Ţiganiada:Cântecul a III

De la Wikisource

Bietul Parpangel cântă la masă

De lìbov, de vin şi de jele,

Ş-apoi vede-o copilă frumoasă,

Şi stă dus cu ochii cătră stele.

Florescu spune de ţigani ş-alte

A lui Vlad tocmeli şi fapte nalte.

Musă, ian' curmă-ţi odihna lină;

Vezi cum zorile d-albe roşite

Să ivesc cu zâmbire sărină

Alungând ceaţa nopţii cernite,

Cum soarelui viitoriu să-închină

Cântându-i deşteptata jivină.

Sus', muso! iar spre călătorie,

Că mult încă drum avem de-a mere.

Mulţi aşteaptă ş-ar dori să ştie

De Parpangel, dar şi rândul cere

A spune-întii despre-a lui tâmplare,

Care-acum cinasă, cum îm pare.

După ce el pofta de mâncare

Şi de beutură stâmpărasă

Şi iar s-întorsese la-adunare,

Fiind că-acum era după masă,

Îmbrăcându-l cu noao veştmânte,

Îndată-l pusără să cânte.^[1]

Iar el, ca un cântăreţ măestru^[2]

Care-în ospeţe şi pe la mese,

Când arma celui Marte buiestru^[3]

Cu stihuri nalte cânta ş-alese,

Când pe fiiul Vinerii frumoase

Cu viersuri line şi mângăioase,

Vru ca să desfete ş-astă dată

Cu cântece line sâmţitoare

Tovarăşia noastră-adunată

Dragostele cântând zburătoare.

Şi, precum hârţoaga Cioarei scrie,

Aşa le cântà de libovie:

,,Iubiţi, o suflete muritoare,

Că libovul este legea-întie

A toatei fiinţe de supt soare!

Tot care nu sâmte libovie,

Mult defăimează legea firească

Şi nu e vrednic să mai trăiască.

Tot ce sâmte, să mişcă, viază,

Tot ce-înverde, ce-înfloare şi creşte,

Cu poftă lină să-îmbrăţoşază,

Cu dulce dor să leagă, să meşte,^[4]

O! Amor! ţie toată să-închină,

Toată ţie jertfeşte jivină!

Însuş pe-astă lume trecătoare,

Din háos un sânt libov o scoasă,

Şi dragoste, cu-întia lucoare,^[5]

Îi suflà în mădulările ghieţoase,

Aşezând ca legea ei întie

Priinţa ş-armonia să fie!...

După-această lege nemutată,

Făptura toată merge, să ţine;

În toate libov şi dor s-arată:

Iubescu-să stelele-între sine,

Iubeşte-să ceriul cu pământul,

Iubescu-să mările cu vântul.

Sus în văzduh toate zburătoare,

Gios pre pământ toate dobitoace,

Păn' şi răcile jigăni de mare

Prin cea patimă lină, şegace,

Cu strânse laţuri să-împreunează,

Cu dulce libov să-înroorează!...

Numa voi suflete muritoare,

Defăimaţi astă patimă blândă,

De dânsa ferindu-vă-inimioare

Ca când ar fi libovul osândă.

Ah! ne-ajunsă-omenire deşartă,

Încă firea te rabdă, te iartă!^[6]

Voi dar, care-aveţi inimă bună

Şi lămurită minte cerească,

O, iubiţi! Iubiţi-vă împreună

În această viaţă trupească,

Pănă sunteţi în vârstă şi stare,

Că vremea-i rapede trecătoare...

Vezi cele paseri pre rămurele

Ce jucându-să vesele cântă;

Ard cu flacără de-amor şi ele

Mărind a naturii lege sântă.

Caută cum din creangă-în creangă zboară

Tot soţul cu câte-o soţioară.

Să iubim dar şi noi pănă-în faţă

Rumeioară sângele ne joacă,

Până-avem o logodnică soaţă,

Păn' încă n-ajungem la soroacă

Că vârsta scapătă, vremea sboară,

Nice mai întoarce-a doao oară.^[7]

Să iubim! că tâmpul acuş' trece,

Iar zilele noastre s-împuţină:

Mai bine-i în amor a le petrece,

Să nu ne-apuce vârsta bătrână

Cu tusa şi cu durere de-oase

Sau cu mădulări neputincioase!

Să iubim! pănă-în tinere vine

Sângele saltă şi să răvarsă;

Să iubim păn' a iubi ne vine,

Răcorind inima de dor arsă,

Ca nu cumva-apoi, odinioară,

Cumcă n-am iubit rău să ne pară.

Să iubim păn' Amor ne prieşte,

Păn' Vinerea ne poartă pe braţă,^[8]

Păn' încă cu libov ne zâmbeşte

Vro tineră copilă iubeaţă,

Pănă dragostele ne desfată,

Ca să nu ne bănuim odată.

La cântări de ceteră ş-în horă^[9]

Să jucăm în giur, mână de mână,

Tot frăţiorul ţiind o soră

Spre care sâmte dragoste lină,

Şi să strigăm toţi cu bucurie:

Viie zieu-Amor! Amor să viie!"^[10]

,,Bravo! bravo!" oaspeţii strigară,

Plesnind în palme juni şi fecioare;

Şi zicea, să le-o mai cânte iară,

Poftorindu-şi dintr-acea cântare

Stihul de pe-urmă, cu veselie:

Viie zieu-Amor! Amor să viie!

Închinându-şi cu pline păhară

Toţi-şi dădusă la veselie,

Pănă Parpangel începu iară

Din facerea lui Pintilie^[11]

O cântare bine-alcătuită

Şi pe-acele vremi deobşte iubită:

,,Vinule dulciu, tu roadă de raiu

De la Dumnezieu dată pe pământ,

A toate roduri de pe lume craiu!...

Laude ţi-oi cânta, cum purure cânt,

Numa de beut cându-mi vine dor,

Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior.

Tu eşti mirul sânt, dintru toate-ales,

Ce viaţă dai, mângăind pre toţi;

Fie fericit care te-au cules!...

A lui Dionis veniţi, o preòţi,^[12]

Să-închinăm, să bem cu păharul plin,

Să trăiască toţi cei care beu vin!

