacă vitejia ta răpusă!...

Dar ce folos, abea cât înghite,

Iacă toate-întrânsul schimosite,

Lasă calul, armele desbracă,

Apoi merge şi-în codru s-afundă.

Parpangel tocma era să treacă

Părăul şi văzând limpede-unde

Curgând pe su ţermurile-înguste,

Nu să putu răbda să nu guste.

Cât putu-încăpea-în palma cufundă,

Atâta luă şi sorbi-îndată,

Şi iacă-în faţa lui cea rătundă

Să vedea schimbarea minunată,

Căci ochi nu ştiu cum i să-înfocară

Şi-înt-ralt chip cu tot să strămutară.

Cu privire mândră şi vitează

Tocma ca ş-un altul acum stete,

Iar' mintea-i să luminà cu trează

Isteţime, ş-osăbită sete

Sâmte el acum, nu de-apă, ci de-alte

Lucruri mai mari, de slavă şi nalte.

Caută la sine şi să ruşìnă

Văzându-să-în hainele mişele,

Toate ude şi pline de tină;

Aruncă ceste şi luă cele

Carele-Argineanul lăpădasă

Una cu armătura frumoasă.

Cu ochiul lacom toate petrece

Şi una după-altă le îmbracă,

Şi părea că nu să teme de zece,

Dacă scoasă sabia din teacă.

Iar apoi, văzându-să călare

Nici de-o oaste-întreagă frică n-are.

De-aci zlătariul fără zăbavă

Luând cărarea-îmblată, purceasă

Prin cea necunoscută dumbravă.

Acuma şi de Romica-ş' uitasă,

De nu i-o pomenea lui o tâmplare

Groaznică, fără de-asămănare.

Măcarcă calul inimos îl duce

Rapede şi cum să cade-în spate,

Totuş' el băgând sabia luce

În teacă, la un tufariu să-abate

Şi rumpe-o nuiea, dar, ah, vedere!...

Sânge pícă cu glas de durere:

,,Nu mă frânge, drăguţ Parpangele!

O, lasă-mă s-odihnesc în pace!

Tu nu şti că-în aceste nuiele

Trupşorul Romicii tale zace!...

Soarta mea fu crudă şi nedreaptă,

Líbovul altii pe tine te-aşteaptă!"^[19]

Glasul tăcu; iar dacă-înţăleasă

A logodnicii tristă tâmplare,

Stete nemişcat cu faţă jeloasă,

Inima su piept bătându-i tare.

Izbucnind în urmă jelea-închisă,

Râu de lacreme varsă şi zisă:

,,Tu eşti, dragă Romică dorită!

Váileo, vai! ticălosul de mine!...

Cum de groaznică ţi-au fost ursită!...

Ah! nu pot eu trăi fără tine;

Ieu încă-a vieţii fir mi-oi rupe,

Pe-amândoi o groapă să ne astupe."

Zicând aceste sabia scoasă

Şi vru-în doao gâtlejul să-ş' taie,

Dar' cu farmece trupu-i legasă

Mama sa, Brânduşa, ca-în bătaie,

La războiu sau măcar ce-altă price

Nice-o armă-în lume să nu-i strice.

Deci sabia lunecă pe piele

Ca pe marmură nestrăbătută,

Iară de mult bănat şi de jele,

El în urmă la crièri să strămută

Şi pare că nimica nu mai sânte

Ş-umblă ca ş-unul fără minte.

De-aci-înteţindu-ş' calul, aleargă

Încoace şi-încolea cu iuţime,

Cruciş', curmeziş' pădurea largă,

Cu tot feliul de nebune shime,

Tocma ca ş-o sălbatecă fiară

Ţipă, răcneşte, spumegă, zbiară...

,,Staţi, tâlharilor fără de lege

(Strìgă el căutând în toată parte),

Suflete păgâne şi pribege,

Pe toţi v-aşteaptă cumplită moarte!...

Însă, dacă-mi veţi da pe Romica,

Iată că nu voi face nimică!"

De-aceste lui în minte puiază

Fierbinţala! Câteodată-îi pare

Că vede pe Romica cu groază

De dânsul fugind; el pe cărare

Îi merge şi purure-o-înteţeşte,

Dară ea tot fuge bărbăteşte.

Aşa făcând pănă când înoaptă,

Adeseori zice: ,,Dulcea mea zână,

Nu mă fugi! Deh, Romică,-aşteaptă!

Eu-s Parpangelu tău! Ian' vină,

Să mergem la ţigănie-acasă.

Vină, dragă Romică, frumoasă!..."

Rău-mi pare, drăguţ Parpangele,

Că-atâta păţeşti pentru-o copilă,

Că nu-s vrednice de-atâta jele

Copilele, ba nice de-o milă!...

Căci puţine sunt, foarte puţine!...

