Ţiganiada:Cântecu I

De la Wikisource

Salt la: navigare, căutare


Păn Vlad Vodă pe ţigani armează,
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ş' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Ţigănimea drept cătră-Inimoasa.


Musă ce lui Omir odinioară
Cântaşi Vatrahomiomahia,[1]
Cântă şi mie, fii bunişoară,
Toate câte făcu ţigănia,
Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,
Arme ş-olaturi de moşie,


Cum ţiganii vrură să-şi aleagă,
Un vodă-în ţară ş-o stăpânie,
Cum, uitându-şi de viaţa dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ş-a să bate
Cu murgeştile păgâne gloate,


Cum apoi, prin o gâlceavă-amară
(Căci nu să nărăvea depreună),
Toţi cari-încătrò fuga luară
Lăsându-şi ţară vodă şi corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,


Că, măcar cel fără-asămănare
Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcaşul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar' totuş', pe furiş', câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.


Iar' de-astă dată-l întărâtase
Urgia (precum spun) blăstămată
Ce văzând cu săcuri şi baroase
Pe ţigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând şi price.


O! tu, hârtie mult răbdătoare[2]
Care pe spate-ţi, cu voie bună,
Toată-înţălepţia de supt soare
Şi nebunia porţi împreună,
Poartă ş-aceste stihuri a mele,
Cum ţi le dau, şi bune şi rele.


Apoi zică cine câte ştie,
Eu cu mândru Solomòn oi zice:
Toate-s deşerte şi nebunie!...
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaşte-începe.
Şi firea lucrurilor pricepe.


Dela miază noapte mai departe,
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc (precum scrie la carte)
Cărùi zic filosofii haòs,[3]
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!...


O zână rea ţara stăpâneşte,[4]
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică şi desuneşte,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ş-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată şi mamă.


De-acolò privind corbiş' la toate,
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele ţigăneşti înarmate
Cu săcuri, ciocane şi baroase;
Precepând apòi ce va să fie,
Mai că nu leşină de mănie!...


Căci nu rabdă năsâlnica zână
Ca rând bun oamenii să păzască,
Şi temându-să ca să nu vină
La cevaş' rând gloata ţigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ş'indată, iaca, să scoală iute;


Pe arepi de volburi cu fortună
Încălecând, la iad să pogoară.
Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,
Toate spulbără, frânge ş-oboară.
Însuş' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-aşa iute şi mare.


Iar' deacă stete fără sfială
Naintea négrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpâneşte-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeaţă,
Zisă-ameniţând celùi în faţă:


,,Sătano, de nu mi-ai fi părinte
Şi de n-aş fi-întii născută ţie
(Când căzuşi din ceriu, dacă ţii minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),[5]
Necăutând că-aceasta-i a ta ţară,
Aş grăi cu tine-almintre doară.


Unde-i duhul ş-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi şi pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu vieţuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ţine,-o tată?


Tu şezi aici, fără nice-o teamă,
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu ştii sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eşi numai, afară,
Ş-însuş' a ta vedea-vei ocară!...


Încă şi ţiganii mişei caută
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-şi ciocane şi laută
Şi-întrarmaţi pe Mahomèt să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.


Sângur acel Vlad, de-l laşi în pace,
Gata-i a prăpădi păgânimea...
Ş-atuncia iadul tău ceva face?
Unde-ţi va fi slava şi mărimea
Că-ai scornit legea mahometană?
Înţălesu-m-ai acum, Sătană!..."


Aceste zicând, ca şi curcanul
Întărâtat să gânfă şi iată!
Toată fierea şi turbat cătranul
În tată-său varsă sluta fată;
Iar' el, mai nu plesni de mănie
Ş-abea cât putu zice: ,,O mie!..."


Şi mai răsuflând: ,,Fiică iubită!
Pe-aceasta te cunosc adevărată
Prăsila mea: dar' fii odihnită:
Acuş vei vedea că al tău tată
Tot acel e, care-odinioară
Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!..."


Urgia de-aci să-întoarsă-îndată,
Iară Sătana, iute ca vântul
Sau din arc slobozita săgeată,
Pătrunzând în curmeziş pământul
Ieşi la lumea de sus, afară,
În chip de fum cu vânătă pară.


Iar' după ce pământească boare
Răsuflă puţinel întru sine
Şi cevaş' i să făcu răcoare,
Socoti cum ar face mai bine
Ca nevăzut el toate să vază
Pe unde-ajunge-a soarelui rază,


Ştiind el foarte bine că-afară
De ceata-îngerească pânditoare
Ce pregiur a toată lumea zboară,
Sânt Ilie prorocul încă-are
Asupra lui pază foarte bună
Ş'unde-l zăreşte,-acolea-l detună.[6]


Din ceste cuvioase pricine
Mult nehotărât el nu rămasă,
Ci formă de corb luând pe sine,
Să băgă-într-o negură prea deasă
Şi să rădică-în aripi uşoare
Păn la nuòri, aproape de soare.


Cum vulturul silit de foame,
Împregiur, pretutindene zboară,
Câmpuri, păduri şi grădini cu poame
Străbătând cu vederea, ca doară
Va zări stârvuri şi mortăciune
Sau ceva vrednic de vânăciune,


Aşa Sătana cu faţa viclenită
Caută de sus, nevăzut de nime,
Şi zăreşte toate-într-o clipită,
Din Ochian pănă la Tătărime;
Vede toţi mâncătorii de pâne,
Încă şi pe cei cu cap de câne.[7]


De-acolò vede nenumărată
Oastea lui Mahomet cum vine,
S'o robească Muntenia toată;
Şi văzând să bucură-întru sine,
Hotărând păgânilor s-ajute
În toate chipurile ştiute.


Vede şi tabăra ţigănească,
Între-Alba şi Flămânda-adunată,[8]
Care, după porunca domnească,
Acum era şi-în arme-îmbrăcată,
Aşteptând cea de pe-urmă poruncă,
Încătro şi pre-unde să se ducă.


Acolo era din ţara-întreagă
Strinşi ţiganii cu mic şi cu mare,
Părăsindu-şi viaţă pribeagă
Şi puindu-să la noao stare,
Să nu mai umble din ţară-în ţară,
Nici să mai fie-altòra de-ocară.


Căci Vlad-Vodă locuri de moşie
Le dedusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma şi dânşii să fie
Oameni ca ş-alţii cu rânduială,[9]
Iar ei mult să sfătuiea-între sine
Cum ş-ar tocmi trebile mai bine.