La toate nevoi tu ne-ajuţi şi dai

Putere la slabi, bolnavilor leac.

Hrană la bătrâni, iar când în cap sai,^[13]

Voie bună faci şi celui sărac,

Alb, roşiu ş-or'cum de-ai fi tu-în obraz,

La toţi ce te beu, purure faci haz.

Care te-au beut, de-ar fi cât de trist,

Prinde-îndată chief ş-uită de necaz.

Fiece năuc pare-un trismeghìst,

Fiece mişel să ţine-un viteaz...

Să bem, să-închinăm cu păharul plin,

Să trăiască toţi cei care beu vin.

Veniţi, fraţilor, la cerescul must

Să ne bucurăm bindu-l şi-închinând:

De sete-un păhar, altul pentru gust,

A tria de chief, a patra cântând,

A cincia de saţ, că-a şasa-i prisos,

De-a şepte-încolò n-aduce folos."^[14]

Fârşind cântăreţul toţi beură

Cu păharul plin şi de-a-împrumut.

Închinându-şi ei cânta din gură

Şi poftorea stihul cel plăcut:

,,Să-închinăm, să băm, cu păharul plin,

Să trăiască toţi cei care beu vin!"

Iar' o copilă din adunare,

Ce nu demult acolea sosisă

Şi părea că nici un chief are,

Cu faţă-învălită fiind zisă:

,,Dar' ian' cântă-ne vruna de jele,

Carea ţi-e mai dragă, Parpangele!"

Şi zicând să-întoarsă-într-altă parte,

Cât ţiganul nu putu s-o vază.

Iar' el a sa pomenindu-ş' soarte,

Strunele întocmeşte ş-oftează,

Şi păn' alţii zic cele şi ceste,

Aşa-începu jelnica poveste:

,,Voi suflete sâmţite şi bune,

Voi care-aveţi inimă duioasă,

O! cine cum să cuvine va spune

Patima voastră, o, părechie aleasă!...

Libovul Illenii cătră tine

Şi dorul tău cătră dânsa,-Arghine!

O! tu musă, care câteodată

Ad-umbră şezând în haină-albastră

Colò, supt măgura gemănată,

Lui Amor în ceteră măiastră

Cânţi a duòr inime libovite

Dulcile necazuri suferite,

Lasă puţinel desişuri umbroase,

Pogoară încoace aducând aminte

A Ilenii domniţii frumoase

Ş-a lui Arghin dragoste fierbinte,

Că-amândoi mult dor şi amar păţiră

Pănă ce târziu iară să tâlniră!

Tânărul Arghin după ce străină

Multă ţară-îmblă, multe-oraşe, sate,

În urmă văzând că-în zădar suspină

Ş-întreabă-în zădar de Neagra Cetate,

Că nime ştiea, cu mic şi cu mare,

Să-i spuie sau să-l ducă la cărare,^[15]

Obosit într-o vale-adâncă-ajunsă,

De-amor, de necaz, mintea turburată,

De jele, de dor, inima pătrunsă,

De pe murg uşor să pogoară-îndată;

Smulgându-ş apoi săbioara luce

Mănunchiu la pământ, vârv la piept aduce.

Ş'ochii lăcrămoşi rădicând la stele,

Cu suspin adânc aşa graiu deschisă:

,,Tu, ţântă-a toate dorinţelor mele,

Ileană iubită! ah! să ştii tu (zisă)

Că-Arghinul tău e la pragul de moarte,

Cum te-ar întrista jelnica lui soarte!...

Dar poate că tu nice-odinioară

De-a mele tâmplări triste şi cumplite

Nu vei auzi, nice vei şti doară;

Încài stâncele voiu, neînsufleţite,

Jele să-mi asculte, marture să-mi fie

Că fui credincios păn' la moarte ţie.

Multe ţări îmblai, dragă, pentru tine!

Dar' acuma-mi văd cărarea curmată;

La locuri sosind puste şi străine,

Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată.

Dar' nice a-întoarce fără tine-acasă,

Libovul nestâns ş-inima mă lasă!...

Deci rămâni în veci, dragă, sănătoasă!

Şi deacă vei şti cumva-odinioară

De fârşitul mieu, de moartea jeloasă,

O fierbinte-încai varsă-mi lăcrămioară

Şi zi: ,,Lin oase-ţi păuseze,-Arghine,^[16]

Ce cu tot te-ai jertvit pentru mine!".

Asta zicând, era să-ş' afunde

În piept gingaş sabiă-agerită,

Când glas cunoscut urechia-i pătrunde:

,,Arghine, ce faci!" ş-într'acea clipită,

Iacă fierrul crud îi căzu din mână,

Iar' el să trezi-în braţul tău, Ermină.

Ermina, cea lui de mic priitoare

Şi din toate mai înţăleaptă zână,

Ce pe el crescu şi-i fu-învăţătoare

Cum să să deprinză-în toată faptă bună,

Grija lui ş-acum poartă nevăzută,

În ceasul cumplit sare şi-i ajută.

Cât glasul sună, vóinic ochi întoarsă,

Lumine-i fiind mai întunecate,

Slobozind abea din buzele d-arsă

Un dulce suspin, vorbe-înjumătate,

,,Ah! ce văd, tu-mi eşti, o Ermină bună!"

,,Eu, Arghine, eu! (zisă ea-împreună).

Venii să te-abat de la prag de moarte.

Ah! cine ţi-au dat gânduri aşa slute?

Ce grea te-apasă şi varvară soarte?

Cum de ţi-ai uitat de nalta vărtute

Spre care de mic eu-ţi fui povaţă...

Şi vruş' a-ţi curma dorita viaţă?^[17]

Nu ştii tu că nu-i vrednic de dulceaţă

Care-amar n-au tras? După zi nuorată,

După vânt cu ploi, negură şi ceaţă

Soare mai frumos strălucind s'arată!

Lucru-i ticălos d-inime giosite,

Gânduri a purta deznădăjduite.

Deci sus, Arghine, căci încă te-aşteaptă

Multe supărări şi multă-ostăneală,

Dar' cu vărtutea şi mintea-înţăleaptă

Toate-i birui. Ai numa-îndrăzneală!

Că norocul bun nu-i în pat cu pene,

Nice să-însoţeşte cu trândava lene.