Cu care să te nărăveşti bine.

FÂRŞIT

---

1. ↑ Aici poetul să plânge de veacurile noastre, în care nu să aude de minuni ca mai demult, şi zice că nu numai aiavea, dar nice în vis acum îngerii nu să arată. M. P.
2. ↑ Spune apoi că pe vremea lui Vlad Vodă s-au pogorât sfinţii din ceriu şi au ajutat oamenilor, şi zice că aceasta este scris la o cronică care-i mai vechie decât cronica vornicului Urechie. M. P.
   

   a) Mă tem să nu fie o bârfeală despre autoriu, fiindcă nu aflu nice la o cronică de aceste minuni. C. Criticos.

3. ↑ Adecă va să zică poetul că acum era aproape de o lună de zile de când turcii întrasă în ţară. M. P.
4. ↑ Minunat lucru spune aici poetul, care cu nevoie este de a-l crede căci cum au putut el să ştie ce-au făcut şi ce-au vorbit sfinţii în raiu? C. Idiot.

   a) Şi mie aşa-mi pare, vere! Dar nice poetul are vină dacă au aflat aşa scris. Onoch.

   b) Aceste trebuie să să înţăleagă poeticeşte şi într-acel chip cum povesteşte Omer, că s-au sfătuit zieii în ceriu, unii să ajute troienilor, precum Mart, Vinerea, ba şi Apollòn, iar alţii s-ajute pe elini, precum Minèrva (Athìna), Neptún (Posidoniu) şi Vulcán. Poeticul nostru fiind creştin n-au putut să pomenească de zieii păgâneşti şi să le deie vreo putere; pentru aceasta au pus la lucrare sfinţii creştineşti. Însă aceste să înţăleg, cum am zis, poeticeşte şi alegoriceşte. Cocon Musofilos.

5. ↑ Întâi caută a lua aminte că poetul, în voroava sa de obşte, să ţâne pretutindene de chipul vorbei de obşte şi întrebuinţază cuvinte obştite între ţărani, afară de tâmplări când vorbeşte altcineva, căci atunci aşa-ş chibzuieşte voroava, ca să fie cuviincioasă persoanei care vorbeşte. Deci şi aici fiindcă sângur povesteşte, nu zice sfântul Spiridon, sfântul Gheorghie, Dimitrie sau Nicoláe, ci precum au fost obicinuit de demult şi să obicinuieşte astăzi la ţărani care sunt mai stătornici întru ţinerea obiceaiurilor strămoşeşti. Şi cu adevărat nu ştiu de unde au luat cărturarii noştri besericeşti acel cuvânt: sfânt, sfântă, când adevăratul cuvânt strămoşesc este sânt,-ă, care pururea au fost trăitoriu în neamul nostru care ş-astăzi zice Sân Pietru, Sântă Mărie, Sân Giorgiu ş. a. C. Filologos. a) Dar, ş-alta este a băga sama la locul acesta: că zice Sân Nicoară (Sfântu Nicolae) cumcă Sân Spiridon trebuie să meargă pedestru, fiindcă, după canoanele s. soboară, vlădicii şi călugării nu putea să călărească numai pe asin sau catâr! Şi pentru aceasta zice poetul că Sân Spiridon au trebuit să pogoară pe scara lui Iacòv, adecă care Iacòv pribegind de frica frate-său, o văzu în vis.
6. ↑ Pentru această asină a lui Valám este scris la Biblie că mergând Valam pe această măgăriţă, ca să blasteme pe Izrail, îngerul Domnului îi stete în cale, iar ásina ferindu-l îngenunchie şi bătându-o prorocul ca să meargă, ia grăi cătră dânsul: ,,Ce mă baţi?"... Iară cele ce să zic aici pentru dânsa, trebuie să să înţăleagă poeticeşte. Erudiţian.
   

   a) Toate ar fi cum ar fi, însă a scrie unele ca aceste, nu să cade despre sfinţi; mai vârtos să să mestece la poveştile ţigăneşti. Păr. Desidemonescul.

   
   

   b) Şi ce rău au scris poetul aici? Toate cu cuviinţă!... Că au vrut să ajute sfinţii creştinilor, aceasta nu-i nimic rău, căci asemene tâmplări sunt şi la Biblie, unde împrotiva necredincioşilor ajută îngerii. Ba să află şi la cronicile noastre, unde să zice că lui Stefan Vodă celui Bătrân au ajutat un călăreţ sfânt mergând asupra oştilor.

   
   

   Apoi, caută la Vieţile Sfinţilor şi vei afla şi mai minunate. Iar pentru măgăriţa, însuş' Domnul Hs. au intrat în Ierusalim şezând pe puiu de asină!... În urmă, în istoria aceasta nu să povesteşte numa de ţigani, ci şi de faptele lui Vlad, ce sunt luate din istoria vremilor acelora. Nu să poate deci dară zice că povestea aceasta pentru sfinţi, s-au mestecat cu povestea ţiganilor. Părintele Apologhios.