O zi de sfat era şi de-ast' dată,
Unde toată-acuma s-adunasă
Boierimea cea mai învăţată,
Multă făcând voroavă şi deasă.
În urmă Drăghici rostul deschisă
Ş-acest chip cătră-adunare zisă:


,,Bărbaţi buni! Trăind eu pă-astă lume,
Multe păţii şi bune şi rele,
La multe privii adinsuri şi glume,
Dar' (vă spun drept) din toate ahele,
Ca ş-ahasta-ori adins, ori în şagă,
Eu nu văzui în viaţa-întreagă.


Noi ţiganii să-avem ţărişoară!...
Unde să him numa noi dă noi!...
Să-avem sate, căsi, grădini ş-ogoare
Şi dă toate, ca ş-alţii, mai apoi?
Zieu! privind la lucruri aşa rare,
Ca când treaz fiind, aş visa-îm pare...


Şi ce ne mai trăbuie doar-încă
Spre vieţuirea fericită?
Zieu nimică!... Numa cât mă mâncă
O gândire!-adecă ha clipită
Mai dă pă urmă-a vieţii mele,
Căci acum a muri mi-ar hi jele!...


Eu mă tem că n-oi ajunge doară
Să văd ţigănimea la rând pusă.
O! dulcea şi draga primăvară
A zâlelor mele, cum apusă!...
Acum ar hi-în lume dă-a trăirea
Pă chieful tău, cum te trage hirea![10]


Voi, tinerilor, luaţi aminte
Ce moşul Drăghici acum vă zice:
Faceţi-vă bune-aşezământe
Şi lăcuiţi dăpreună-aice;
Fiţi purure-într-o minte ş-o voie,
Mai vârtos la vreme dă nevoie.


Că, dacă nu vă veţi prinde dă mână,
Părtăşiri iubind şi-împărăchiare,
Asupri-vă-va limbă străină
Şi veţi hi periţi fără scăpare,
Nice veţi mai face-un neam pă lume,
Ci veţi hi fără ţară şi nume.


Ba veţi hi cum furăt păn-acum,
Cumu-s jidovii blăstămaţi, iacă!...
Ce n-au ţară, ci trăiesc pă drum...
Să hie ţara cât dă săracă,
Dulce-i când poate cineva zice:
Asta-i ţara mea, eu-s dă aice!..."[11]


De-aci Goleman luă cuvântul
Şi le sfătui pre larg şi tare,
Întii, ca să-şi împartă pământul,
Ca tot însul din vreme să-l are,
Să-ş' poată face mălaiu şi pâine,
S-aibă ce mânca de-azi pănă mâine.


,,Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine
(Zicea el) să numim astă ţară
Cu nume nou, păcum să cuvine,
Făcând ş-o rânduială-adevară,
Noi între noi, cării toţi să hie
Supuşi, întru d-alba ţigănie?[12]


Că fără dă rând nu-i nice-un bine!
Căsi apoi să ne facem şi mese,
Cum au ş-alaltre neamuri vecine;
Să şedem cu-a noastre jupânese
La cumândări, zăâfèturi ş-ospeţe,
Închinând cu păhărele-isteţe."


Iară Mircea de-altă parte zise:
,,Fraţilor! Mie nu mi să pare
Că-aveţi voi minţile-aşa deschise,
Ca să faceţi vreo bună-aşezare
Sânguri dân voi. Drept ahasta, eu
V-oi spune pă scurt sfatul mieu.


Să púnem neşte oameni aleşi,
Care-înţăleg puţinel şi carte,
Oameni întregi la minte, direşi,
Aheşti sfătuindu-să de-o parte
Şi sămnându-şi toate pă-o hârtie,
Cum or afla ei, aşa să hie."


Însă Burda n-aşteptă să zică
Mircea tot sfatul său: ,,Dară (zisă)
Pănă cându-ţi vorbi tot nimică?
Mămăligă, măi! brânză şi clisă![13]
Dă-aheste vă sfătuiţi nainte,
Dar' nu dă-a voastre goale cuvinte.[14]


Când om avea ce mânca şi bere,
Lesne-om sfătui noi şi dă-ahele.
Aşa zic; asta-i a mea părere!...
Când nu-i ce roade între măsele,
Atuncia, zieu, nimica nu-ţi ajută,
De-ai ceti măcar şi cărţi o sută!..."


Întracea să rădică cu ciudă
Cucavel, făcătoriu de ciure:
(Strâgând) ,,Voi faceţi dân iarbă crudă
Grâu, dân toporâşte săcure!...
Hoho! nu vă răpeziţi aşa tare,
Că nu sunt toate, păcum vă pare!...


Au doară ştiţi voi dân ce pricină
Vodă-aşa v-armă dă minunat?
Cine ştie ce limbă păgână
Doar' asupra lui iar' s-au sculat;
Armele-aheste nu-s cobe bună;
Sau încai trebile-aşa nu sună".[15]


,,Eh! ce ne pasă d'ahele toate
(Grăi Boroş' mândru cu măhnire);
Au n'am nimeri noi ş-a ne bate
Ş'în război adins a hărţuire?...
Noi încă-avem câte doao mâini,
Inimă-în sân şi duh în plumâni!


Eu gândesc că ha mai grea tâmplare
Care poate să ne tâmpineze
Ar hi când să se scoale nescare
Vrăjmaşi, ca ţara să ne prădeze,
Ş'am fi sâliţi s-oştim şi noi doară,
Apărându-ne iubita ţară.


Dar' ş-atunci n-ar hi cu cale
Să ne temem fără de măsură,
Căci nici noi suntem neşte dârdale[16]
Sau ha dă pă-urmă lăpădătură,
Ca să nu cutezăm a sta-în faţă
Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneaţă."


Goleman era să măi înceapă
A grăire, şi de-abea cât zisă:
,,Toate-aheste nu plătesc o ceapă!..."
Când Satana care-aci sosisă
Desbrăcând negura-întunecată,
În chip de corb la ţigani s-arată.


Şi vrând să le facă-o nătărie,
Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată,
Câteva ori, ca ş-o ciocârlie,
Purure cântând cha! câr! şi iată,
Bietului Goleman, ce pe iarbă
Şezând ura, să cufuri-în barbă!...


Şi tot croncănind, de-acolea mearsă,
Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie,
Trosc!... aşa-l pogni cu săgeată-arsă
Tocma-într-a capului găvălie,
Cât corbul căzu mort, iar' Sătana
Fugi zberând ş-astupându-şi rana.[17]


De-această-arătare minunată,
La toată-adunarea căzu greaţă.
Toţi să mira cu gura căscată
Şi de frică toţi albisă-în faţă,
Iar' ştergându-ş' barba Goleman
Sudui de mamă pe croncan.