Iar când ţ-ar fi greu doar la vro tâmplare,

Adu-ţi aminte de mine ş-a mele

Bune-învăţături, fii cu cutezare,

Nici locul să dai la gânduri mişele;

Şi fi-încredinţat că-i scăpa de toate

În urmă-ajungând la Neagra Cetate!"

Ermina de-aci mearsă nevăzută

Lăsând pe voinic în uimire-adâncă,

Cu ochii-în pământ şi cu gura mută,

Şi doară mai mult ar fi stătut încă,

De nu vrea zări stându-i înainte

Pre bunul verin lăcrămând fierbinte.

Atunci tinărul ca din somn adânc

Să trezi şi făr' a zice-un cuvânt

Sabia-întecă şi sări-în oblânc;

Iar' murgul uşor îl duce ca vânt,

Îl duce de nou, pe dealuri, pe văi,

Pe locuri pustii, făr' sate şi căi,

Pe neşte câmpii sterpe, săcetoase,

Pin plaiuri, pe munţi, pin pietrii şi stânce

Pintre codri deşi, pin păduri umbroase.

Nici acum avea să beie, să mânce,

Când iacă dedu supt poale de munte,

De-un groaznic omoiu c'un ochiu în frunte,

Care lui strigă fiind de departe:

,,Stăi, voinic străin, nu păşi nainte,

Nici un pas mai mult că te bagi la moarte!..."

Stete-Arghin cevaş' cu-îndoită minte,

Nu că s-au temut doară de năpastă,

Ci că n-au văzut namilă ca ceastă.

Cu-îndrăzneală-apoi: ,,Dar cine cutează

(Răspunsă)-a ţinea drumul lui Arghin...?

Care de nime, nici teamă, nici groază

Pănă-acum avu?" Ş-acesta zâcân'

Smulge sabia, calu-şi înteţeşte,

Namila-urâtă nice să fereşte.

Fulgerul aşa iute nu detună

Din nuòri încărcaţi, cum june viteaz

Lovi pe neom, dorind să-l răpună.

Nu-i dete nice-o clipită răgaz,

Fierrul învârtând de-ună ş-altă parte,

Ca doară-i va da vreo rană de moarte.^[18]

Dar' omul grozav stete nemişcat

Cu capul clătind şi zâmbind amar,

Cu trupul întreg şi nevătămat.

Când Arghin văzu că taie-în zădar

Ciudă şi mănie deodată-l cuprinsă,

Iar nămila slută-a-i zice-aşa prinsă:

,,Foarte tu te-înşeli, tânăr ticăloase,

De-în arme te-încrezi şi-întru mâna tare!

Că nici vărtute, nici arme tăioase

Pot să-ţi aducă ţie vro scăpare,

Deacă legii mele nu te vei supune,

Care eu acuş' de-amărunt ţ-oi spune."

Tocma când fârşea ceste cuvinte,

Copila cu faţa coperită

Ce-l făcusă de jele să cânte,

Doară vrând să-l aducă-în ispită,

Desvălindu-şi obrazul s-arată,

Şi iacă povestea lui curmată,^[19]

Căci alăuta-i căzu din mână

Şi el stete ca fără sâmţire.

Iar' întracea copila străină

Ieşi din casă fără de-a ştire

Ce s-au făcut. Toţi să minunează

Şi nu ştiu ce vor mai să crează.

Iar Parpangel venindu-ş' în sine

Rapede să scoală... iasă-afară,

Caută,-întreabă prin odăi vecine,

Cearcă-în zădar şi să-întoarce iară,

Mult apoi în sine să mâhneşte

Că fata dorită nu găseşte.

Oaspeţii dintru toate aceste

Nu putea să gâcească nimică,

Numa că li să curmă poveste

Şi rămasără fără músícă.

De-aci multă glumă şi voroavă

Să-iscă de-a ţiganilor ispravă.^[20]

Iar Florescul de la Vercicani,

Un voinic de vârtute şi fală,

Când veni voroava de ţigani

Dezvolbind a lui vodă tocmală,

Acest chip grăi cătră-adunare:

,,Lucrul tot această pricină-are:

Văzând vodă-atâta ţigănească

Gloată încolea şi-încoace,

Ce nu vra c-alţi să agonisească,

Ci numai a trândăvire-i place,

Socoti să-i armeze cum poate

Făgăduindu-le case ş-olate.

Ba le şi dărui de moşie,

Prin milostivă domnească carte,

Toată-acea mândră periferie

Ce s-află-într-a ţării ceştii parte:

De la Corbi păn la Cetatea Neagră,

Giur în pregiur epárhia-întreagă.^[21]

Zic unii că Vlad numai o şagă

Prin asta cugetă să facă,

Alţii,-împrotivă, de samă bagă

Că vra pe ţigănimea săracă

Să prăpădească, puind-o în poară

Cu turcii, ca mai curând să piară.

Eu mă ţin de-această socotinţă

Cum că trebile lui Vlad oştene

Au poftit atare sârguinţă,^[22]

Ca să-armeze gloatele-eghiptene;

Ştiind că turcii acuş or să vină,

Iar' el oaste are foarte puţină.

Prin ţigani vru el să dobândească

Doao scòposuri: unul, să vază

Pe gloata murgă faraonească

Cum este la războiu de vitează,

Iar altul, ca să facă-arătare

Turcilor cumcă mai multe-oşti are.

Şi, macar cum vom socoti noi,

Amândoao scoposuri sunt bune;

Prin cel dintei, ţigănescul soi

La rând bun să-învaţă şi să pune,

Prin a doia,-în vreme de năvală

Să pot băga turcii-în amegeală."

Zicând aceste fârşi cuvântul,

Iar' deacă-oaspeţii să-împrăştiară,

Un călăreţ străin cu văştmântul,

Stătúră şi frumsaţă rară

Şi (cum să vedea) de viţă-aleasă,

Sângur lângă Florescul rămasă;

Un nemernic din ţară străină,

Cum s-arăta din port şi făptură.

Văzând ş-o vreme cu îndemână

Grăi: ,,Multe-acum zile trecură

De când astă curte minunată

Mult şi cu toate mă desfată.