7. ↑ Onòr, adecă cinstire, cuvânt lătinesc, primit acum mai la toate neamurile, încă şi la cele a cărora limbă nu purcede de la limba lătinească; cu mult dară mai vârtos putem să-l primim noi, fiind limba noastră fiica limbii lătineşti. P. Filologos.
8. ↑ Dafin este un feliu de lemn de obşte ştiut, care lătineşte să chiamă làurus. Din frunzele acestui arbure făcea oamenii cei de demult cunună şi încununa pe biruitori, care să purta vitejeşte la războaie pentru patrie. Deci noima stihului acestui este: acum n-avem altă ce aştepta, fără ori moarte încununaţi fiind cu slavă sau izbândă. Filologos.
9. ↑ Vezi lucru dracului! Cum au ştiut el a-i întâlni, ca să-l îndemne la păcat. P. Sfântoievici.
10. ↑ Pare că mi să rădică o piatră de pe inimă! căci gândeam că, de bună samă, s-au săvârşit păcatul! Dar, precum să arată, sosi în vreme ajutoriul ceresc. P. Sfântoiescul.
    

    a) Ha! ha! ha!... bine le şede aşa oaspeţilor acelora, în balta puturoasă! Aşa dăruieşte diavolul pe cei care-i ascultă. P. Disidem.

11. ↑ Poetul spusă pănă aici cum Parpangel ieşind din baltă şi nevăzând nici curte, nici oaspeţi, nici pe Romica, să frângea cu gândurile şi nu ştiea ce să socotească. M. P.
12. ↑ Iha este cuvânt formuit din firea lucrului şi însemnează tot aceaiaş' ce iho la elini, iar eho la latini; va să zică în sâne răsunetul ce dau unele locuri, mai vârtos unde sunt locurile între dealuri sau aproape de râpe afunde sau peşteri şi răspund la fieştecare strigát cu vorbe asemene, însă înjumătăţate, poftorind mai vârtos silabele cele de pe urmă. M. P.
13. ↑ Ce ţigan nebun! Dar' nu putea el să cunoască că nimene nu-i răspunde, ci numai sunetul vorbelor lui să răzbătea. Idiot.
14. ↑ Săracu Parpangel! Voinicul întreba de altă fată, iar' el gândea că întreabă de Romica. Mândr.
15. ↑ Pe une locuri zic necăzeşte, în loc de rântează. M. P.
16. ↑ Tute va să zică toate. Însă cele ce să povestesc aici de Argineanul, cu adevărat nu să află la cronica romănească, dar' preînvăţatul Talalău face o luare aminte, tot acoloş' la izvod, precum s-au zis mai sus, zâcând că în copilăria sa au auzit cântând de faptele aceluiş' Arginean; dar, precum toate cu vreme cad în uitare, aşa şi cântarea aceaia nu o pututu-o afla mai târziu. Pagubă!... (adauge învăţatul) că neşte cântări ca aceste nu să însemnează despre cei procopsiţi a norodului, căci întru dânsele ar găsi multe făpturi istoriceşti care ar putea să fie ocrotite de uităciunea vremilor. Şi adevărat zice acest om învăţat, că eu însuş' multe cântări de viteji romăneşti am auzit când eram tinăr, care acum nu să aud mai mult. Erudiţian.
17. ↑ Spune adecă poetul că Argineanu ostănit să culcasă în pădure supt un copaci să odihnească, dar fiindcă nimerisă în pădurea cea vrăjită, unde îndată i să arătă o nălucă, adecă o fecioară fugind şi după dânsa doi turci gonind, el vrând să mântuiască copila, alerga după turci, iar' când sosi lângă Parpangel, fata cu turcii pieriră! M. P.
18. ↑ În aceaiaş' pădure (zice poetul) era un fag, de supt care ieşea doao păraie cu apă foarte limpede, însă între sine deosebită fire şi vărtute, căci apa din părăul despre mâna dreaptă făcea pe om harnic, îi da duhuri nalte şi inimă vitează, iar cea din părăul de-a stânga strica toată firea omului şi-i întuneca mintea făcându-l ticălos ş. a. M. P.
19. ↑ Ce aud! Cum poate să fie! Mainte fu cu Romica şi aici ia să fie moartă! Apoi, tufa să grăiască! Onoch.

    a) Vezi, dară, vere, că nu toate ce se află scrise sunt ş-adevărate! Idiot.

    b) Aceasta o împrumutat-o poetul nostru de la Virghil, unde să zice:

    Quid miserum, Enea, laceras... nam Polydorus ego. Erudiţian.