Nime nu grăia, ci câteodată
Ochii-ş mai învolbea cătră stele,
Păn' ce Drăghici după o bucată
De vreme, suspinând cu jele
(Zise): ,,Hai! mult mă tem dă ahastă
Să nu cază pă noi vo năpastă.


Auzit-am (şi ţân minte)-odată
De la dada, Dumnezieu să-l ierte,
Că mare nevoie va să pată
Ahăla şi greu va să se certe
Asupra căruia corbul zboară.
Sau croncănind să spurcă doară.[18]


Păntru-ahaia vă luaţi aminte
Ca nu pentru neşte lucruri doară
Dă care vă sfătuiaţi maiânte
Lui Guladel bine să nu-i pară,[19]
Şi prin hastă-arătare cerească
Va dă primejde să vă ferească."


Drăghici era pă vremile-acele
Cel mai bătrân din cetele toate,
Şi prorocea când bune, când rele,
Cum să tâmpla-în ţară şi prin sate.
Toţi pe dânsul ca pe-un cel-mai-mare
Asculta, cu multă-încredinţare.


Dar' atunci Neagul, căci avea fire
De-a grăi bagiocuri câteodată,
La Drăghici cu ciudoasă zâmbire
Căutând zisă: ,,Dar ian' mai înceată,
Badeo Drăghici, de-a proroci rele
Ş'a ne mai descânta dintru ele.


Ahaia ştim şi noi fără >de< tine,
Cùm că hălùi pă-a cui creştet şede
Un corb sau cioară nu-i merge bine!...
Iar' eu socotesc că-i mai dă-a crede
Cumcă noroc va să ne tâlnească,
Căci corbu-i pasere ţigănească."


Aşa ţiganii cu traista plină
Întră-Alba şi Flămânda mâind,
Sfătuiea din prânz pănă în cină.
Toţi spunea părerea sa pe rând,
Iar' când era-în urmă, la fârşit,
Rămânea lucru nehotărât.


Dar' întracea poruncă le vine
Ca toţi cât mai curând să să gate.
Cetele să fie pănă mâine[20]
Dimineaţă, toate bine-armate.
Pe lângă-aceasta, multe-încărcate
Sosiră şi carră cu bucate.


A doao zi, când răsărea soare,
Vodă cu căpitanii de frunte
Întracolò mearsă la prăâmblare,
Unde prin corturi negre mărunte
Ţiganii, ca şi broaştele-în baltă,
Durmea prăvăliţi toţi peste-olaltă.


Atunci porunci cât mai îndată
Cei armaţi să iasă la priveală
Cu toţi, ş-apoi ceată de ceată,
În paradă şi cu rânduială
Să treacă ca şi gata de cale
Pe denaintea mării-sale.


O, musă! rogu-te de-astă dată
Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte,
Ca să pociu cânta cum înarmată
Ţigănimea purceasă nainte
Cătră-Inimoasa cu vitejie,
Vrednic lucru ca lumea să-l ştie.[21]


Întâi, dară, dintru toţi purceasă
Ceata lui Goleman vestită;
Toţi ciurari şi feciori de acasă,
Vai de-acela care-i întărâtă!...
Trei sute era ei pe-îndelete,
Afară de prunci, muieri şi fete.


Armele lor cele mai cumplite
Era furce şi rude de şatră,
La vârv cu fierr ager ţintuite;
Cu cestea-îndată trântea de vatră
Pe vrăjmaş de-aproape şi de parte.
Acolò să vezi capete sparte![22]


Steagul! de mânză codalbă-o piele
Le era, de-un părâng aninată,[23]
Pe care sta, cu roşii petele,
O veşcă de ciur sus îndreptată.
Cânta de marş în cimpoi foite,[24]
Bătând în ciure negăurite.


Ce să mai zic de-a lor voievod mare?
Goleman voinicul! Oh, acela,
De nu-l va prăpădi vo tâmplare,
Nu va bate el în zădar lela,[25]
Nice va zăcea prăvălit pă spate
Când i s-or fârşi-în traistă bucate.


După-aceşte veniră nainte
Armaţi ş-în rânduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele şi ţânte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce şi le este povaţă?
Tânăr Parpangel şi mândru la faţă.


Acesta purcede-în dreaptă spiţă
Din craiu Jundadel a cărui mare
Şi preste toţi înălţată viţă
Tocma de-unde soarele răsare,
Cu soarele-împreună răsărisă.
Precum cronica ciorască scrisă.


Tot dintr-aceaiaş viţă nălţată,
(Păn' au stat întregă-împărăţia
Ţiganilor) pogorârea din tată
Pe fii, schiptru şi nalta domnie
Păn' la craiu Jundadel pe care
Lipsi de tron Cinghişhan cal mare.[26]


Fost-au de când lumea stă-îm picioare
Multe neamuri slăvite-odinioară,
Viteze ş-altor poruncitoare,
A căror nepoţi acum de-ocară
Sunt la noi; şi noi l-alţii-om fi doară,
De nu vom băga samă de ţară.


Ian' căutaţi la ţigănescul soiu
Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el
De cătră toţi să-împinge-în gunoiu;
Dară când trăia craiu Jundadel
Şi stăpânea-în India bogată,
Viţa lor era mult luminată.


A lor preste toţi nalt împărat
Să numea-în ferman a lunii frate
Şi-a soarelui fiiu pre luminat;[27]
Iar' lui să-închina nenumărate
Noroade, ţări, crai şi mari ostroave.
Aceste nu-s deşerte voroave!


Parpangel de pe moş să născusă
Din cea mai frumoasă ţiitoare
A lui Jundadel; aşa să dusă
Apoi strălucind raza de soare
Păn' la dânsu; şi care nu crede,
Caute la el, că-în faţă i-o vede.[28]


Era nalt şi ghizdav la făptură,
Bun lăutariu, pre bun cântăreţ;
La toate faptele cu măsură,
Iară de-inele meşter ales.
Acest chip era voievodul mare
A zlătarilor mergând călare.


Iară după dânsul, tot alese
Şireaguri din sângura lui ceată
Să ducea,-într-un rând tot câte şese,
Căror urma ceailaltă gloată
În pielcuţa goală-golişoară
Şi scripind de neagră ca ş-o cioară.


Cei într-armaţi avea buzdugane
De-aramă şi neşte lungi cuţite,
Toţi oameni nalţi şi groş' în ciolane,
Cu păr îmburzit, barbe sperlite;
Haine-avea lungi, scurte ş- învârstate,
Unii fără mâneci, alţii rupte-în spate.