Fiindcă dumneta eşti de-aice,

Nu-mi vei ţinea de rău o-întrebare

Ce nimărui nu poate să strice:

Cine-i stăpânul ceştii curţi rare?

Ca să-i dau căzută mulţămită

Pentru-ospătarea bună, cinstită..."

,,Bucuros aş face, drag jupâne,^[23]

Îndestul dreptei cererii tale

(Zisă Florescul), dar şi pe mine

Aicea mă abătu de la cale

O sângură tâmplare ciudată,

Nici am cunoscut curtea vodată.

Însă (precum deobşte) să zice

Că venind un neguţătoriu mare

Cu multe persoane venetice

Şi bogătate de preste mare,

Nu demult aici s-au aşezat

În codrul acesta neumblat.^[24]

Iar' această curte minunată

Au zidit ş-au hotărât să fie

Pentru călători o desfătată

Lăcuinţă, cum ş-ospătărie,

Grijind-o cu tot feliu de hrană

Şi toată trebuinţa curteană.

Toate aceste femei şi fecioare

Sunt roabe, de prin ţări cumpărate

Anume, să fie slujitoare

Celor care-aice vor abate,

Ba şi cu desmierdări să-i desfete

Pe chieful fieştecui şi-îndelete.

Unde-e stăpânul, nimene ştie

Şi nimene-a şti să nevoieşte,

Fiindcă prisosinţa să-îmbie

În toate, nimica lipseşte.

Dar' este-o vătăşiţă bătrână

Ce toate ţine supt a sa mână."^[25]

De-această poveste neaşteptată

Mirându-să străinul adausă:

,,Spuiu drept că de sîrg a merge-mi caută,

Şi totuş' pare că nu mă lasă

Cineva: aşa, de-azi pănă mâne,

Drumul mieu împiedecat rămâne.

Deprins întru-oşteneştile trude,

Inima neîncetat spre arme-mi bate,^[26]

Când aici nimica nu să-aude

Făr' jocuri şi cântări desmierdate.

Zioa-îm pare ca ş-un veac de lungă,

Macar de toate-alte să-mi ajungă.

Auzind de-a lui Vlad vitejie,

Dorit-am să fiu la cea nălţată

Bătălie ce are acum să fie

Şi-a cării fârşit Evropa toată

Îl aşteaptă cu nesuferinţă,

Poftind creştinilor biruinţă.^[27]

Însă, dacă-ajunsărăm pănă aice,

De nu ţi-ar fi doar' cu greutate,

Dorire-aşi-în scurt a şti ce price

Este şi din care au fost iscate,

Toate-aceste războaie cumplite,

Că la noi sunt veştile-împărţite."

,,Bucuros cred (Florescul răspunsă),

Căci noi suntem aice de faţă,

De toate-având cunoştinţă ajunsă

Şi totuş pisma cea şugubeaţă

Fiece tâmplare vederată

Prefăcând întralt chip ne-o arată.

Iar' eu fără de pismă şi priinţă

Neavând spre nice-una vro pricină,

Voi povesti cu bună credinţă

Tot lucrul cum este, cum să-aţine;

Nici gândesc că-ţi va fi neplăcut

Luând firul din prim început.^[28]

Acum a lui Constantin cetate

Supt mânile căzuse-agarene,

Pentrucă grecii-ş' uitasă-a să bate

Şi le-era mai drag a zăcea-în pene

Ş-a face săboară pe-întrecute,

Decât sabii a purta şi scute.^[29]

Apusenii să desputa-într-una

Ce-au fost mai întii, ou sau găină?

Cum şi de-are lăcuitori luna?

Unii, că-i deşartă,-alţii că-i plină

De lăcuitori dovedea chiar,

Însă dovada cădea-în zădar...

Căci de-aci s-isca ş-altă-întrebare;

Oare-oameni să-află-acolo sau vite?

Şi de-s oameni cuvântători, oare

Putea-vor fi cu drept osândite

Lunarele suflete, la care

Nu fu trimis Spăsitoriul mare?...^[30]

Domnul Romii cu fulgeru-în brâncă

Lega şi deslega după voie;

Şezând pe vârtoasa Chiefii stâncă

Să bucura-în sine că pe-al doie

Frate-a lui, Muftea-în Vizant alege

Şi sultanul grecilor dă lege!...^[31]

Craii creştineşti lăsând a sale

Ţări de jaf, să bătea pentru sfinte

Locuri, cum a lui Iosofat vale

Şi de-alte-a Palestinii păminte,

Pentru Ierusalim şi cel sfânt

A Mântuitoriului mormânt.^[32]

Iar turcul, însumeţit de-atâte

Biruinţe mari şi luminoase,

La toate ţările creştinite

Rea pierire şi moarte jurase;

Cu şireaguri crude-întărâtate

Jecuiea-împrejur ţările toate.

Ţara noastră-încă era din cele

Pe care el dorea să-o supună;

Ştiind toate-a noastre netocmele

Socotea cumcă, de samă bună,

Că-o ţară-învrăjbită-ori azi, ori mâne

Trebuie să cază-în mâni străine.

Căci aflân'-să ţara deslegată

Şi-în cea mai mare nerânduială,

Spre tot rău năravul învăţată,

Boierii puind la toate sminteală

Domnilor, iar' ceialalţi pământeni

Dedaţi fiind la rău şi vicleni,

Aşa trăisă de multe veacuri

Într-un feliu-anárhie făr' lege,

Învăţaţi la războaie şi jacuri,

Pe carii pănă-aci nime-a drege

Sau nu cuteză, sau nu vru doară

Căutând la venituri, nu la ţară.

Iar', din ce oară Vlad Vodă stete

Dregătoriu trebilor muntene,

Frunţile vrajbii fură tăiate,

Politice rânduieli ş- oştene,

După firea ţării măsurate,

În scurtă vreme fură-aşezate.

Cei care legilor întocmite

Dintre boieri nu voia să-urmeze

Cădea la pedepse pre cumplite,

Zicând că ei sunt să lumineze

Celoralalţi cu-obiceaiuri bune

Şi-întei legilor a să supune,

Căci, dacă ascultători de lege

Vor fi numai cei slabi şi mişei,

De ţară-în urmă ce să v-alege?

