Zmeul (N. Mihăescu-Nigrim)/Porumbeii

Sari la navigare Sari la căutare
Zmeul Zmeul de Nicolae Mihăescu-Nigrim
Porumbeii
Baba Hârca
Editura „Cartea Românescă”, București, 1925


Mare dragoste am avut în copilăria mea pentru porumbei!

Când s-a zidit casele în care trăiesc acum, — eram de vre-o zece ani, — m-am rugat de tâtă-meu să pue un lemnar să-mi facă un coteț mare de porumbei, că până atunci îi țineam în podul unor case vechi, părăsite.

Lemnarul, — D-zeu să-l ierte, că mai târziu s-a spânzurat, — a ales din curte patru lemne lungi, groase de stejar, a făcut gropi în pământ, le-a înțepenit bine, bătând pământ și piatră cu maiul împrejur, și pe urmă cu o scară lungă a-nceput să construiască sus, ca la vre-o cinci metri cotețul.

Parcă-l văd pe Ștefan Păpălici! Înalt, slab, tăcut, lucră, ciopleă, bătea scânduri și fumă câte-o țigară, din niște tutun negru, tare. Rupea dintr-un jurnal o bucățică de hârtie cât trebuia pentru o țigare, punea tutun în ea, răsucea și lipea cu limba. Aprindea, trăgea odată de doua ori, hârtia de ziar cam sfârâia, se deslipea, fumul ustura, Ștefan, se necăjea, o mai lipea odată și așa până rămânea un chiostec moscolit în gură de-i ardea mustața lui castanie, aspră. Apoi îl zvârlea cu buzele lui pârlite pentru ca peste câteva clipe să facă alta. Dar din mână nu stă de loc, lucră cu zor că eu stăm lângă el și-l zoream mereu să isprăvească mai curând.

— Uite așa să faci cuibarele, Ștefane. Să le desparți cu câte-o scândură mică între ele, că altminteri când o sta pe ouă se ciupesc unii pe alții.

— Bine, las că știu eu că am mai făcut eu de astea.

Mi-aduc aminte de un lucru de rușine, că și azi îmi vine să râd, mai mult de mutra lui Ștefan decât de fapta în sine. Cum stătea el așa pe vine și cioplea cu o bardă la un stâlp în care trebuia să proptească temelia podinii, se vede că îi cam păsa să stea așa. El cam în vârstă, de, nu știu ce să zic, că aud un zgomot rușinos ce venea cam din jos de spatele lui, așa ca o pârâială ciudată, scurtă, întreruptă.

Mă pufni râsul și mă uitai drept în ochii lui:

— Ce faci, Ștefane?

Se înroși bietul om și se cam încurca în răspuns:

— Trăsnește podina cu mine, sânt greu.

— Ei, bată-te să te bată; ei, bată-te să te bată, o scăpași...

— De! acu, ce să mai zic, răspunse el, prins asupra faptului. Întoarse capul într-o parte și ciopli înainte.

A doua zi cotețul era gata, învelit, cu ușa prinsă în balamale, cu scara așezată drept la ușă.

Mi-am pus porumbeii înăuntru, le-am adus grăunțe și apă într-un sahan de aramă cositorit, șterpelit din bucătărie fără știrea mamii, și m-am așezat într-un colț să văd ce-or face ei în noua lor locuință.

Frumoasă și deșteaptă pasăre!

Găurile rotunde, peste care bătusem în cruci niște scândurele să nu iasă porumbeii, lăsau să străbată înăuntru destulă lumină. Ei lungeau gâturile spre găuri, căutau să vadă afară. Albi, negri, călifari, codalbi, unii moțați, alții încălțați, aveam și misirlii, cu ciocul scurt, numai cât un vârf de creion neascuțit, cu floare-n piept, toți frumoși, toți curați.

După ce se domiriră, porumbeii, mai îndrăzneți, începură să turue după porumbițe. Câte una, mai cochetă, se lăsă jos pe podină, cu ochii după câte un porumb, care, parcă pricepea, se lăsă și el jos. Și acolo se umfla în gușă, își lăsa aripele în jos țepene pe podină, își aducea coada în spre el ca o mătură și se repezea spre porumbiță turuind din gușă:

„Au-au! turrr!... Au-au! turrr!