În loc de steag purta ei o cioară
De-argint, cu penele răşchierate
Întracel chip, cât gândeai că zboară
Plesnind în arepi cu-aur suflate.
Músică făcea cu drâmboaie,
Zdrâncănind clopoţei de cioáie.


A treia, cu pasuri măsurate,
Căldărarii mari de stat să-iviră;
Toţi căciulaţi, cu barbe-afumate.
De tăria lor lumea să miră,
Taie-în arămuri ca şi-în şindile
Şi rabdă foame câte trii zile.


Armătura lor era ciocane
Ferecate; toţi erau călare.
Dar unde mă tragi, o, Bălăbane,
Ducătoriul acestòr, pre tare?
De-asculta ţigănia de tine,
Era de dânsa cu mult mai bine!...


Ei încă după-al său steag urmează,
Ce era de-aramă-o tipsioară
Strălucind în toate părţi cu raze,
Ca şi soarele de primăvară.
Marş sufla-în trâmbiţă răgitoare
Ş'în loc de dobă, bătea-în căldare.


A patra venind să văzură
Fierarii cu ale sale baroase,
Arzătorii de cărbuni şi zgură.
Înarmaţi era ei şi cu coase
Pe neşte druguri lungi îndreptate
Şi-în chipul lăncilor ferecate.


Ducul lor era Drăghici cu minte[29]
Carele multe veacuri văzusă
Şi totuş' din gură nici un dinte
Încă pănă-atuncea nu-i căzusă;
Acum ţinea el a şeptea muiere
Şi totuş' să sâmţea la putere.


Trei sute de-armaţi număra ceata,
Pedestrime-aleasă! Fieşcare
Mergea voios şi de războiu gata.
Purta cu sine şi de vânzare
Seceri, cuţite, foarfece, zale
Şi nu le lipsea numa parale.


Cinghia lor mergea înaintea,[30]
Ce era de clopote şi chimvale.
Steag era tigaie de plăcinte
Împodobită în jur cu zale
Mărunte, de-oţăl şi sclipitoare,
Aninată pe-o lungă frigare.


Sosiră-apoi în şireaguri groase
Lingurarii cu săcuri pe spate,
Toţi bine-îmbrăcaţi, cu barbe rase,
De-a brâuri purtând neşte bărzi late
Ce toate soiuri de lemne taie,
Arme pre bune şi de bătaie.


Povaţa lor şi vrednicul jude
Era iubitoriul de dreptate
Neagul ce numai de-o parte-aude.[31]
Şi-i cel mai bun meşter de covate,
De scafe, cauce, linguri, tăiere,
Hâmbare, răváre şi cuiere.


Horiul lor în fluiere şi trişte[32]
Cânta, lin tocănind pe-o covată,
Cât putea sâmţirile să mişte
Fieşcui. Iară de steag, o lopată
Prelungă-avea şi cu dăscălie
Făcută de maistor Pintilie.


Dar' cine-m va spune cum să cade
Ceata slăvită care-acum vine!
Musă ş-Apolloane, drăguţ bade,[33]
Şopteşte-mi vorbe şi graiuri line,
Că fără de-a ta dulce-însuflare
Poetul haz şi priinţă n-are.


Aceşti>a< era (pre limba curată
Grăind) aurari, cea mai aleasă,[34]
Ordine din ţigănia toată.
Acestòr' nici de vodă le pasă,
Când ploao la munţi şi pot să spele
Aurul din apă, prin vălcele.


Avea la dreapta suliţe lunge
Şi neşte săbii de-a stânga scurte.
Care ştia cum suliţa-împunge,
Cum de sabie trupul amurte,
Acela trebuia să-aibă frică
Şi groază de-astă ceată voinică.


Steagul o suliţă era, toată
De-aur, cu codorâşte văpsită
Şi cu fluturi de-argint învrâstată.
Iar' orhestra, bine rânduită,[35]
Cânta marş în diple ş-alăúte
Bătând în dobe-anume făcute.


Iară pe dânşii cu fală duce
Tandaler inimosul, de care
Nu cuteza nime să să-apuce,
Aşa era de harnic şi tare.
Spun că nu cunoştea nici o spaimă,
Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă.[36]


Pe-urmă-în rânduri groase, neînchieiate
Mergea lăieţii, goleţii droaie,[37]
Mâncători zădarnici de bucate,
Înarmaţi cu măciuci şi cu maie;
Muierile cu prunci mici în spate,
De tot goale sau de jumătate.


Corcodèl pe dânşi avea poruncă
Să povăţuiască-în rânduială,
Corcodel care cu bobi aruncă
Şi cu vrăjituri oameni înşală.
Ori cine ce va fura el ştie,
Spuindu-i dracu din răspântie.


Iară steagul era, după care
Să ducea gloata de mortăciune
Şi de toate stârvuri mâncătoare
O tearfă-aninată pe-o prăjină.
Marşul sună-în cornuri mugătoare,
Toţi lolăindu-să-în gura mare.


După ce toţi în giur s-aşezară
Rânduindu-să ca ş-o cunună
Lăudă principiul adevară[38]
Ascultarea lor şi voia bună;
Apoi tare le dete poruncă
Spre-Inimoasa-îndată să să ducă.[39]


Toate ce pănă-acum să cântară,
Într-o vechie foarte pergamină
S-află,-în mănăstirea de la Cioara,
Şi pot avea credinţă deplină,
Fiind că să cetesc şi-în hârţoaga
Din mănăstirea de la Zănoaga.


Cartea din Cioara nu spune-aice
Mai multe, iar cea din Zănoagă
Mai adauge-încă (prin un ,,să zice")
Ş-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă,
Care el cu cea tâmplare zisă,
Iacăt-o, precum o găsii scrisă:


,,Vitează eghipteană rămăşiţă!
De faraoni viţă strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiţă!
O, mândră ţigănie cernită,
Ascultă, ca să ţii bine-aminte
Toate-a mării-mele cuvinte.


Iacă ţ-am dat pământuri ş-olate,
Împărţitu-ţ-am arme voinice
Precum şi tot feliul de bucate,
Vrând ca odată să să rădice
Şi neamul tău dintru mişelie,
De râsul altor să nu mai fie!


Pentru că de-acum ca şi ţăranii
Ceialalţi în mândra Muntenie
Veţi fi socotiţi şi voi ţiganii,
Dacă veţi arăta hărnicie,
Apărând ţara cum să cuvine
De turci sau alte limbe străine!...[40]


Între Bărbăteşti ş-între-Inimoasa
Este-un sat, care Spăteni să chiamă.[41]
Acolo va fi nespărioasa
Tabăra voastră, băgând de samă
De-a face toate câte domnească
Măria-mea va să-i poruncească."