O ţară-adecă de lupi şi de lei

Ce şezând într-a sale bârloage

Sug sânge-a vitelor slăbănoage.

Zicea că boierii sunt supuşi

Aşa domniei ca şi ţăranii,

Ba fiind în toate mai ajunşi,

Nu numai cu sfatul şi cu bani,

Ci-însuş cu capul ar fi datori

A ţării să fie-ocrotitori.

Aceste zicea Vlad la divan

Şi la macar ce feliu de-adunare,

Adăugând că-oricine, fie ţăran,

Târgoveţ, boiariu mic sau mare,

Mestec va-avea cu limbă străină

Cu capu-ş' va plăti şugubină.

Deci apreg pedepsea pe cei care

Asupra patrii făcea sfaturi

Ş-avea cu turcii vro mestecare,

Sau veri cu ce străine staturi,

Împărţându-le-averi şi moşii

La-a patrii-apărători şi fii.^[33]

Prin asta rând nou el introdusă:

Pe tâlhării şi mari fapte rele,

Prin aşezate pravile, pusă

Deosăbite pedepse şi grele,

Din care cea mai obicinuită

Era ţapa cu moarte cumplită.

Apoi din toată ţară ş-aleasă

Pe cei mai harnici şi cu vărtute

Voinici, din cari o gardă frumoasă^[34]

Făcu spre paza sa, de cinci sute,

Pe cari în arme-atâta deprinsă,

Cât o numim oaste nevinsă.

După-acest izvod, şi ceaialaltă

Călărime-au fost orânduită,

Învăţind-o măiestria naltă

A taberii ş-armelor ispită,

Iar' boierii pismaşi a tot bune^[35]

Rândueli cocea sfaturi păgâne.

Căci, precum să tâmplă totdeauna

Că cel ce va să scoaţă la cale

Pre-un popor şi apucă să-l pună

La rânduială, pentru-ale sale

Ostăneli, bun scopos şi mari trude,

El mai mult rău decât bine-aude,

Aşa fu ş-a lui Vlad soarte-amară:

Pismaşii zic că-i tiran şi multe

Asupra lui scornit-au de-ocară,

Şi vor ca ţara să nu-l asculte;

Zicu-i şi Ţăpeluş, că nu iartă

Tâlharii, ci cu ţapa le ceartă.^[36]

Deci în taină solii repezite

Trimit sultanului, dau de ştire

Precum vodă vra ţara să-învite

Asupra Porţii cu răzvrătire,

Şi este foarte mult a să teme,

De nu să va-împedeca din vreme.

Drept acea prin chipuri tăinuite

Sultanul mai pe-un paşă, mai pe-alt

Învaţă, l-armează şi-l trimite

Asupra acestui princip înalt,

Ca neîncetat şi iarna şi vara

Să meargă să-i jefuiască ţara.^[37]

Însă Vlad fiind cu bună pază,

Oaste-având bine-în arme deprinsă,

Gloate tâlhare cu mână vitează

De multe ori în fugă şi prinsă;

Celor prinşi dete moarte sureapă

Făcând să-i tragă de vii în ţapă.

Acum la treizeci de mii aproape

De tâlhari păgâni el împărasă,

Nici lăsa pe nime să-i îngroape,

Ci vulturilor mâncare-aleasă

Şi corbilor de jaf ca să fie,

Porunci spânzuraţi să rămâie.

Sultan Mahomet întiaş dată

Nu dete la toate crezământ,

Dar' vinind pârâre ne'ncetată,

Vru să ştie cu temeiu de sânt

Oare acele toate-adevărate,

Prin persoane-a sale-încredinţate.

Pentru-acea-în chip de mare solie,

Neşte capigii vicleni trimeasă.

Catavolìn avu cea d-întie

Parte la ceastă solie-aleasă,

Catavolin, logofăt primariu,

Un grec turcit, fiiu de prevătariu.

Cătră-acesta sultanul ascunsă

Pofta sa şi cugetul deschisă,

Cu d-inima de-urgie pătrunsă,

Luându-l deosăbi, acest chip zisă:

,,Mare treabă-am, o Catavoline,

Şi puiu toată credinţa mea-în tine!...

Vodă muntenesc, supusul Porţii,

Aşa să poartă cu neomenie,

Cât pe credincioşi dă crudei morţii,

Ba necăutând a sa datorie,

Nice de haraci el va să ştie.

Nice-a să-închina voieşte mie.

Deci tu mergând ispiteşte bine,

Cearcă de poţi să-l aduci la cale,

Mai vârtos ca mie să să-închine,

Iar' văzându-l că stă pe-ale sale

Şi cu voia nu va să să plece,

La nevoie cu sfatul vei trece.^[38]

Iar' de-ajutoriu la ceastă-apucare

Vei avea pe Hamza cu sâlinţă,^[39]

Numa-ţi caută-a fi cu pază mare,

Ca munteanul ceva să nu sâmţă,

Că-amintrele cu totul stricată

Ne-ar fi doară străduinţa toată..."

Merge grecul cu ceastă poruncă

Şi sfătuind cu Hamza de toate,

În urmă-acest chip mrejile-aruncă:^[40]

El însuş' să meargă şi s-arate

Munteanului a Porţii dorinţă,

Cercând a-l aduce la credinţă.^[41]

Însă, de-ar vedea că nu să pleacă,

De sârg la Vidin să deie ştire,

Şi când ar fi vodă să-l petreacă,

Păn' la hotar, după-obicinuire,

Hamza-întracea Dunărea să treacă

Şi din ascuns năvală să facă.

Aşa grecul făţarnic să duce

Credinţat cu ştiuta solie;

Lui Vlad mai întii aminte-aduce

Toate ce-au trecut şi vor să fie,

Pentru trecute vestind iertare,

Prietenie pentru viitoare.

,,Mare-într-adevăr făcuşi greşală

(El grăi), dar' a Porţii pre tine

Milă este fără de-îndoială

Nemărginită, că-ţ' iartă vine

Trecute nevrând de-acuma să ştie

Numai de prieten şi prietenie.

Nici altă de la tine pofteşte

Numa haraci şi vreo cinci sute

De tineri; apoi ca prieteneşte

Tu viind la Poartă, cu căzute

Plecăciuni să te-închini celui mare

Sultan Mahomet cerând iertare."