Când într-o parte când într-alta. Porumbița, mândră, călca cu fală, încântată. El atunci se oprea pe lângă ea și-și aducea ciocul spre spate după aripă de câteva ori. Asta era semnul sărutului. Porumbița întindea ciocul, el i-l prindea într-al lui și așa se sărutau lung, lung, scuturând din gușă și din aripi.

Ei, câte ceasuri plăcute nu mi-am petrecut acolo într-un colț al cotețului lor, uitându-mă la ei cum se împerecheau, cum se drăgosteau!

* * *

Venise primăvara. Toată iarna îi ținusem închiși. De vacanța Crăciunului mai adusesem din Ploiești de la un coleg, băiatul unui crescător de porumbei, două perechi de călifari. Șiretul de coleg mă asigurase că erau perechi, adică doi porumbei și două porumbițe. Mare-mi fu mirarea când peste o săptămână, aceste două perechi făcură, fiecare pereche, câte patru ouă în câte un cuib. Erau toate porumbițe. Scopul viclean al vânzătorului l-am înțeles mai târziu, când am dat drumul afară tuturor porumbeilor și am văzut cum cele patru porumbițe califare, după ce s-au suit în văzduh, făcând cercuri mari, tot mai sus, au luat drumul spre Ploiești și nu i-am mai văzut nici azi. Se întorseseră la cuibul lor vechi și la porumbeii lor. Așa mi-a spus chiar colegul meu Pascu, care mi-i vânduse. Da’ îndărăt n-a vrut să mi-i mai dea, și nici banii, că zicea el: „porumbeii întorși acasă nu se mai dau de cât dacă îi plătești a doua oară“.

Cu cât interes urmăream zborul și jocurile lor în aer! Aveam și porumbei jucători. Se suiau sus in văzduh în grupuri și de acolo puneau coada evantai în sus și începeau să se dea peste cap până credeai că au să cadă pe pământ. Se învârteau în căderea lor ca o sfârlează. Și deodată la câțiva metri de pământ se întorceau, făceau o voltă mare de auzeai cum vâjâia aerul tăiat de aripile lor și iar se înălțau sus.

Eu prin curte flueram și băteam din palme, ei se înălțau iarăși. Cerul senin. Se duceau sus, aripile abia mai licăreau, până nu-i mai zăream.

Târziu se întorceau, se așezau atunci pe vârful porumbarului de alături și se ciuguleau prin pene. Când intrau în coteț, pe coperișul porumbarului rămânea ici colo câte un fulg alb, negru sau roșu.

* * *

Doi dușmani mari de moarte, au porumbeii: pisica și eretele. De pisică scapi ușor, sau ucizând-o, sau construind cotețul în așa fel în cât să nu poată intră la ei. Dar de erete e foarte anevoie. Împuști unul, vine altul. E mult până o prinde un porumbel, că de aci se învață și vine nu numai cel ce a prins unul odată, ci și alții, și la anul vin și puii lor.

Cât ține vara ereții se mai hrănesc pe câmp cu ciocârlii, cu prepelițe și alte păsări de câmp. Dacă vine toamna și iarna ei se trag prin crânguri prin apropierea satelor și sting puii de găină născuți mai târziu și porumbeii.

Un erete dușman, pripășit prin crângul din spatele viilor de pe coastă, îmi fura adesea câte un porumbel. Ce să fac? Azi așa, mâine așa, piereau păsările mele scumpe de vedeam cu ochii.

Intr-o seară am dat poruncă să nu deschidă ușa cotețului lor până n-oiu ieși eu în curte.

A doua zi am luat pușca, câtevă cartușe în buzunar și am spus să le dea, drumul. Au ieșit vre-o câțiva, s-au așezat pe coama acoperișului de la porumbar și se ciuguleau prin pene.