Atunci, într-o gură gloata zisă:
,,Mulţămim foarte mării-tale,
Mai vârtos pentru mălaiu şi clisă.
Ian' vie-acum dă hăi cu cealmale!
Să dee pă-a noastră ţigănie,
I-om sătura noi dă bătălie."


Iar' apucând Gogoman voroava,
,,Luminate doamne!-În ţara toată
(Zisă) ştim că ţ-au răzbătut slava
Şi nu este cineva să poată
Călca porunca mării-tale,
Ba nici pe dreptate să te-înşale.


Dar (să ierţi măria-ta!) să zice
Că-ar hi dă tâlhari căile pline.
Noi n-am vrea să-avem cu dânşii price,
Ci-am trăi cu toată lumea bine!
Deci ne temem să nu ne-asuprească
Cumva pă drum laia tâlhărească!...


Rugăm dar pă măria-sa foarte
Ca să ne deie pă drum vo pază,
Ori oşteni ce n-au frică de moarte
Sau şi haiduci cu groaznice-obrază,
Ca la primejdie să ne-ajute;
Dă-ar hi măcar numa doao sute!"[42]


La această cerere minunată
Vlad zâmbind zisă: ,,N-aveţi teamă!
Orice laie tâlhărească-armată
Să deie pe voi; numa luaţi samă
Să n-arătaţi că cum v-ar fi frică
Şi-ţi vedea că nu vă-o face nimică".


Aceste zicând vodă purceasă
Lăsând pe ţigani porniţi în cale
De la Flămânda cătr' Inimoasa,
După porunca mării-sale.
Pănă-aici cartea Zănoaghei spune
Ce-în alte cronici nu să pune;


Iară cele ce de-acum urmează,
Într-un chip s-află-în cărţile toate,
Şi fieş'care poate să crează
Cestor întâmplări adevărate
Ce să vor spune de-acum nainte,
De nu cumva toată cartea minte.[43]


  1. ↑ Musă. Acest cuvânt este elinesc, obicinuit acum mai la toate limbile, mai vârtos la poesie sau când scriu cu stihuri. Precum s-arată la mithologhìa elinilor, musă va să zică ştiinţă, sau mai vârtos zâna aflătoare de ştiinţă. Elinii cinstea noao muse, precum: Clio, Euterpe, Thalia, Melpomene, Terpsihore, Eráto, Polìmnia, Urania şi Calliope, care toate s-au zis ziéle sau zâne, născute de Joie (sau Zevs) şi fecioare viergure, de mùsică şi poètică aflătoare. Pentru aceasta poeticii elineşti şi lătineşti, vrând să înceapă vreun cântec, le chiema întru ajutoriu. Iar' poèticul nostru aici chiamă îndeosăbit pre acea musă, care oarecând au cântat lui Omer Vatrahomiomahia, adecă Bătaia şoarecilor cu broaştele. Mitru Perea.
  2. ↑ Hârtia e răbdătoare, căci pe dânsa poţi scrie ce vrei, bun şi rău. Pentru aceasta poeticul nostru lipsă având doară de patròni şi meţenaţi, închină ostăneala sa hârtii!...
  3. ↑ Haòs va să zică, după noima elinilor, întunerec fără margini, unde toate sunt mestecate stihiile depreună.
  4. ↑ Zână. Cuvântul acesta va să zică ziea sau ca cum ai zice dumnezieoaie; însă, spre înţălesul tuturor am socotit să aduc aminte cetitorilor că vrând poeticul a da un gust nou poesii noastre alăturind-o poesii altor neamuri, au metahirisit (trebuinţat) obiceaiul elinilor ş-a latinilor, care personisesc patimile şi vărtuţile (îmbunătăţirile), căci prin aceasta sângur să osăbeşte poeticul (cântăreţul) de orator (urătoriu). M. Perea.)
    a) Adecă ca şi ţăranii noştri la poveşti, când spun de ciumă, de mama-pădurii şi a vânturilor ş.c.d. Chir Simpliţian.
    b) Adecă teacă-fleacă, vorbe goale, pagubă de hârtie. Mai bine era să cânte ca ţiganii noştri, şi cu verşuri cum sunt obicinuite. Eu toate câte s-au zis pănă aice, în scurt le-aş fi cântat:

    Frunză verde de săcară,
    Iacă ţiganii s-armară
    Ca să-ş puie-un vodă-în ţară,
    Asemene lor, pe-o cioară;
    Dar sfădindu-să-între sine
    Lăsară-ş' vodă ş-ocine
    Şi mearseră-în ţări străine,
    Precum le-au părut mai bine.