Ascultă vodă cu suferinţă

Tot cuvântul şi pofta vicleană,

Şi-întii arată bună voinţă

Vrând deamărunt porunca tirană

Să-ispitească, iar' dacă-o-înţăleasă,

Cu mărime-aşa din rost adausă:^[42]

,,Spune celui care te trimeasă,

Că-întracest chip Vlad Vodă-i răspunde:

,,Haracii sunt gata, supt aleasă

Încuietoare, dar' a pătrunde

Nu poate-acolo poftă străină

Întralt chip făr' cu sabia-în mână.

De sultanului de dânşi îi pasă,

Vie, să şi-i ducă, de să-încrede!...

Dară nici tinerii vor de-acasă

De voie bună-a merge-în obede,

Zicând că cu patria-împreună

Vreu s-aibă soartea: rea sau bună",

Iar', încât e despre-a mea persoană,

Să merg să mă-închin nălţatei Poarte,

Spune că-atunci când iepurii-în goană

Vor lua pe-ogari...! lupilor moarte

Mieii vor da, poate că-atunci doară

M-oi închina, iar nu de-astă oară!..."^[43]

Solia văzând din toate-aceste

Că-a-l pleca nu este cu putinţă,

Lui Hamza la Vidin dete de veste

De treabă ştiută să să gată,

Iar' cu Vlad aşa lucrul aşază.

Păn la Dunăre să-i deie pază.

Iar Vlad prin iscoade credincioase

Înţălegând tot sfatul de-ocară,

Patru mii de călărime-aleasă

Făcu să să strângă de prin ţară

Şi-în taină, la părţile din care

Era Hamza să-i ţie cărare.

Dând strinse porunci ca să să ţie

Ascunse păn la zi hotărâtă,

Şi la semnul dat gata să fie

De războiu, cu vărtute-îndoită,

Apoi şi fără nice-o pesteală

Să deie pe turci din dos năvală.

Întracea Vodă-în toate s-arată

Ca când de sfaturi n-ar şti nimică.

Deci luându-ş' garda sa-înarmată,

La vremea ştiută să rădică

Şi petrece pe solul cu tută

Cinstirea şi pompa lui căzută.

FÂRŞIT

---

1. ↑ Poeticu, după obiceaiu său, iară chiamă musa să-i înceapă a cânta mai încolo. Şi ţiind firul poveştii, începe de unde curmasă în cântecul trecut, adecă pentru păţirea lui Parpangel, pe care zice că l-au îmbrăcat în noao veştmânte şi l-au făcut să cânte. M. P.
2. ↑ Măestru. Ca să nu să înţăleagă doară într'altă noimă cuvântul acesta, trebu a şti că acest cuvânt e chiar romănesc şi este adiectivă, adecă măestru, măiastră şi va să zică meşter, meşteră, sau meşter iscusit. Şi într'această noimă trebuie să iae şi aici. M. P.
3. ↑ Buestru, va să zică turburat, sbrevuiat, care să zice bine de Marte, ce este zieul războiului la poetici. Însă Vinerea aici nu să semnează alta fără pe zieaua libovului, care latinii zic Venus, iar grecii Afrodita; iar' noi romăneşte nu putem zice amintrile, fără Vinere, căci de-acolo chiemăm şi zioa Vineri, ca cum s'ar zice zioa Vinerii; iar' fiiul Vinerii este Amor sau Lìbòvul. M. P.
4. ↑ Să meşte, adecă să mestecă, măcar că este cuvânt vechiu, totuş la poesie să poate trăbuinţa. M. P.
5. ↑ Lucoare va să zică lumină. Poeticul va să zică că pe această lume un sfânt libov o scoasă dintru nimica şi legea ei cea întie este armònia. M. P.
6. ↑ Dar şti ce, vere Idiotisene, oricum îţi pare, dară mie-m începe a plăcea poeticul, şi mai vârtos ce zice aici! Onoch.

   a) Gândurile şi mie-m plac, vere, dar stihurile cele lungi şi împletecite, acele nu-mi plac; dar, de oi avea vreme, tot aceastaş cântare voi să fac cu vierşuri de a noastre, ca să ne o cânte apoi ţiganul nostru; atunci îi vedea că altmintrele sună. Idiotiseanu.

7. ↑ De au cântat aşa Parpangel, atunci bine zice poeticul că au fost iscusit cântăreţ, ba încă şi poet. Simpl.

   a) Curios lucru! Cum să nu fie cântat, când se află scris aşa! Onoch.

8. ↑ Vinerea. Poeticul încă ia cuvântul acesta în noima poeticilor lătineşti, adecă cum am zis mai sus, mama Libovului.
9. ↑ Adecă, cum să joacă în horă. M. P.
10. ↑ Viie. Trebuie a şti că este verbul viu sau viez; deci să viie va să zică să viază, să trăiască! Această vorbă este şi la Biblie, unde să zice: vie Dumnezieu! adecă viază Dumnezieu! trăieşte Dumnezieu! M. P.
11. ↑ Facerea, adecă alcătuirea, scornirea. M. P.
12. ↑ Dionis este la poeţii elineşti un zieu ce au aflat viţa vinului, pe care latinii au chiemat Bahus. Poeticul chiamă pe preòţii lui Dionis, adecă pre cei ce-l cinsteau ca să vie să beie vinul. Însă aici, prin metaforă s-au luat cuvântul Dionis şi însemnează vinul.
13. ↑ Sai, adecă sari, va să zică: când te bagi în capul omului de-l încălzeşti!
14. ↑ Aici să vede că şi poeticul nostru au fost iubitoriu de vin căci sloboade a bea şepte păhară; dar' aceasta nu poate să facă numai un beutoriu, fiindcă şepte fac mai mult de o òcă. Onoch.

    a) Cine ştie ce păhară au înţăles poetul, şi doară unele mai mici. Mândr.

    b) Am aflat însămnat pe orighinal, la margine, pecum se vede acelaş preînvăţat mai sus numit, Tălălău, cumcă, după dreapta măsură care o înţăles-o poeticul, ar fi, după măsura noastră de astezi, o ocă şi jumătate; însă adauge că, după vremile acele, nu era mult, fiindcă oamenii era cu mult mai tari decât acum. Erudiţian.

