Șalga
poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri
- Sus pe malul Dunărei,
- La perdeaua cu câini răi,
- A Șalgăi a vădanei,
- Este-o turmă de cârlani
- Păscută de opt ciobani,
- Turma Șalgăi cea frumoasă
- Ca șoimul de inimoasă.
- La perdea-n miezul nopții
- Nimerit-au haiducii,
- Nimerit-au, năvălit-au,
- Paloșele zângnit-au,
- Pe ciobani legatu-mi-au,
- Dulăii-mpușcatu-i-au.
- Iar pe baciul cel mai mare
- Îl fereca și mai tare
- Cu coatele la spinare,
- De striga că rău îl doare:
- „Căpitan Caracatuci,
- Vătăjel peste haiduci!
- Peste cinci sute și cinci
- Tot haiduci de cei voinici.
- De-ai făcut vrodată bine,
- Fă-ți o milă și cu mine
- Și-mi dezleagă brațele,
- Rău mă dor sărmanele!"
- Căpitanul se-mblânzea,
- Brațele-i le slobozea.
- Iară baciul cum scăpa,
- Mâna-n sânu-și o băga,
- Bucium de aur căta [2]
- Și de trei ori buciuma,
- Văile se răsuna,
- Frunzele se clătina,
- Șalga-n somnu-i l-auzea,
- Din somn Șalga se trezea,
- La soacră-sa se ducea
- Și din gură așa-i zicea:
- „Maică, măiculița mea!
- N-auziși tu buciumând
- Și văile răsunând?
- Nu știu, maică, ciobanii
- Rătăcit-au cârlanii,
- Ori drumul au rătăcit,
- Ori haiduci i-au năvălit?"
- Baba soacra răspundea:
- „Mergi, te culcă, fata mea,
- De ciobani nu te-ngrija,
- C-așa bucium' ei cu dor
- Când le-i dor de casa lor."
- Soacra bine nu sfârșea,
- Șalga iar că auzea
- Glas de bucium răsunând,
- Pân-în suflet răzbătând.
- „Hei! copii, copii argați!
- Somnul dulce voi lăsați,
- Ș-un cal iute-mi înșăuați,
- Puneți șaua bărbătește,
- Să încalec voinicește."
- Ea pe cal se arunca
- Și spre Dunăre-alerga
- Hăulind și chiuind,
- Buzduganul învârtind.
- Cât haiducii o zăreau,
- Loc de fugă nu găseau,
- Iară Șalga-i urmărea
- Și din gură-așa răcnea:
- „Ian așteapt' așteapt' asteaptă
- Să luptăm la luptă dreaptă,
- Căpitan Caracatuci,
- Vătăjel peste haiduci,[3]
- Peste cinci sute și cinci
- Tot haiduci de cei voinici!
- Stai pe loc să ne-ntâlnim,
- Două vorbe să grăim
- Și-n arme să ne lovim,
- Că mă jur pe Dumnezeu!
- Să te-nvăț eu, fătul meu,
- Cum se leagă ciobanii,
- Cum se pradă cârlanii."
- Căpitan Caracatuci,
- Cetaș mare de haiduci,
- Se ducea, ducea, ducea,
- Nici capul nu-și întorcea.
- Șalga-i ici, Șalga-i colea,
- Capul din fugă-i tăia!
- Capu-n urmă rămânea,
- Trupu-nainte fugea,
- Sângele pârâu curgea,
- Drumul roș că se făcea!
- . . . . . . . . . . . . . . . . .
- Cică, mări, de pe-atunci,
- Când vin cete de haiduci,
- Drumul lor nici că greșesc,
- Nici că, zău, mai nimeresc
- La perdeaua cu câini răi
- A Șalgăi, a vădanei
- A Șalgăi, a vădanei
- De pe malul Dunărei!
[1] Șoimul e pasăre răpitoare, mai mare decât uliul și mai mic decât vulturul, însă foarte îndrăzneț și rapid în zborul său. El trăiește în munții Carpați și-și face cuibul pe stânci înalte.
Șoimul vânează păsări mari precum gâște sălbatice, cocoare, dropii etc., care trec în cârduri prin Moldova și pribegesc din țară la apropierea timpului de iarnă. Când el zărește un cârd de acele păsări călătoare, își ia zborul de se înalță mult deasupra lor, apoi se repede din senin ca o săgeată și lovește păsările cu osul pieptului, încât acestea cad amețite și se ucid zdrobindu-se de stânci. În timpurile de demult, strămoșii noștri aveau obicei de a îmblânzi șoimii și a-i deprinde la vânat precum se face și astăzi cu coroii, și se vede că meșteșugul lor era foarte vestit, de vreme ce șoimii făceau parte din tributul ce se plătea sultanilor după închinarea Moldovei. Acest tribut ce purta numele de dar spre semn de închinare se compunea din 4000 galbeni, 40 iepe și 24 șoimi.
Șoimul se vede ades figurând în balade ca imagine de vitejie și de repezime.
Un voinic e Căpitan Șoiman și are ochi șoimuleți. Un cal sprinten zboară ca șoimul.
În balada lui Serb-Sărac descrierea alergării cailor pe câmpul de la Haidar-Pașa e făcută în chipul cel mai poetic:
- Alalah! cai arăpești,
- Alalah! cai tătărești,
- Cum mișcau copitele
- Ca șoimii aripele.
[2] În letopisețele noastre se zice că semnalul de război se da prin buciume. Domnii porunceau a buciuma când oastea română era gata a se încleșta la luptă cu dușmanul. Este dar de presupus că în secolele de înainte buciumul nu era numai o țevie de cireș, ca acela al ciobanilor de la munte, ci un instrument de metal, un soi de trâmbiță militară.
[3] Adică: căpitan de ceată.