    Iată toate, în scurt, fără a se lăţi pe la haos şi urgii sau nu ştiu ce ţări pustii! Cocon Idiotiseanul.
    v) Dar lasă, frate, nu critisì cele ce nu înţălegi, ca să nu te faci de râs, că aşa judecând ca tine, trebue să defăimăm toţi poeticii şi să cântăm pùrure
    frunză verde. Cocon Simpliţian.
  5. ↑ Urgia zice că Sătana i-au fost tată şi Zavistia mamă. Trebuie a şti că poeticul vrând să obrăzuiască mai chiar şi poeticeşte lucrul, prin Sătana înţălege pre cel mai întii duh necurat care mai nainte de osândire fusese arhanghel şi, precum să zice la cărţile besericeşti, să numea Luceáfer, adecă purtătoriu de lumină, iară Sătana să zice şi la Biblia acelaş' duh necurat. Spun cei învăţaţi întru dogmele creştineşti că acelaş, mai nainte de cădere au fost cel mai întii arhanghel; şi apucându-l zavistia au gândit să-ş pue tronu său asemene cu Dumnezieu; pentru aceasta fu surpat cu toţi care au fost într-un gând cu el. Drept aceasta poeticul zice că s-au împreunat cu Zavistia şi au născut pe Urgie. Într-acest chip trebuie să se înţăleagă şi cuvintele Urgii, unde zice că Sătana odinioară nu s-au îndoit şi au cutezat a să scula pe Dumnezieu. M. Perea.
    a) Bine ar fi doară de alte, însă nu să cade să să pomenească diavolul între creştini, şi este împrotiva credinţii noastre ca lucruri de-aceste să nu scrie la cărţi de aceste, şi mai vârtos la povestea ţiganilor. Părintele Disidemonescul.
    b) Aşa judecă odată un feliu de dobitoc, de mărgăritariu socotind că-i cèva de mâncat. Bunul părintele de bună samă n-au cetit Biblia şi istoria lui Iov!... cu mult mai puţin facerea vestitului inglèz Miltòn care au alcătuit un poemă supt titula Raiul pierdut. Coconul Musofilos.
  6. ↑ Pentru Illie proroc este un crăzământ între ţărani cumcă el umblă cu căruţa sa de foc pe nuor când tună şi, dacă obliceşte undeva pe diavolul, îndată-l fulgeră. De-acolea au luat şi poetul nostru aceste, fiindcă el în toate urmează socotinţelor de obşte a norodului, cum au făcut şi Omer. Dar' în lucruri ca aceste, nice să cuvine a face almintre, căci apoi nu ar fi poveste de obşte. M. Perea.
  7. ↑ Aceşti oameni cu capete de câne s-au obicinuit, în norodul nostru, a să numi cătcăùni, care să zic că au fost mâncători de oameni. Ba pe une locuri am auzit numindu-i capcâni, adecă ca când ar avea cap de câne. Această poveste la neamul nostru au rămas de bună samă de la daţi, fiind că şi Erodot scrie în părţile Ştitii de neşte androfagi, adecă mâncători de oameni.
  8. ↑ Alba şi Flămânda sunt doao sate aproape unul de altil, în ţinutul, precum îm pare, a Argìsului. M. P.
    a) Minunat lucru că tocma au tăbărit ţiganii între Alba şi Flămânda; doară va să zică că ţiganii nu era nici albi, nici flămânzi! Chir Onochefalos.
    b) La o iscodire de şagă şi glumitoare, mai vârtos despre ţigani, nu este de a să mira, când să află de aceste numiri întradins căutate, pentru ca să să facă gluma mai cu haz. C. Musofilos.
  9. ↑ Să află la une cronice româneşti că Vlad Vodă au armat ţiganii asupra turcilor, şi aceasta este o tâmplare istoricească adevărată; dar' că le ar fi dat pământulri, nu aflai scris la nice un letopiseţ. Însă să vede a fi asemene cu adevărul, căci de nu ar fi strins ţiganii mai nainte launloc, nu i-ar fi putut înarma; apoi trebuiea să le arete şi lor vreun folos, vrând ca să-i îndemne a lua armele asupra turcilor! M. P.
  10. ↑ Eu tot ascultai pănă acum, socotind că doară poeticul au greşit ortografia; dar' văd că, de când au început ţiganul Drăghiciu a vorbi, cu totul altă voroavă sau chip de-a vorbire întrebuinţază, precum: ahaia, ahastă, hie ş. a. Chir Simpliţian.
    a) Poeticul face foarte bine, căci, de vreme ce arată cum au vorbit ţiganii, trebuie să arete şi chipul de vorbit a lor, adecă dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc. Acestaş' dialèct să vorbeşte astezi în Ardeal, în valea Haţegului. Însă ţiganii între sine, precum zice autoriul, aşa vorbea; şi doar' şi autoriu aşa au aflat scris. M. P.
  11. ↑ Adecă va să zică Drăghiciu: fiţi una şi vă ţinèţi de mână, că, de ar fi neamul cât de mic, deacă este unit între sine şi nu să împărăchiază, nici un neprieten din afară poate să-l strice şi să-l răsipească!... Vedeţi, zice el, pe jidovi care n-au ţară şi sunt pretutindene străini şi purure în drum. În urmă, de-ar fi ţara cât de mică şi săracă, totuş mai fericit este acel' neam care are ţară şi lăcuieşte întrânsă. O, de-ar înţălege neamul mieu ce bunătate este a avea ţara sa, nu ar huli aşa pe sine, nici ş-ar defăima neamul slujind străinilor care o asupresc ş-ar dori să stângă dintru pomenirea oamenilor şi numele lui. M. P.
  12. ↑ Alba ţigănie. Nu ştiu ce-i să zic de acest epitheton alba, care nu să poate zice de ţigănie, fiind ia din firea sa neagră. Asemene chip de vorbire am auzit eu şi de la ţăranii noştri, când spun ei poveşti de ţigani şi-i bajocoresc. De bună samă, de-acolo au împrumutat-o şi poeticul nostru; şi pentru aceasta socotesc eu că trebuie acel epitheton să să înţăleagă ironiceşte. M. P.
  13. ↑ Clisă. Cuvântul acesta să obicinueşte şi în zioa de astezi şi însemnează aceaia ce pe alte locuri slănină, iar în Ardeal, pe une locuri, lard, care mai de pe urmă cuvânt e chiar romănesc, dela lătenie, în care să zice lardum, adevărat cuvânt strămoşesc. M. P.
  14. ↑ Aici să vede unde mere gândul autoriului, adecă să arete cum să sfătuiesc ţiganii, că nici unul lasă pe altul să-ş' fârşască vorba şi unul grăieşte de un lucru, altu de altele. Aceasta-i adevărat Ţiganiada!... Simpliţ.
  15. ↑ Dintru aceste voroave a ţiganilor, care am cetit păn aici să vede în destul firea lor nerăbdătoare, căci nici unul n-aşteaptă să fârşască cela ce au început a grăi şi să-ş' închiee cuvântul, ci apucă vorba grăind de altele. M. P.
    a) Eu cred că nu numa ţiganii vorbesc aşa, dar fieştecare norod prost, ce nu are învăţătură şi nu e bine nărăvit. Cocon Coántreş.
  16. ↑ Dârdală este un cuvânt numa pe une locuri de norodul prost obicinuit şi însămnează un lucru de nimic sau om de nimic; sau, precum zic ş-amintrele, o neagă! un îndărătnic! Să fie aceasta alcătuire despre lucruri alese şi să se vorbească întru o adunare cinstită, nu s-ar putea întrebuinţa cest pregiosit cuvânt, însă unde vorbesc ţiganii între sine, cu atâta mai vârtos au căutat să se puie, căci, cum socotesc eu, poeticul toate sfaturile aceste le-au aflat el însuş' aşa scrise şi nu s-au cuvinit să le strămute. M. P.
  17. ↑ Trosc! Este onomapoèticon, prefăcut cuvânt din sunetul care face fulgerul căzând sau după asămănarea sunetului de tunet care să zice pe une locuri şi treznet, precum a fulgera, sau a tuna, zic alţii a trezni. M.P.
    a) Bine să zice că dacă o minţi, să o minţi groasă! Ce au făcut corbul săracu, ca să se pedepsască; mai bine era s-omoară Sânt Ilie pe Sătana decât pe bietul corb! C. Onochefalos.