Deodată văd pe bieții porumbei speriați dând buzna să intre iar în coteț. Când mă uit spre coasta viilor, venea în zbor cu aripile strânse ca o săgeată, ocolind nucii bătrâni, un erete. Vâjâiea aerul când trecu pe deasupra mea. Vre-o doi porumbei rămaseră afară și au luat-o în zbor în sus. Făceau cercuri mari ridicându-se în văzduh. Dedesubtul lor eretele se înălță după ei. Dar mai repede se ridicau porumbeii. Să trag cu pușca, eretele era prea sus. Așteptam, căci știam, că odată ce pasărea răpitoare îi va ajunge îi va luă de acolo, de sus la goană cercând să prindă unul.

Așa se și întâmpla.

Când ajunse la ei bietele păsări îngrozite se împrăștiară. El se luă după unul. Se repezi în el cu furie, gata-gata să-l ajungă, porumbelul scăpa, cu un zbor arcuit în sus lăsă eretele sub el. Dușmanul lui iar se ridică până la el, iar se repezi. Porumbul, cu bătăi scurte din aripi, tăind aerul, o pornea atunci în jos în spirale. Eretele se năpustea spre el. Când era aproape să-l isbească cu osul lui ucigaș din piept, eretele iar rămânea dedesubt. Mare luptă pe viață și pe moarte dată în câmpul larg al văzduhului!

Mă uitam cum se năpustea asupra bietului porumb și nu puteam face nimic. Se apropiaseră de pământ. Când am socotit că-l pot ajunge cu un foc, am întins pușca la ochi și așa-l urmăream prin aer. Bang! Eretele speriat se ridică în aer. Dar nu se lăsă. Se repezi din nou spre porumb. Bang a doua oară. Iarăși nimic. Același joc.

În cele din urmă porumbelul se repezi năuc prin aer cu aripile strânse pe lângă el, cu coada șue, drept spre coteț. Când trecu pe deasupra mea vâjâiă aerul. Se opri scurt la o gaură a cotețului și repede intră înăuntru.

Eretele rămase în aer. Fâlfâi de câteva ori din aripi și se îndreptă spre deal.

Mai trăsei un foc după el în zadar.

De mare necaz ce-mi eră nu nimeream niciodată. Tremuram de furie, nici nu ochiam bine și trăgeam. Uneori în curtea noastră pocneau focurile de pușcă unul după altul ca la război.

Porumbeii mei piereau mereu, eu nu împușcasem nici un erete.

* * *

Într-o zi de toamnă hotărât să fiu calm, stăteam de pândă în curte. Porumbeii, toți pe vârful Acoperișului de la porumbar, unii turuiau, alții își ciuguleau penele.

Fără să bag de seamă pe partea de din dos a porumbarului apăru un erete, glonț la porumbei. Cum trecu coama acoperișului, în învălmășeala porurmbeilor cari-l văzuseră și cari, speriați, zburau care în cotro nimerea, eretele se lasă drept pe spatele unui puiandru, neștiutor încă de dușmanul acesta neîmpăcat. Eretele îl strânse în gheare și se lăsă cu el intre porumbar si coteț în zbor spre valea din fața ulucilor. Trăsei un foc. Zadarnic. Eretele scoase un țipăt ascuțit și cu porumbelul în gheare se năpusti în vale.

Repede ieșii la drum. Mă apropiai de mal cu ochii în valea adâncă, la pândă. Cum stăm așă îl văd zburând în liniște pe de-asupra prundului secat, ținând porumbelul în gheare. Ochesc și trag. Bang!

Mare-mi fu necazul când văzui porumbelul cum cade pe prund din ghearele eretelui, iar acesta zburând liniștit mai departe.

Strig un servitor. Îi spun istoria.

— Nu se poate să nu fi lovit eretele, altfel nu lăsă din gheare porumbelul, zise el.

Se coborî în gârlă, lua porumbelul și mi-l aduse.

Biata pasăre abia mai suflă. Sângele roșu, cald, curgea din rănile făcute de ghearele ascuțite ale eretelui.

L-a dus la bucătărie. Când l-au jumulit, eră plin, de gloanțe.

De atunci în toată copilăria mea n-am avut altă ură mai adâncă decât contra ereților, și nici altă dragoste mai mare decât pentru porumbei.