15. ↑ Aici făcătoriul acestui cântec încă chiamă întrajutoriu pe musa cea care cântă lui Amor patimile dragostii! Însă prin Măgura Gemănată să înţălege muntele Parnásului; întru care să zicea că lăcuiesc musele. Gemănată, adecă îndoită sau despicată, căci aşa să zice a fire Parnasul. Iar' cât e pentru povestea lui Arghin şi a Ilenii, trebuie să bagi de samă, cetitoriule, că aceastăpoveste este la românii cei de la Ardeal foarte vechie; numai cât aflu osăbire în numele lui Arghin, care la povestea norodului de Ardeal se zice Arghir şi nu să poate ştire cum ar trebui să fie: Arghin sau Arghir?
    

    Însă eu socotesc mai bine a fi cum au pus poeticul aici, fiindcă el aşa au aflat la scrisorile vechi, iar' norodul au putut cu vreme să schimosască cuvântul, fiindcă în adevărata istorie Ileana să zice cu cosiţă de aur, apoi norodul îi zice Ileană Cosinteană. Deci să vede că în gura norodului s-au strămutat cuvântul. Pentru această Ileană au povăstit şi un dascăl din Avrig, în Ardeal, dar' întralt chip începe, nu precum să spune aici, şi cu verşuri de obşte, nu cu tot bine legate. Erudiţian.

    
    

    a)Ba mă rog de ertare, că vierşurile sunt frumoase şi pe înţălesul fieştecui, adecă vierşuri de ale noastre. Idiotis.

16. ↑ Păuseze, adecă îţi odihnească.
17. ↑ Nu să ştie din ce pricină autoriul sau izvoditoriul Ţiganiadei au băgat aici cântarea aceasta, care îi alcătuită întralt feliu de stihuri, care ies afară din măsura celoralalţi, fiind cu un picior sau metru mai lungi. Cu adevărat altă pricină nu vede a fire, afară de că aşa au aflat-o în orighinalul vechiu şi n-au vrut să o prefacă, după celealalte vierşuri, mai vârtos socotind ş-aceasta, că nu este fârşită, ci numai începutul, precum să va vedea din cele ce urmează. M. P.
    

    a) Am cercetat în tot feliu să pociu afla şi ceailaltă parte a poveştii aceştii de obşte iubite, dar nu am putut-o afla. De atâte ori pomenitul preînvăţat Talalău a lăsat o însămnare la orighinal, că ceaialaltă parte cu totul s-au pierdut. Adauge ş-aceaia, cum că întiiul izvoditoriu au fost din cetatea Ceúgmei, care acum demult s-au năroit şi să află năruitura şi astezi lângă ţărmurile Murăşului în Ardeal, unde aproape este un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume prefăcut din cetatea Ceugma. Cine ştie! doară săpând la năruiturile aceii cetăţi s-ar afla manuscritul. P. Filologos.

18. ↑ Acest feliu de oameni cu un ochiu în frunte era urieş, şi poeţii cei de mult le zic ciclopi sau, de pe grecie, cìiclòpi. Trebuie a şti că povestea aceasta este făcută pe acele vremi când românii încă era păgâni şi să închina la idoli; pentru aceasta vorbeşte de zâna Ermìnă, care au crescut pe Arghin. M. P.
19. ↑ Adecă când Parpangel cântând fârşi acele cuvinte, atunci din oaspeţi, copila cea ce-l făcusă să cânte de jele, dezvălindu-şi faţa să arătă cântăreţului, iar' el îndată curmă cântarea şi povestea. M. P.
20. ↑ Adecă, după ce zărî Parpangel pe fată, îi căzu lauta din mână şi el rămasă ca împietrit. Venindu-şi apoi în fire şi văzând că fata ieşi din sală afară, de grabă mearsă după dânsa. Iar' oaspeţii neştiind ce va să zică aceste lucruri, să mira şi le părea rău că cântăreţul n-au fârşit povestea, şi din această istorie apoi începură a vorbi de trebile ţiganilor. M. P.
21. ↑ De aici acum să poate şti cu temeiu pământul care Vlad Vodă au dat ţiganilor. M. P.

    a) Nu pociu eu să cred ca să fie dat Vodă locurile cele mai frumoase ţiganilor! Idiot.

    b) Ba caută să crezi, vere, căci aşa este scris; şi dacă-i scris odată, îi scris!... Onoch.

    v) Ei dară, de la Corbi pănă la Cetatea Neagră! Ce va să zică aceasta! Cine nu vede că-i o şagă! Mândrilă.

22. ↑ Atare, tot aceaiaş va să zică ca acătare, şi însămnează acest feliu, asemene. Este cuvânt strămoşesc de la latini: talis, numai cât noi pronunţiem l ca r şi punem înainte un a, ca în multe altele. Pentru aceasta, măcar nu este în obiceaiu pretutindene, totuş' romăneşte să zice bine: atare om, adecă asemene om, acest feliu de om; atare lucru, adecă un lucru ca acesta, asemene. M. P.
23. ↑ Nu trebuie a să mira că Florescul zice străinului ,,jupâne", căci pe acele vremi această titulătură să da numa la boieri, nu ca în zioa de astăzi la fieştecare.
24. ↑ Acum să ştie în ce chip au zidit Sătana curtea cea vrăjită, adecă în chip de neguţătoriu de preste mare, din Anadól. Simpliţ.
25. ↑ De-acolea să cunoască că au fost lucru dievolesc, că au adunat acolo atâte copile tinere şi cu tineri depreună ca să-i tragă la păcate. Păr. Desidemon.

    a) Cine ştie, doară toate acele fete au fost drăculeţi în chip de om! P. Agnosie.