    b) Aşadar'! deacă ar fi Sătana muritoriu! dar' el e nemuritoriu, cum sunt toate duhurile. C. Musofilos!
  18. ↑ Cuvântul dada este ţigănesc şi însemnează tata. Însă Drăghiciu, ca unul ce era bătrân şi păţit, din ispitire poate că să învăţasă că corbii bine nice odată. Acest feliu de cobe era şi la romani, care avea vulturii de cobe bună, iară corbii şi bunele de cobe rea. Şi ziceăaî omina acestòr feliu de cobiri. M. P.
  19. ↑ Aici s-arată că poeticul este vrednic de toată credinţa, fiind că aşa au scris toate, cum le-au aflat în izvod. Pentru că cuvântul Guladèl putea să-l tălmăcească romăneşte şi să puie Dumnezieu în loc de Guladel (căci aceaiaş vă să zică acest cuvânt romăneşte); dar el mai bine au vrut să rămâe neînţeles, decât să viclenească scrisoarea. M. P.
  20. ↑ Cetele. Ţiganii din Ardeal pănă astăzi zic pe toţi care sunt supuşi unui voivod, o ceată; şi aşa sunt toţi osăbiţi în cete.
  21. ↑ Vlad Vodă, precum să vede, au vrut să facă, precum să zice, răviue, adecă cercetare de oştile ţigăneşti. M. P.
  22. ↑ În stihu acesta poeticu vorbeşte ca când ar fi de faţă când să bat ciurari; dar este un chip de vorbire istoricească şi poeticească. M. P.
  23. ↑ Codalbă este adiectivă, ca cum s-ar zice: cu coadă albă, şi va să zică că pielea de o mânză cu coada albă. M. P.
  24. ↑ Cimpoi foite, adecă cimpoi cu foale de capră, cum s-au obicinuit. M. P.
  25. ↑ Precum să vede, poeticul au vrut să puie în obiceaiu sau doară să pomenească numai neşte cuvinte obicinuite în multe părţi, pe-unde s-află românii, mai vârtos în Ardeal, doară ca să le scape de pierire, căci acum puţin foarte şi numai între ţărani le vorbesc. Precum este şi acest cuvânt lèla, care trebue bine a să osăbi de cătră alt asemene cuvânt léle. În Ardeal, spre părţile Ţării Haţegului, au copii ţăranilor, mai vârtos cei care păstoresc vitele, un feliu de cântec ce-i zis lèla. Îş strâng grumazii şi să scutură din tot trupul, ş-aşa cântă isbucnind cuvinte tresărite şi făcând shime urâte, ruşinoase şi din gură cântând lucruri de ruşine şi adevărat satiriceşti. De-acolo să zice de obşte de oarecare ce nu lucrează nimic, că bate lèla. M. P.
  26. ↑ Cinghişhán este numele unui mare han a mongolilor, pe care alţii numesc Ghenghişcán, şi care au pustiit toată Asia şi au prădat toate ţările începând de la marginile Hânii pănă la India. Adevărat că el prădind au întrat în India, dar', de au domnit atunci în India Jundadel, cum zice poeticul, şi de au purces Parpangel din viţa aceluiaş Jundadel, aceasta n-am cetit nicăieri, afară de cronica mănăstirii de la Cioara, care să vede a fi foarte părtăşitoare ţiganilor. Însă aceaia-i dovedit lucru, că ţiganii nu-s eghipteni, cum s-au ţinut pănă acum, dar adevăraţi indieni, ce s-au dovedit prin inglezi, ce neguţătoresc în părţile acele şi au aflat că limba ţigănească să vorbeşte pănă acum în Siam şi în Malabár.
  27. ↑ Pentru titula crailor Indii, că să numesc fii soarelui şi fraţii lunii, nu-i de a să mira, căci aşa să chiema şi să chiamă şi astezi împăratul Mogolul şi a perşilor.
  28. ↑ Lucru minunat zice poetul: care nu crede, să-i caute în faţă. Dar' cum va căuta în faţă la unul care nu-i mai mult pe faţa pământului şi au murit de oarecâte sute de ani înainte! Onochef.
    a) De bună samă aşa au aflat scris, iar acea scrisoare au fost făcută trăind încă Parpangel. Musofilos.
  29. ↑ Ducul, adecă ducătoriu sau povaţă. Aici să vede poeticu a imita pre Omer când scrie de bătrânul Nistor.
  30. ↑ Adecă musica.
  31. ↑ Oarecum nu să loveşte!... Zice că Neagul au fost iubitoriu de dreptate şi apoi zice că n-auzeiea numai de-o parte. Deacă asculta el numa pe o parte, vai de judecata lui! Mândrilă.
    a) Ei! Deacă nu auziea de o parte, atuncea dar trebuiea să-i vorbească de cea parte de care auziea... Onochefalos.
  32. ↑ Trebuie a lua sama că cuvântul acesta, horiu, aici să pune în aceaiaş' noimă, în care la latini să zice horus, adecă ceata cântăreţilor. M. P.
  33. ↑ Apolloane. Poeticul chiamă pe Apollon întru ajutoriu, care era zieul musicii la elini şi învăţătoriul muselor... făcând după obiceaiul poeţilor lătineşti. M. P.
  34. ↑ Aurariu. Cuvânt adevărat romănesc; adecă să numesc aşa cei care spală aurul. Pe une locuri să zic băiaşi, de la baie, adecă aurărie, unde să sapă din pământ aurul. M. P.
  35. ↑ Orhestră va să zică horiul de musicári cu tot feliu de musică.
  36. ↑ Este o vechie întru norod credere deşartă cumcă unii oameni au legătură cu dracu, pe care îl poartă cu sine, şi acela le dă putere ş.c.d. Într' această noimă trebuie să să înţăleagă şi ce zice aici autoriul pentru Tandaler; însă adauge şi el cumcă numa unii aşa-l defaimă, adecă pismaşii. În urmă trebuie a lua sama că cuvântul defaimă să înţălege ca şi cleveteşte, iar' nu întraltă noimă. M. P.
  37. ↑ Lăieţi să zic de la laie, adecă cea mai de pe urmă adunătură a norodului.
    Ţiganii lăieţi pe une locuri astăzi să zic cei care n-au loc stătătoriu, ci îmblă pribegind dintr-o ţară într-alta. Aşijdere şi goleţii să zic de la golătate, fiind ei mai detot goli, mai vârtos copii şi copilele lor. Aceşte şi acum sunt cei mai urgisiţi dintre toţi, căci nu au nice un meşteşug, ci trăiesc cu cerşitul şi furatul. Droaie încă este un cuvânt doară la mulţi necunoscut, care însemnează o grămadă nerânduită, adecă să zice în vorba de obşte mergea cu droaia, să înţălege în grămezi. M. P.
  38. ↑ Principul. Să află şi în limba noastră întrebuinţat de cătră mai mulţi alţii învăţaţi, în deosăbite cărţi. M. P.
  39. ↑ Adecă ţiganii să duc de la Flămânda (unde acum dobândiră bucate) cătră Inimoasa, adecă la bătaie!... Înţăleg acum încătrò merge alegoria! Mândrilă.
    a) Dar' cum s-au putut întâmpla ca Vlad Vodă să-i mâie la Inimoasa? Ce va să zică aceasta? C. Onochefalos.
    b) Dar bine, vere, nu şti tu că s-află satul acela şi astezi în Ţara Muntenească? C. Idiotiseanul.
  40. ↑ Acum, vere Idiotisene, o băgarăm toţi în teacă!... Iacă că spune poeticul că toate ce-au cântat el pănă acum, aşa le-au aflat în scrisori vechi; şi ce avem să zicem mai încoló! Chir Onochefalos.
    a) Mai sus au zis poeticul că ţiganii-s din India, şi aici zice că sunt viţă eghipteană şi faraonească; să împrotiveşte una cu alta. Părintele
    Filologos.

    b) Trebuie a şti că aici grăieşte Vlad Vodă şi precum gândea el şi după socoteala de obşte de atunci, iar' mai sus au grăit poeticul din sine şi după adevărata cunoştinţă de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simpliţian.
  41. ↑ Eu tot am ascultat pănă aici. Măcar că multe vedeam împrotiva crezământului omenesc, totuş mă îndoieam, dar acum văd că omul acesta, adecă poeticul, bârfeşte şi ne spune neşte pozne. Căci cum poate să fie ca
    Vlad Vodă anume să fie căutat aceste locuri, adecă să puie pe ţigani la
    Spăteni, întră Bărbăteşti şi între Inimoasa? Aceste sunt cuvinte întradins căutate, ca să arate doară cumcă ţiganii, de nu vor fi bărbaţi şi inimoşi, vor lua bătaie pe spate. Idiotiseanul.

    a) Ba nu aşa, vere! căci deacă le-au aflat el aşa în scrisorile de la Cioara şi de la Zănoaga, trebue să fie adevărate cele ce zice şi n-ai ce mai zice. Onoch.
  42. ↑ Cu adevărat vrednică cerere de un gogoman!... Eu cred că de la acest Gogoman s-au luat pe unele locuri, de zic nătărăilor gogomani... Însă oricum să fie, ori poeticul nostru, ori izvoditorul cel dintâi, de la care au luat această poveste, au vrut de bună samă să şuguiască în bajocura ţiganilor. C. Simpl.
  43. ↑ Fiindcă văd că mulţi cu multe feliuri de critice s-au sculat pe poeticul nostru, am socotit să spuiu aici, în scurt, tot scoposul autoriului şi să arăt ce feliu de izvoditură este aceasta. Întii trebue a lua aminte că poeticul, care-i unul din prietenii miei, au vrut să aducă în limba noastră un feliu de poesie noao, precum să află la italieni şi la alte neamuri; şi fiindcă la noi pănă acum puţin au fost obicinuite alte stihuri afară de cele de obşte, ce le numim vierşuri şi s'au obicinuit la cântece de doru lelii şi de frunză verde şi ca de aceste. Latinii şi elinii încă au avut cântări de acel feliu ţărăneşti, precum au toate neamurile ş'acum dară acest (feliu) de verşuri sunt pentru gloata de obşte. Însă elinii şi latinii au avut şi alt feliu de stihuri, obicinuite numai de cei învăţaţi şi la cântările cu care să povestea faptele eroilor şi a vitejilor, sau la imni alcătuiţi spre lauda zieilor, precum să pot vedea la Omer şi la Virghil. Deci autoriul acestui poemation au socotit să facă o cercătură şi să alcătuiască în limba noastră, ceva cu un feliu de stihuri noao. Dar' n-au cutezat a face un poemă eroic, sau să cânte faptele vreunui viteaz izbânditoriu, căci limba noastră încă nu-i de ajuns lucrată şi dreasă spre acel feliu de izvodituri. Drept acea au ales un feliu de izvodire de şagă, unde nu trebuiesc atâta înălţate gânduri şi cuvinte alese. Şi fiindcă limba itălienească este mai aproape întru toate de a noastră, au luat forma de stihuri de la italieni, însă cu oarecare mutări. Adecă, în loc de opt stihuri la o strofă, el a pus numa şese; şi în loc de şese măsuri (metruri) numai cinci sau câte încăp pe o mână. Însă nu după metrul latinesc, după silaba scurtă şi lungă numărând, ci numa după silabe, numărând la un metru doao silabe. Fiindcă dintru toate neamurile acum vieţuitoare, nice una nu face stihuri după metrul elinilor sau al latinilor, ci numai după râtmă sau asemene fârşire sau terminăciune a cuvântului, precum să vede din toată această lucrare. Nu să poate zice că au ieşit rău cugetul autorului, dar' totuş' să vede neajungerea limbii în ritme, neavând atâte feliuri de râtme ca italienii. Deci ar fi dorit să să facă o cercare cu alt feliu de metru, după obiceaiul elinilor şi a latinilor. Întru alte poeticul, după regulile poeticeşti, au întrăbuinţat màhine, adecă precum elinii şi latinii pre zieii săi şi zieuăle sau zânele şi nimfele sale au întrebuinţat, aşa el, după credinţa de obşte de acum, pre îngeri şi dimoni.
    • Vreme ar fi să începem odată a ne cunoaşte limba şi a vorbi cum să cuvine. Cuvântul acesta, Dumnezieu, este îmbinat din doao cuvinte adecă domnu şi zieu, ca când ai zice domnu zieu. Deci acea ce au zis latinii deus, noi românii trebue să zicem zieu şi ce zic ei dominus deus, noi zicem dumnezieu. Acum dar' pre adevăratul zieu noi bine numim dumnezieu, pentru ca să-l osăbim de toţi alţii ziei a păgânilor. Însă rău foarte au obicinuit tălmacii cărţilor besericeşti, a numi ziei păgânilor bozi, cu cuvânt împrumutat de la sloveni, având numele strămoşesc zieu. Mai bine au nimerit unii zicându-le zâni, precum Dosifei la Vieţile Sfinţilor. Aceaiaş are să ţie şi pentru zicauă sau zica de parte muierească cu mult mai vârtos, căci la noi creştinii nu sunt dumneziele sau dumnezăoaie.
    • Râtmă. Lătineşte ritmus, să zic viersurile ce să fârşesc asemene, precum: ele, mele etc., precum: o! vară frumoasă, vreme mângăioasă etc.
Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/%C5%A2iganiada:C%C3%A2ntecu_I"