26. ↑ Vra să zică că el deprins fiind la oştenie, inima-l trage tot spre lucruri oşteneşti şi la războiu.
27. ↑ Precum să vede, voinicul acest străin au fost din Ardeal, căci amintrele n'ar fi putut grăi romăneşte! Onoch.
28. ↑ Prim, adecă întii, este adiectivă numerală: prim, primă, ca şi întiiu, întie. Sunt în limba noastră şi derivate de la acest cuvânt, precum primariu, primare, cum să zice de obşte văr primariu, adecă întielea văr, ca să să osăbească de la al doile văr. De-acolo să zice la noi începutul verii, primăvară, ca cum s-ar zice întie vară. Chir Filologos.
29. ↑ Fiindcă Florescu, ca un om bine născut şi cu bune învăţături, nu vorbeşte aşa de obşte ca ţiganii, ci cu un stil mai ales şi rădicat, pentru aceasta am socotit să tălmăcesc gândurile lui pentru unii, care doară nu-l vor înţălege. Deci, zice el că acum cetatea lui Constantin (Ţarigradul) căzusă în mânile turcilor, din pricina că grecii apucând împărăţia romanilor, nu să îndeletnicea mai mult întru învăţătura armelor, ca romanii, şi să făcusă molateci şi evlavioşi, căutând mai vârtos a să sfădi prin săboare dese ce făcea şi desputa pentru dogme neînţălese, decât a purta sabii şi scute.
30. ↑ Între ceialalţi creştini de la Apus (zice Florescul), să scornisă alte întrebări netrebnice, cu care ei îş bătea capul, precum: care s'au zidit mai întii, oul sau găina? Şi oare sunt lăcuitori în lună? Şi deacă sunt, oare Hs. şi pentru ei au pătimit sau numai pentru pământeni? Cu aceste toate, Florescu nu vra alta numai s'arete deşărtăciunea sfezilor şi învăţăturii de pe acele vremi.
31. ↑ Domnul Romii. Spune mai încolo Florescu că papa şezând pe scaunul lui Petru (Chiefa ovreieşte va să zică piatră, şi de-acolea S. Petru care jidoveşte se chiema Chiefa, s-au numit lătineşte Petru, de la piatră); de unde vei înţelege ce va să zică Florescu, adecă că întemeindu-să papa în domnia sa, precum îi plăcea aşa afurisea şi blagoslovea, bucurându-să întru sine că pe patriarhul de la Ţarigrad, muftea (popa cel mai mare turcesc) alege şi sultanul stăpâneşte pe greci care era protivnici înălţării păpeşti. Că nici ar fi fost papa vreo dinioară aşa mare, să nu fie căzut Ţarigradul. M. P.
32. ↑ Însă Florescu povesteşte la strofa următoare şi alta şi mai ciudată: zice că craii Apusului lăsând ţările sale, mergea cu oşti la Răsărit şi să bătea cu păgânii pentru Ierusalim; şi apoi adauge: pănă ce ei făcea întracest chip, turcii îndeletnicindu-să în politică şi războaie, lua o ţară după alaltă, precum e Ţara Grecească, Bulgaria ş. al. M. P.
33. ↑ Florescul, după ce arată starea lucrurilor în Europa şi între creştini, acum pogoară la Vlad Vodă şi povesteşte istoria lui de când au stătut domn în Ţara Muntenească.
34. ↑ Gardă, adecă gvardie, va să zică păzitoare, căci era obicinuiţi domnii a ţine o samă de ostaşi aleşi pentru paza sa, care şi acum să obicinuieşte. Romăneşte altmintrele nu să poate zice; pentru aceasta şi poetul au pus cuvântu obicinuit în toată Europa. M. P.
35. ↑ Aici mă rog să nu gândească cineva că prietenul mieu au vrut să zică pentru tăţi boierii, ci numai pentru acei de-atunci cari pismuiea lui Vlad. M. P.
36. ↑ Pentru acest Vlad Vodă îndoite sunt cronicele; unele îl scriu ca pe un tiran cumplit, iar' altele ca pe un domn vrednic, însă apreg la pedepsire; precum să zice şi de Stèfan, principu Moldávii, că au fost iute la mănie şi vărsătoriu de sânge. M. P.
    

    a) Fiindcă această izvoditură au scosu-o un ţigan, lesne să poate cunoaşte că prieşte lui Vlad Vodă, pe care socoti că au fost pretenul ţiganilor, şi doară din scrisorile ţigăneşti au luat unii cari îl laudă. Chir Criticos.

    
    

    b) Eu socotesc almintre, adecă prietenii lui au scris bine şi neprietenii rău; dar să vedem ce au scris streinii, care n-au fost interesaţi. C. Adevărovici.

37. ↑ Câte s-au scris pănă aici pentru treaba lui Vlad cu sultanul Mahomet sunt toate adevărate şi nu poveşti; să află şi la scriptorii bizantineşti, mai vârtos la Dúca Honiates; însă, să fie fost Catavolin copil de prăvătariu, n-am cetit. M. P.
38. ↑ Adecă, va să zică, de nu va vrea vodă cu voia să să plece, atunci tu să-l aduci ca să facă de nevoie. M. P.
39. ↑ Hamza, precum să ştie de la istòrie, au fost paşă la Vidin pe acea vreme. M. P.
40. ↑ Mrejile aruncă, va să zică pune sfaturi viclene cu care să încurce pre

    Vlad; ca şi pescariul, încurcă peştii în mreje. M. P.

41. ↑ A-l aduce la credinţă. Nu trebue să să înţăleagă legea sau sfânta credinţă, ci la credinţă cătră sultanul, adecă să-i fie credincios. M. P.
42. ↑ Cu mărime, adecă cu înălţare de suflet. M. P.
43. ↑ Adecă aceasta va să zică că nu vra să să închine nice odată. Onochef.

    a) Premăreţe sunt cuvintele aceste de cătră un domn muntenesc cătră puternicul Mahomet! C. Criticos.

    b) Şi totuş' sunt adevărate; cu mult mai vârtos că tocma despre acest Vlad am cetit într-o cronică, că pe neşte soli turceşti au făcut să-ş' ia învăliturile şi cu capu gol să vie înaintea lui, iar' ei răspunzând că legea lor opreşte ca să-ş' desgolească capul de învălitură, porunci vodă să le întărească mai bine cătră cap învăliturile şi să le bată cu cuie de fierr, zicând vodă că întracest chip nu vor fi nici odinioară în primejdie de a-ş frânge legea. Care făcându-să după poruncă, toţi muriră cu cumplită moarte. Deci, unu care făcu de aceste cu solii puternicului sultan Mahomet, cu mult mai lesne putea să răspunză într-acet chip lui Mahomet. M. P.